Despre mine

Posted: Aprilie 3, 2014 in Informatii despre mine

Ma numesc Ramona Lengyel, am 32 de ani si sunt din Brasov. De la primele luni de viata sufar de tetrapareza spastica, de la un an am urmat numeroase tratamente intensive facute in cele mai bune spitale din tara si acasa. Mama a facut totul pentru ca eu sa progresez cat mai mult, pana la 9 ani mi-a facut gimnastica ore intregi in fiecare zi. Eforturile mamei s-au vazut incet incet, am inceput sa-mi dezvolt muschii, sa stau in fund la 3 ani, sa rost primele cuvintele, sa ma sprijin pe picioare, sa mananc singura.
Avand intelectul neafectat, mi-am dorit foarte mult sa invat sa citesc si sa scriu. Cu multa lupta cu sistemul mama a reusit sa ma dea la scoala. Mi-a fost foarte greu sa fac fata regimului unei scoli normale, scriam de dimineata pana seara, ma puteam relaxa doar cateva minute pe zi ascultand muzica preferata sau urmarind sport. Doar in vacante aveam timp liber sa ies afara sau sa ma joc. Dupa clasele primare, mama iar a trebuit sa se lupte cu sistemul si cu directoarea scolii sa ma primeasca mai departe in clasele 5-8, desi am luat examenele de trecere cu nota 9. Directoarea scolii o acuza in gura mare pe invatatoarea mea ca ia mita de la familia mea si din cauza asta ma apara. Mama a castigat lupta si am mers mai departe la scoala spre marea mea bucurie. Eu am fost prima generatie cu reforma in invatamant, cand am terminat gimnaziu am trebuit sa dau examene la limba romana, matematica, istorie si geografie. Toti profesorii erau sceptici ca voi reusi sa le iau. N-o sa uit niciodata ce bomba a fost pentru toti de la scoala, m-au sunat acasa sa-mi spuna de seara ca am reusit. A doua zi cand m-am dus sa vad rezultatele, diriginta plangea in hohote deoarece luasem 10 la istorie, materia ce o predea ea. Reusisem cu media 7.10, eram in fata la multi colegi de ai mei care facuse galagie de multe ori la adresa mea. Acea zi a fost una dintre cele mai frumoase zile din viata mea deoarece munca mea de opt ani nu fusese in zadar, era prima mea realizare prin propriile mele eforturi.
Visam sa merg mai departe la liceu, dar nu indrazneam s-o spun pana nu vedeam ce faceam la examene. Apoi i-am spus mamei ca vreau la liceu, doream sa dau la un profil uman sa scap de matematica. Concurenta era mare si a trebuit sa dau examen, o profesoara ce o cunostea pe mama ne-a spus inainte sa se afiseze rezultatele ca lucrarea mea e de nota 7. Cu acea nota intram, dar cand s-a pus rezultatele, eu eram notata cu 5. Din surse din interiorul scolii ne-a zis ca directorul nu a dorit sa ma primeasca. La repartizarea locurilor ramase libere la liceele din judet cu media mea am picat la un liceu dintr-un orasel de langa Brasov. Era imposibil sa merg acolo. In acel moment cineva acolo sus m-a vazut cat de suparata sunt si m-a ajutat. Doamna invatatoare ne-a spus sa mergem in audienta la inspectorul scolar general si sa-i spunem situatia mea. Acea persoana m-a inteles perfect si mi-a spus ca voi merge la liceu, dar la informatica. Vreau sa fac precizarea ca avand probleme de sanatate scriu incet, si din cauza asta notele la examene au fost mai mici decat stiam eu.
Doream ca la liceu lumea sa ma vada mai bine. Diriginta i-a motivat pe colegi sa ma ajute sa ma deplasez la laboratoare. Colegii au fost buni cu mine, fara ei nu puteam termina liceul, dar sa-mi fac prieteni era prea frumos. Ce le ceri la tineri de 16-17-18 ani sa te inteleaga si sa-si doreasca sa te apropie de tine daca adultii te trateaza ca pe un nimeni. Diriginta a considerat ca trebuie sa stau singura in banca, pentru ea nu conta daca scriam bine sau nu la lucrari, nota era la fel. Si alti profesori procedau in acelasi mod, erau momente cand ma intrebeam cate cunostinte mai am in minte. O doamna profesoara chiar si-a permis sa ma emite cum vorbesc si sa rada de mine, acea persoana era in stare sa jure pe Biblie ca nu voi lua bacul niciodata. Diriginta a adus la scoala un baiat tot cu ceva probleme sa-mi arate mie si mamei mele ca nici el nu a dat bacul. Bineinteles ca au fost si profesori care au dorit sa ma cunoasca si si-au dat seama de ce sunt in stare. Inainte de examene mama a facut o cerere pentru a-mi aproba inspectoratul scolar timp mai mult la fiecare proba, dar cererea mea nu a fost trimisa de diriginta, probabil nu merita efortul. La matematica examenul a fost tip grila, nu aveam pretentia sa iau nota mare, doream doar sa trec. Cand mai erau doar 15 minute din cele 3 ore al examenului, observ ca am notat gresit grila si cer sa-mi aduca alta, aveam dreptul si la o suta. Cei ce ne supravegheau au considerat ca nu am acest drept, ca s-au gandit ei ca oricum nu iau. Din cauza acestui incident nu am luat bacul in iulie, dar l-am luat in august si am fost cea mai fericita persoana, era o mare realizare pentru cineva cu problemele neajutata de nimeni si sustinuta doar de familie.
Revenind putin si la problemele de sanatate, asa cum v-am povestit, am facut multe sacrificii pentru a putea invata, sanatatea a fost pe planul doi. Mama m-a dus 11 ani la scoala in carut pe caldura, pe ploaie, pe ger, pe zapada. Exercitiile de gimnastica esentiale pentru boala mea le putea face doar in vacante. Vara mergeam si la spital sa fac tratament, dar progrese nu se mai vedea pentru ca eram la varsta cand trebuia sa ma desprind de mama, sa invat sa merg singura. Puteam face pasi fara sa ma tina nimeni, dar muream de frica, aveam nevoie de un specialist sa ma indrume, sa-mi arate ca pot merge si daca cad ma pot apara sa nu se intampla nimic. Aveam nevoie ca cineva sa-mi demostreze ca orice problema are o solutie, ca eu pot face multe daca stiu cum sa iau lucrurile. Pe acel specialist nu l-am gasit, mai mult doctorii au spus ca asa raman, adica in casa mergeam tinuta si afara mergeam pe bicicleta pe 3 roti sau in carut.
In anul 2000 in comuna in care s-a nascut tata a venit in vizita la bunici un baiat cu boala mea. Baiatul plecase cu mama lui de mic in Ungaria la un Institut foarte renumit in lume care trateaza pacienti cu afectiuni neurologice. Acolo se aplica o terapie cunoscuta in lume, ea se numeste conductive education. Asa cum a facut toata viata, mama a dorit sa incercam si aceasta varianta din Budapesta desi nu stia limba sau alte amanunte. Eu nu prea vream sa merg deoarece ma gandeam ce poate fi mai bun intr-o tara tot fosta comunista. Cu ajutorul cititorilor revistei “ Formula As “ am reusit sa strangem banii necesari pentru a putea ajunge la Institutul Peto in anul 2001. Mai sus v-am spus ca mi-a lipsit indrumarea unui specialist, sa-mi inteleaga nevoile si sa-mi arate calea cea buna. Desi am mers cu inima indoita, dupa prima zi de tratament am simtit ca era cea ce imi doream de o viata. Am fost foarte fericita, dar in acelasi simteam o mare durere deoarece eu aveam deja 19 ani si eram constienta ca era cam tarziu pentru a vedea progrese foarte mari, priveam la ce le facea copiilor si muream de ciuda ca nu descoperisem acest institut cand eram mai mica. Dar cei de acolo m-au facut sa inteleg ca numai de mine depinde daca voi fi mai bine sau nu. Era pentru prima oara cand cineva strain vorbea cu mine ca la adult la adult explicandu-mi clar ca trebuie sa fiu responsabila pentru viata mea si daca respect ce ma vor invata ei voi fi bine. Cand m-a intrebat ce as vrea sa invat sa fac singura, am raspuns ca imi doresc mult sa nu depind de altii cand trebuie sa merg la toaleta sau cand beau un pahar cu apa. Aceste lucruri erau visuri pentru mine. Desi nu stiam limba, acea luna cat am stat la Peto in 2001 a fost pentru mine un vis, am aflat ca o persoana iti poate intelege nevoile si daca nu exista comunicare verbala prea multa, fiind un pedagog si un psiholog bun reuseste sa te cunoasca prin miscari si gesturile tale. Am inceput sa invat ca un bebelus lucruri elementare de viata prin exercitii active, fiecare miscare avea un scop anume. Am venit acasa schimbata complet din punct de vedere mental. Am inceput sa aplic ce invatasem acolo, asa ajuns sa ma ridic de pat in picioare si sa stau singura fara sa ma tina nimeni. Mi s-a spus sa leg o sfoara din camera mea pana in baie si sa ma tin de ea si sa merg singura la baie. Asa am ajuns sa fac primii mei pasi fara sa fie cineva langa mine, reuseam sa merg la baie cand vreau eu. Asta m-a motivat si mai mult, in viata mea sanatatea mea devenise la fel de importanta ca si scoala, faceam exercitii in fiecare zi, ma simteam mai bine. Atunci mama a inceput lupta pentru a strange bani pentru a putea merge din nou la Peto in Budapesta. Aceasta lupta a fost foarte grea, pleca dimineata si mai venea acasa la pranz uneori fericita, alteori cu lacrimi in ochi, umbla cu actele mele din firma in firma, din biserica in biserica, din banca in banca din fundatie in fundatie etc. Mama avea si probleme de sanatate la un picior avand de tanara probleme cu circulatia sangelui. Dar nu s-a gandit ca poate pati ceva, se gandea numai la mine sa fiu eu bine.
Dupa un an am ajuns iar la Peto, eram mai bine ca data trecuta, asa ca au decis sa ma invete sa merg cu un baston cu 3 brate si mi s-a aratat exercitii mai grele. Eu eram mult mai puternica mental, eram super motivata sa lucrez si mai mult si mai greu. Cand am revenit acasa, am inceput sa merg singura prin casa cu baston, era o minune pentru mine si familia mea. Din acel moment am hotarat ca nu mai am nevoie de carut afara. In clasa a XII-a am mers la scoala cu mama cu autobuzul. O fundatie m-a ajutat sa merg din nou dupa 6 luni in Ungaria unde mi s-a dat un program de exercitii si mai greu care m-a facut sa merg singura cu bastonul mai relaxata si sa incep sa fac lucruri noi acasa.
Din cauza problemelor de la scoala, cand profesorii imi spuneau ca n-o sa iau niciodata bacul, am renuntat o perioada la exercitii si am inceput sa invat din ce in ce mai mult neajutata de nimeni. Asta mi-a facut rau la sanatate si mi-a fost greu sa revin la acelasi ritm. Cei din Ungaria au vazut asta si au refuzat sa-mi mai dea exercitii grele cand am mai mers si asta mi-a stopat progresul. Peste un an au considerat ca nu mai am nevoie de bastonul cu 3 brate si mi-a dat sa merg cu un baston normal, dar eu nu ma simteam prea bine , corpul imi era foarte incordat si mergeam greu, incercam sa invat sa ma plimb mai mult afara. In acel an destinul mi-a dat o lovitura grea, dupa cateva saptamani de cand am venit din Budapesta acasa, mama a ramas fara circulatie la picioare, a fost internata de urgenta in spital, a fost in pericol sa-si piarda picioarele. Din acel moment viata ei s-a schimbat complet. Din anul 2004 se trateaza la Bucuresti la spitalul Colentina, ia 16 pastile pe zi ca sa-si mentina boala in frau. Din cauza atator medicamente s-a imbolnavit si de alte boli cronice. Toate astea s-au intamplat din cauza ca a dorit atat de mult ca eu sa fiu bine, nu avea voie sa umble atata, sa stea in picioare mult, sa stea in frig. Incet incet nu a mai putut sa umble dupa bani si am cerut ajutorul la “ Povestiri Adevarate “, la revista ” Formula as “. Asa in 2005 am reusit sa strangem o suma frumusica de bani cu care am putut merge la Peto de 4 ori in 3 ani unde progresele au inceput sa apara din nou. Am invatat sa urc si cobor singura scarile, sa fac lucruri tot mai grele in casa, afara am inceput sa merg tot mai mult si aproape netinuta de nimeni. A fost o placere sa incep sa-mi cunosc orasul in care m-am nascut, ma simteam minunat. Cand am revenit acasa in 2008 eram foarte bine, in scurt timp am reusit sa ajung sa merg o ora pe banda electrica netinuta de nimeni. De cand a venit primavara in 2009, am inceput sa merg netinuta tot mai bine, in vara mergeam la distanta fata de mama, eram super fericita. Dar destinul imi pregatea inca o lovitura. In timp ce eram cu mama la baile Felix prin casa de pensii, am facut o criza de epilepsie urmata de alta la 2 saptamani. Asta m-a dat peste cap, tratamentul era unu foarte tare si nu mai aveam forta sa mai fac exercitii, n-am mai putut merge in Ungaria decat in 2010 tot cu ajutorul “ Povestirilor Adevarate “. Tratamentul m-a ajutat sa-mi revin putin, dar eram departe de cum eram inainte de crize. Mi s-a spus sa incep sa merg cat mai mult, dar inca o lovitura s-a abatut asupra familiei mele. Am descoperit ca tata are tumoare in gat si trebuia sa urmeze chimioterapie si raze. Normal ca mama a inceput sa aibe grija de el, sa fie tot timpul cu el, la un moment dat am crezut ca il pierdem, n-a mancat aproape 3 luni nimic. Dar Dumnezeu a avut mila de noi l-a ajutat sa-si revina. Era clar ca nu mai puteam pleca in Ungaria cu tata bolnav si cu mama foarte slabita nervos. Nu stiam ce sa fac, ma simteam foarte incordata, aveam nevoie de cineva sa ma ajute sa fac exercitiile si sa se plimbe cu mine afara. Am incercat sa caut un terapeut in Brasov, in tara, dar nimeni nu a vrut sa lucreze cu mine si sa se plimbe cu mine afara. Asa am ajuns sa intreb la Peto daca se poate veni in Romania acasa la mine, spre bucuria mea a spus ca se poate.
Datorita unei familii din Germania care m-a cunoscut la Povestiri, anul trecut in iulie am cunoscut o persoana care e foarte buna in cea ce face. Cand a venit ea eu abia mai mergeam in casa, afara oboseam repede deoarece eram foarte incordata. Dupa 15 zile de tratament cu 3-4 ore de exercitii pe zi plus mersul afara, eram alta persoana, de atunci merg iar netinuta de nimeni afara si iar pot merge distante mai lungi. De Craciun si Anul Nou am mers de 4 ori in Piata Sfatului sa ma plimb in jurul pomului de Craciun, nu mai reusisem sa merg de atatea ori niciodata.
Datorita unei altei persoane generoase, Olga a venit din nou in Romania si a lucrat cu mine 10 zile. Tratamentul il platesc in euro, 80 de euro pe zi, in acesti bani intra si mancarea ce o consuma. Stiu ca e scump, dar alternativa nu am, credeti-ma. Mi-as dori sa lucrez cu cineva din tara, dar nimeni nu e dispus sa se ocupe de o persoana asa ca mine 4-5 ore pe zi.
Va rog ajutati-ma si pe mine, sa reusesc sa fiu independenta fata de cei din jurul meu.
Intre timp am terminat si facultatea de Litere cu o lupta la fel de mare cu mentalitatea profesorilor cum mi s-a intamplat mereu. Mi s-a sa renunt, sa nu mai merg ca nu e de mine. O profesoara nu a dorit sa ma treaca la examene gasind tot felul de motivue, ba ca scriu urat, ba ca nu vorbesc. Licenta a fost un mare esec al vietii mele, pur si simplu nu am putut sa fac fata la 3 examene 2 zile in care mi s-a cerut sa scriu un anumit numar de pagini. La ultimul am renuntat de buna voie pentru vedeam negru in fata ochilor si tremuram toata de atata efort. Domnul decan refuza sa-mi acorde drepturile pe care le am prin legea 448 unde se spune ca am dreptul sa dau orice examen in conditii speciale. Dar stati linistiti, nu va scapa de mine.
Anul asta mi s-a intamplat o mare bucurie. Eu de mica ma joc cu imaginatia. Prin ianuarie mi-am imaginat o poveste frumoasa in minte, dar nu ma gandeam s-o scriu, nu avea motivatia, necesara nu credeam ca poate fi si real asa ceva. Intr-o zi asculteam muzica pe internet si dau de un interviu a unei artiste pe care l-am inceput sa-l citesc. Cea ce se spunea acolo era un fragment din povestea imaginara. Acest lucru m-a socat foarte tare si m-a determinat sa citesc in continuare despre viata ei si despre formatia cu care canta. Socul a fost si mai mare cand am aflat ca povestea lor era 70 la suta si povestea mea imaginara. Asta m-a motivat foarte tare s-o scriu si in vara cineva mi-a spus ca e buna de publicat. In ianuarie este programat sa fie lansata cartea. Sper sa fie totul bine pana atunci si reusesc sa-mi indeplinesc un mare vis. Imi doresc foarte bun sa arat persoanelor ce au boala mea ca in viata nimic nu e imposibil, ca poti reusi si daca ai nu mai piedici in viata.
Am auzit ca ajutati numeroase persoane ce au probleme, va rog ajutati-ma si pe mine daca se pate! Va rog frumos!
http://www.121.ro/articole/art8916-ramona-lengyel-fata-nevazuta-a-discriminarii.html
http://www.mytex.ro/texpert/de-30-de-ani-o-tanara-brasoveanca-lupta-cu-o-boala-invalidanta-si-cu-nepasarea-semenilor_301582.php
http://informatii-pretioase.ro/ramona-lengyel/

As vrea sa va intreb daca puteti sa ma ajutati sa-mi public cartea in format electronic in limba engleza asa cum se face la orice editura? Va multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s