Drumul către tine Însuţi

Posted: Ianuarie 8, 2011 in Mentalitate invingatoare

O nouă psihologie a iubirii,
a valorilor tradiţionale şi a creşterii
spirituale
Traducere de LUCIAN POPESCU
BUCUREŞTI, 2001
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
Drumul către tine însuţi

M. Scott Peck; trad.: Lucian Popescu Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2001
288 p.; 20 cm (Cărţi cheie; 30)
Tit. orig. (eng): The Road Less Traveled. A New Psychology of Love, Tradiţional Values and
Spiritual Growth
ISBN 973-8120-77-2
I. Popescu, Lucian (trad.) 159.923.2
Coperta colecţiei de DANIEL ŢUŢUNEL
DR. M. SCOTT PECK THE ROAD LESS TRAVELED Copyright © 1984 by dr. Scott Peck Published by
Bantam Books
© Curtea Veche Publishing, 2001, pentru prezenta versiune românească
ISBN 973-8120-77-2

M. SCOTT PECK este psihiatru şi autor al mai multor cărţi de mare succes în Statele Unite. Şi-a
făcut studiile la Harvard şi şi-a
luat titlul de doctor în medicină la Case Western Reserve. A avut mai multe funcţii
administrative în guvernul american, apoi
a devenit director medical al Clinicii de psihiatrie de la New Milford Hospital. Practică psihiatria
şi la cabinetul său particular
din New Milford, Connecticut.
Drumul către tine însuţi este o carte devenită deja clasică şi s-a vîndut în peste 6 milioane de
exemplare. Este primul volum
dintr-o trilogie ce mai cuprinde Further Along the Road Less Traveled şi The Road Less Traveled
and Beyond. în ultimul

timp, M. Scott Peck şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului şi a resurselor financiare
dezvoltării Foundation for
Community Encouragement (Fundaţia pentru încurajarea comunităţii), o organizaţie nonprofit
la a cărei înfiinţare el şi soţia
sa Lily au contribuit în 1984.
Părinţilor mei, ELIZABETH şi DAVID,
a căror disciplină şi iubire mi-au deschis ochii pentru a vedea graţia
Introducere la ediţia aniversară a 25-a
Mîine, un străin va spune cu vorbe meşteşugite exact ceea ce noi am gîndit şi

am simţit tot timpul.
Ralph Waldo Emerson, „Seif Reliance”
In scrisorile primite de la cititori, reacţia lor cea mai frecventă la Drumul către
tine însuţi a fost aceea

de recunoştinţă pentru curajul meu — nu de a spune ceva nou, ci de a fi scris
despre acel gen de
lucruri pe care ei le-au gîndit şi le-au simţit tot timpul, dar s-au temut să
vorbească despre ele.
Nu sînt prea lămurit în ceea ce priveşte chestiunea „curajului”. O anume
„inconştienţă congenitală” ar
putea fi un termen mult mai potrivit. O pacientă de-a mea, în primele zile
după apariţia cărţii, s-a
întîmplat să se afle la o petrecere, unde a auzit o conversaţie între mama
mea şi o femeie mai în vîrstă.
Referindu-se la carte, cealaltă femeie a spus: „Fără îndoială că trebuie să fii
foarte mîndră de fiul tău,
Scotty.” La care mama a răspuns cumva caustic: „Mîndră? Nu, nu chiar. N-are
nimic de-a face cu
mine. Este mintea lui, înţelegi? Este un dar.” Cred că mama greşea spunînd
că ea n-are nimic de-a face
cu aceasta. Dar cred că avea dreptate în ce priveşte faptul că scrierea
Drumului… a fost rezultatul unui

dar — la mai multe niveluri.
Parte din acest dar provine dintr-o perioadă mai îndepărtată. Lily, soţia mea,
şi cu mine ne
împrieteniserăm cu un tî-năr, Tom, care frecventase în adolescenţă aceeaşi
tabără de vară ca şi mine. în
timpul acelor veri, mă jucasem cu fraţii lui mai mari, aşa că mama lui mă
cunoscuse pe cînd eram
copil, într-o noapte, cu cîţiva ani înainte ca D r um ul… să fi fost publicată, Tom
a venit să ia cina cu noi.
La acea vreme, locuia cu mama lui şi cu o seară înainte îi spusese: „Mamă,
mîine seară mă duc să iau cina
cu Scott Peck, îţi aminteşti de el?”
„O, da”, a răspuns ea. „Era un băieţaş care aducea mereu în discuţie lucruri
despre care oamenii n-ar
trebui să vorbească.”
Aşa că, vedeţi, o parte din darul meu provine dintr-o perioadă mai
îndepărtată. Şi veţi putea de

asemenea înţelege că eram cumva un „străin” faţă de cultura dominantă din
vremea tinereţii mele.
Deoarece eram un autor necunoscut,Drumul… a fost publicată fără zarvă.
Succesul comercial uluitor a
fost un fenomen gradual. N-a apărut pe listele naţionale de best-seller-uri
decît la cinci ani după
publicarea ediţiei din 1978 — fapt pentru care sînt foarte recunoscător. Dacă
ar fi devenit un succes
peste noapte, mă îndoiesc că aş fi fost suficient de matur ca să mă pot
descurca cu faima venită pe
neaşteptate. în orice caz, a fost un succes „leneş” şi ceea ce în comerţ se
numeşte „din gură-n gură”.
încet la început, ideile ei s-au răspîndit din gu-ră-n gură pe mai multe căi. Una
dintre ele a fost
organizaţia Alcoolicii Anonimi (AA). într-adevăr, prima scrisoare pe care am
primit-o începea astfel:
„Dragă doctore Peck, probabil că sînteţi alcoolic!” Celui ce o scrisese îi era
dificil să-şi imagineze că
putusem să scriu o astfel de carte fără să fi fost un vechi membru al AA,
înjosit cîndva de alcoolism.
Dacă D r um ul… ar fi fost publicată cu 20 de ani mai înainte, mă îndoiesc că ar
fi avut cel mai mic
succes. Organizaţia Alcoolicii Anonimi nu s-a dezvoltat pînă pe la mijlocul
anilor ’50 (nu pentru că
majoritatea cititorilor erau alcoolici). Chiar mai important, acelaşi lucru era
adevărat şi în ce priveşte
practica psihoterapiei. Ca rezultat, în 1978, cînd a fost publicatăDrumul…,
exista un mare număr de
bărbaţi şi femei, sofisticaţi din punct de vedere psihologic şi spiritual, care
începuseră să se gîndească
profund la „tot felul de lucruri despre care oamenii n-ar trebui să vorbească”
şi care aproape aşteptau
ca cineva să spună aceste lucruri cu voce tare.
Aşa a crescut popularitateaDrumulu i…, ca un bulgăre de zăpadă. Spre
sfîrşitul turneului meu de
conferinţe, i-am spus publicului: „Nu sînteţi reprezentativi pentru o secţiune
medie a Americii. Totuşi,
există lucruri surprinzătoare pe care le aveţi în comun. Unul este numărul
remarcabil al acelora dintre
voi care au urmat vreodată în viaţa lor — sau încă mai urmează — o
psihoterapie semnificativă, fie în
cadrul Programului «12 paşi», fie cu terapeuţi tradiţionali, cu pregătire
academică. Mă îndoiesc că veţi
avea senzaţia că vă violez intimitatea cînd vă voi cere tuturor care aţi avut
parte sau urmaţi acum o
astfel de terapie să ridicaţi mîinile.”
95% din public a ridicat mîinile. „Acum priviţi împrejur”, le-am spus.
„Acest lucru are implicaţii majore”, vam continuat. „Una dintre ele este aceea
că sînteţi un grup de

oameni care a început să depăşească cultura tradiţională.” Prin depăşirea
culturii tradiţionale înţeleg,
printre altele, faptul că ei sînt oameni care au început să se gîndească „la
acele lucru despre care oamenii
nu ar trebui să vorbească”. Iar ei vor fi de acord cu mine cînd detaliez ceea ce
înţeleg prin
„depăşirea culturii tradiţionale” şi extraordinara semnificaţie a acestui
fenomen.
Cîţiva m-au numit „profet”. Pot accepta un astfel de titlu aparent grandios
doar pentru că mulţi au
arătat că un profet nu este cel ce vede viitorul, ci acela care poate citi
semnele vremurilor.Drumul… a
fost un succes în primul rînd pentru că a fost o carte a timpului ei şi publicul a
făcut din ea un succes.
Acum 25 de ani, cînd a apărut D r um ul…, fantezia mea naivă a fost aceea că
va avea cronici în ziare pe
tot cuprinsul ţării, în realitate, mulţumită graţiei, am primit o singură
cronică… dar ce cronică! în bună
măsură, pentru succesul acestei cărţi îi sînt dator ziaristei Phyllis Theroux.
Phyllie, o autoare foarte
bună în domeniul ei, era cronicar de cărţi la acea vreme şi s-a „întîmplat” să
descopere un exemplar
promoţional într-un teanc de cărţi din biroul editorului de la Washington Post.
După ce a trecut cu
privirea peste cuprinsul cărţii, a luat-o cu ea, reîntorcîndu-se peste două zile,
pentru a „cere” să-i fie
permis să-i facă o recenzie. Deşi şovăitor, editorul a fost de acord, după ce
Phyllie i-a declarat, după
cum a spus ea: „vreau să alcătuiesc în mod deliberat o recenzie care să facă
din carte un best-seller” —
şi aşa a şi făcut. La o săptămînă după recenzia ei,Drumul… s-a aflat pe lista
de best-seller-uri
din Washington D.C., cu ani înainte ca ea să ajungă pe vreo listă naţională. A
fost însă suficient pentru
ca volumul să se lanseze.
Ii sînt recunoscător lui Phyllis şi din alt motiv. Atunci cînd popularitatea cărţii
a crescut, ea a vrut să se
asigure că-mi voi păstra picioarele pe pămînt şi nasul la un unghi potrivit şi
mi-a spus: „Nu e cartea ta,
să ştii.”
Am înţeles imediat ce a vrut să spună. în nici un fel, nici unul dintre noi doi nu
a vrut să spună că
Drumul… a fost cu-vîntul lui Dumnezeu sau un material „transmis”. Eu am

scris-o şi există mai multe
locuri în carte unde aş vrea să fi găsit cuvinte sau propoziţii mai potrivite. Nu
este perfectă şi eu sînt
singurul responsabil pentru punctele ei slabe. Totuşi, poate pentru că aveam
nevoie, în ciuda punctelor
ei slabe, nu am nici o îndoială că atunci cînd am scris cartea în solitudinea
micului meu birou

înghesuit, am primit ajutor. Nu pot să explic acest ajutor, dar experienţa lui
este unică. Un astfel de
ajutor reprezintă ultimul subiectul al cărţii însăşi.
Ideile din această carte provin, în cea mai mare parte, din munca mea de zi
cu zi de clinician, cu
pacienţi care se zbat să evite sau să cîştige niveluri din ce în ce mai înalte de
maturitate. Prin urmare,
cartea conţine fragmente din multe cazuri reale. Confidenţialitatea este
esenţială în practica psihiatrică,
aşa că, în toate descrierile de cazuri, numele şi alte particularităţi au fost
schimbate pentru a păstra
anonimatul pacienţilor mei, fără însă a distorsiona realitatea esenţială a
experienţelor parcurse
împreună.
S-ar putea să existe totuşi unele distorsiuni în prezentarea cazurilor, datorate
nevoii de concizie.
Rareori psihoterapia este un proces de scurtă durată, dar pentru că am fost
nevoit să mă concentrez
asupra trăsăturilor esenţiale ale cazului, cititorul ar putea rămîne cu impresia
că procesul este asemeni
unei piese dramatice şi că este limpede. Dramatismul există într-adevăr, iar
limpezimea poate fi
dobîndită în cele din urmă. Trebuie însă ţinut minte că, în folosul
accesibilităţii, povestirea lungilor
perioade de confuzie şi frustrare, inerente aproape oricărei terapii, au fost
omise din descrierile de caz.
Aş dori de asemenea să-mi cer scuze pentru că mă voi referi la Dumnezeu în
imaginea Lui tradiţională
masculină, dar am făcut acest lucru în folosul simplităţii expunerii şi nu din-tr-
o concepţie rigidă cu
privire la gen.
Ca psihiatru, simt că este important să menţionez, încă de la început, două
presupoziţii care stau la
baza acestei cărţi. Prima este aceea că nu fac nici o distincţie între minte şi
spirit şi, prin urmare, nici o
distincţie între procesul creşterii spirituale si cel al dezvoltării mintale. Ele sînt
unul si acelaşi lucru.
Cealaltă presupoziţie este că acest proces reprezintă o sarcină complexă,
abruptă şi care durează toată
viaţa. Psihoterapia, dacă prin ea înţelegem oferirea unui sprijin substanţial în
procesul de creştere
mintală şi spirituală, nu este o procedură rapidă sau simplă. Eu nu aparţin nici
unei şcoli de psihiatrie
anume; nu sînt un simplu adept al lui Freud, Jung sau Adler, al
behaviorismului sau al teoriei
gestaltiste. Nu cred că există răspunsuri unice şi uşoare. Cred că formele
concise de psihoterapie pot fi
de ajutor şi nu trebuie defăimate, dar ajutorul pe care îl dau ele este
inevitabil superficial.

Călătoria creşterii spirituale este lungă. Aş vrea să le mulţumesc acelor
pacienţi ai mei care mi-au
oferit privilegiul să-i însoţesc bună parte din drumul lor, care a fost şi al meu;
multe din cele prezentate
aici reprezintă ceea ce am învăţat împreună. Aş vrea de asemenea să
mulţumesc multora dintre
profesorii şi colegii mei. în primul rînd, printre ei se află soţia mea Lily. Mi-a
dăruit atît de mult, încît
abia se poate deosebi înţelepciunea mea de a ei ca soţie, părinte,
psihoterapeut şi om.
■■
1
Disciplina
Probleme si dureri

Viaţa e dificilă.
Acesta este un mare adevăr, unul dintre cele mai mari adevăruri*. Este un
mare adevăr, pentru că,
odată ce ne dăm seama de el, îl transcendem. Odată ce ştim cu adevărat că
viaţa e dificilă — odată ce
cu adevărat am înţeles şi am acceptat acest fapt — viaţa nu mai e dificilă.
Pentru că odată acceptat,
faptul că viaţa e dificilă nu mai contează.
Multă lume nu vede pe de-a-ntregul adevărul faptului că viaţa e dificilă. în
schimb, oamenii se plîng
mai mult sau mai puţin zgomotos sau subtil de enormitatea problemelor lor, a
greutăţilor şi
dificultăţilor lor, de parcă viaţa ar fi în general uşoară sau ar trebui să fie
uşoară. Ei îşi exprimă
zgomotos sau subtil convingerea că dificultăţile lor reprezintă un tip unic de
năpastă, care n-ar trebui
să existe şi că ele au căzut anume pe capul lor, al familiei lor, al tribului,
clasei, naţiunii, rasei lor sau
chiar al speciei şi nu pe al altora. Cunosc bine acest fel de a te văita, pentru
că şi eu i-am plătit tributul.
Viaţa înseamnă o serie de probleme. Vrem să suspinăm din cauza lor sau
vrem să le rezolvăm? Vrem
să-i învăţăm şi pe copiii noştri să le rezolve?
Disciplina reprezintă setul fundamental de instrumente cerut pentru a
soluţiona problema vieţii. Fără
disciplină nu putem soluţiona nimic. Printr-o disciplină parţială putem rezolva
doar unele probleme.
Cu o disciplină totală putem soluţiona toate problemele.

Primul dintre „Cele Patru Nobile Adevăruri” pe care le-a predat Buddha este
„Viaţa este suferinţă.”
Viaţa este dificilă pentru că procesul de a te confrunta cu probleme şi de a le
soluţiona este unul

dureros. Problemele, în funcţie de natura lor, deşteaptă în noi frustrare,
mîhnire, tristeţe, singurătate,
vină, regret, mînie, frică, anxietate, chin sau disperare. Acestea sînt
sentimente inconfortabile, deseori
foarte inconfortabile, deseori la fel de dureroase ca o durere fizică, egalînd
uneori cele mai rele dureri
fizice. într-adevăr, acest lucru se întîmplă din cauza durerii pe care o simţim
atunci cînd evenimentele
sau conflictele pe care le trăim se transformă în probleme. Şi pentru că viaţa
posedă o serie ne-sfîrşită
de probleme, ea este totdeauna dificilă şi plină de durere — ca şi de bucurie,
de altfel.
Totuşi, abia în acest întreg proces de confruntare cu problemele şi de
soluţionare a lor viaţa îşi găseşte
sensul. Problemele sînt tăietura ce face distincţia între succes şi eşec. Ele ne
provoacă curajul şi
înţelepciunea; într-adevăr, problemele sînt cele ce creează curajul şi
înţelepciunea. Din cauza problemelor
pe care le avem, creştem din punct de vedere mintal şi spiritual. Cînd dorim
să încurajăm
dezvoltarea spiritului uman, noi provocăm şi încurajăm capacitatea umană de
a soluţiona probleme,
exact aşa cum în mod deliberat le dăm copiilor la şcoală probleme de
rezolvat. Prin durerea pe care o
suferim rezolvînd şi confruntîndu-ne cu probleme — învăţăm. Aşa cum
spunea Benjamin Franklin:
„Lucrurile care dor instruiesc.” Din acest motiv, oamenii înţelepţi învaţă să nu
se teamă de probleme,
ci să le spună bun venit şi astfel să spună bun venit durerii aduse de
probleme.
Mulţi dintre noi nu sînt atît de înţelepţi. Temîndu-ne de durerea implicată,
aproape toţi, într-o măsură
mai mare sau mai mică, încercăm să evităm problemele. Le amînăm în
speranţa că vor dispărea. Le
ignorăm, le uităm, pretindem că nu există. Luăm chiar medicamente care să
ne ajute să le ignorăm,
încercînd ca prin amorţirea noastră faţă de dureri să uităm problemele care le
cauzează. Mai degrabă
încercăm să ocolim problemele decît să le înfruntăm. încercăm să fugim de
ele, în loc să suferim
trecînd prin ele.
Această tendinţă de a evita problemele şi suferinţele inerente lor reprezintă
baza oricărei boli mintale
umane. Pentru că mulţi dintre noi au această tendinţă într-un grad mai ma- re
sau mai mic, mulţi dintre
noi sînt bolnavi mintal într-un grad mai mare sau mai mic, lipsiţi, adică, de
o sănătate mintală completă. Unii dintre noi sînt în stare să facă ocoluri
extraordinare pentru a evita
problemele şi suferinţa pe care ele o cauzează şi să depăşească mult limita a
ceea ce este în mod clar

bine şi raţional, în încercarea de a găsi o cale mai uşoară de ieşire, construind
cele mai elaborate
fantezii în care să trăiască, uneori excluzînd total realitatea. Sau aşa cum
spune succint şi elegant Cari
Jung: „Nevroza este totdeauna un substitut pentru o suferinţă legitimă.”*
Dar substitutul însuşi ajunge în cele din urmă mai dureros decît suferinţa
legitimă pe care el ar fi
trebuit să o evite. Nevroza devine ea însăşi cea mai mare problemă. într-
adevăr, mulţi vor încerca să
evite această durere şi această problemă, construind nevroza etaj peste etaj.
Din fericire, totuşi, unii
posedă curajul de a-şi înfrunta nevrozele şi de a începe — de obicei, cu
ajutorul psihoterapiei — să
înveţe cum să experimenteze suferinţa legitimă. In orice caz, atunci cînd
evităm suferinţa legitimă
rezultată din confruntarea cu probleme, evităm în acelaşi timp maturizarea
pe care acea problemă o
solicită de la noi. Din acest motiv, în bolile mintale cronice încetăm să ne
dezvoltăm, ajungem să ne
blocăm. Iar fără a fi vindecat, spiritul uman începe să se micşoreze.
De aceea trebuie să inculcăm în noi şi în copiii noştri mijloacele de a dobîndi
sănătatea spirituală şi
mintală. Prin acest lucru vreau să spun că trebuie să ne învăţăm pe noi înşine
şi pe copiii noştri
necesitatea de a suferi şi valoarea ce provine din aceasta, necesitatea de a
înfrunta în mod direct
problemele şi de a experimenta suferinţa implicată aici. Am afirmat că
disciplina reprezintă setul
fundamental de instrumente cerut pentru a soluţiona problemele vieţii. Va
deveni limpede că aceste
instrumente sînt tehnici de a suferi, mijloace prin care să trăim durerea
cauzată de probleme, astfel
încît să le depăşim şi să le soluţionăm cu succes, învăţînd şi dezvoltîndu-ne în
cadrul acestui proces.
Cînd ne învăţăm pe noi înşine şi pe copiii noştri disciplina, învăţăm cum să
suferim şi cum să ne
dezvoltăm. Ce sînt aceste instrumente, aceste tehnici de a suferi, aceste
mijloace de a experimenta
într-un mod constructiv durerea provenită din probleme, pe care eu le
numesc disciplină? Ele sînt în
număr de patru: amînarea satisfacţiei, acceptarea responsabilităţii,
devoţiunea faţă de adevăr şi echilibrul.
Aşa cum va deveni clar, acestea nu sînt instrumente complexe, a căror
aplicare cere un antrenament
extensiv. Din contră, ele sînt instrumente simple şi aproape toţi copiii devin
experţi în folosirea lor pînă la
vîrsta de 10 ani. Totuşi, regi şi preşedinţi uită deseori să le folosească, iar
acest lucru le aduce prăbuşirea.
Problema nu rezidă în complexitatea acestor instrumente, ci în voinţa de a le
folosi. Ele sînt instrumente

prin care ne confruntăm cu durerea în loc de a o evita, iar dacă cineva caută
să evite suferinţa legitimă,
atunci va evita folosirea acestor instrumente. Prin urmare, după ce vom
analiza fiecare dintre aceste
instrumente, va trebui să examinăm, în următoarea secţiune, voinţa de a le
utiliza, care este iubirea.
Amînarea satisfacţiei

Nu demult, o femeie de treizeci de ani, analist financiar, mi se plîngea de mai
multe luni de tendinţa ei
de a amîna lucrurile la slujbă. Am analizat împreună sentimentele pe care le
avea faţă de patroni şi
felul cum acestea se leagă de sentimentul faţă de autoritate în general şi, în
particular, faţă de părinţii
ei. Am examinat atitudinile ei în ce priveşte munca şi succesul şi cum se
raportează ele la căsnicia ei,
la identitatea ei sexuală, la dorinţa ei de a-şi concura soţul şi la sentimentele
ei de teamă în ceea ce
priveşte această competiţie. Totuşi, în ciuda tuturor acestor măsuri şi a
migălosului demers psihanalitic,
ea a continuat să amîne lucrurile la fel ca întotdeauna, în cele din urmă, într-o
zi, am îndrăznit
să privim evidenţa în faţă. „îţi plac prăjiturile?”, am întrebat-o. Ea mi-a
răspuns că da. „Care parte a
prăjiturii îţi place mai mult?”, am continuat, „blatul sau glazura?” „Oh,
glazura” a răspuns ea entuziast.
„Şi cum mănîhci o prăjitură?” am chestionat-o, simţindu-mă
cel mai stupid psihiatru care a existat vreodată. „Mănînc glazura mai întîi,
bineînţeles”, mi-a răspuns.
De la felul cum obişnuia să mănînce prăjiturile am trecut la examinarea
felului în care obişnuia să
muncească şi, aşa cum era de aşteptat, am descoperit că în fiecare zi îşi
dedica prima oră de la serviciu
părţii celei mai aducătoare de satisfacţii a muncii ei, iar în cele şase ore
rămase se învîrtea în jurul
restului de sarcini neplăcute. I-am sugerat că, dacă se va forţa să
îndeplinească partea neplăcută a
muncii în prima oră, va fi liberă apoi să se bucure de celelalte şase. I-am spus
că mie mi se pare că o
oră neplăcută urmată de şase ore plăcute era o situaţie preferabilă aceleia în
care o oră plăcută este
urmată de şase neplăcute. Ea a fost de acord şi, fiind o persoană cu o voinţă
puternică, nu şi-a mai
amînat treburile.
A amîna satisfacţia este un proces de programare a durerii şi a plăcerii în
viaţă, astfel încît plăcerea să
sporească prin întîlnirea şi trăirea mai întîi a durerii şi astfel prin depăşirea ei.
Este singura cale
decentă de a trăi.
Acest instrument sau proces de programare este învăţat de majoritatea
copiilor destul de devreme în

viaţă, uneori încă de la vîrsta de cinci ani. De exemplu, cînd un copil de cinci
ani joacă un joc cu un
prieten, îi va sugera prietenului lui să facă prima mutare, pentru ca el să se
poată bucura de pro-pria-i
mutare mai tîrziu. La vîrsta de şase ani, copilul ar putea începe să mănînce
întîi blatul prăjiturii şi apoi
glazura. Pe toată durata şcolii elementare această capacitate timpurie de a
amîna satisfacţia este
exersată zilnic, în special prin rezolvarea temelor pentru acasă. Pe la vîrsta de
12 ani, unii copii sînt
capabili să se aşeze la masa de lucru fără vreun îndemn părintesc şi să-şi
termine temele pentru acasă
înainte de a se uita la televizor. Spre vîrsta de 15,16 ani ne aşteptăm ca un
adolescent să aibă un astfel
de comportament şi să-1 considere normal.
Pentru profesori este totuşi clar că un număr substanţial de adolescenţi sînt
departe de a atinge această
normă. în timp ce mulţi au o capacitate bine dezvoltată de a amîna
satisfacţia, unii adolescenţi de 15
sau 16 ani par a nu fi dezvoltat deloc o astfel de capacitate; într-adevăr, ea
pare că lipseşte cu totul la
unii. Aceştia sînt elevii cu probleme. în ciuda
inteligenţei lor medii sau peste medie, notele lor sînt mici pentru că pur şi
simplu nu muncesc. Ei sar
peste un curs sau altul sau peste toată şcoala din cauza unui capriciu de
moment. Sînt impulsivi, iar
impulsivitatea se răspîndeşte în viaţa lor socială. Se iau frecvent la bătaie,
încep să aibă de-a face cu
drogurile şi să aibă necazuri cu poliţia. Motoul lor este: „Distrează-te acum şi
plăteşte mai tîrziu.” Aşa
intră în scenă psihologii şi psihoterapeuţii. Dar de cele mai multe ori e prea
tîrziu. Aceşti adolescenţi
sînt iritaţi de orice încercare de a interveni în stilul lor de viaţă impulsiv şi
chiar atunci cînd iritarea
poate fi depăşită prin căldura sufletească, prietenia şi atitudinea de a nu-i
judeca pe care le arată
psihoterapeutul, impulsivitatea lor este deseori atît de gravă, încît îi face să
nu poată participa în vreun
fel semnificativ la procesul de psihoterapie. Ei lipsesc de la şedinţe. Evită
orice chestiune importantă şi
dureroasă. Astfel că, de obicei, încercarea de a interveni eşuează, iar aceşti
copii ajung să părăsească
şcoala doar pentru a urma tiparul eşecului, care îi conduce frecvent spre
mariaje dezastruoase,
accidente, spitale psihiatrice sau închisori.
De ce se întîmplă toate acestea? De ce majoritatea dezvoltă o capacitate de
a amîna satisfacţia, în timp
ce o minoritate substanţială eşuează, deseori ireversibil, în a-şi dezvolta
această capacitate? Răspunsul

nu este, din punct de vedere ştiinţific, cunoscut în întregime. Rolul factorilor
genetici nu este clar.
Variabilele nu pot fi suficient controlate pentru a aduce dovezi ştiinţifice. Dar
multe semne indică în
mod clar că părinţii sînt un factor determinant.
Păcatele tatălui

Aceste lucruri nu se întîmplă pentru că în casele copiilor care nu au dobîndit o
autodisciplină lipseşte
disciplina impusă de părinţi. Deseori, aceşti copii sînt pedepsiţi frecvent şi
sever de-a lungul întregii
lor copilării — pălmuiţi, loviţi, izbiţi cu pumnul, bătuţi şi biciuiţi de către
părinţii lor chiar şi pentru
infracţiuni minore. Dar disciplina aceasta este fără sens. Pentru că este o
disciplină nedisciplinată.
Un motiv pentru care ea nu are sens este acela că părinţii înşişi nu sînt
disciplinaţi şi servesc astfel ca
model de indisciplină pentru copiii lor. Ei sînt părinţi de tipul: „fă cum spun
eu, nu cum fac eu”. De
multe ori, ei apar beţi în faţa copiilor lor. Se ceartă violent în faţa copiilor, fără
înfrînare, demnitate sau
raţionalitate. Pot fi neîngrijiţi. Fac promisiuni pe care nu şi le ţin. Propriile lor
vieţi sînt frecvent şi în
mod evident tulburate şi în neorînduială, iar încercările de a ordona vieţile
copiilor lor le par acestora
din urmă fără prea mult sens. Dacă tatăl o bate pe mamă în mod regulat, ce
sens mai are pentru un
băiat faptul că mama sa îl bate, pentru că el, la rîndul lui, şi-a bătut sora? Are
vreun sens pentru el cînd
i se spune că trebuie să înveţe să-şi controleze pornirile? Pentru că atunci
cînd sîntem foarte tineri nu
avem avantajul de a face comparaţii, părinţii apar ca figuri zeieşti în ochii
noştri de copii. Cînd părinţii
fac lucrurile într-un anumit fel, pentru copii acesta este felul în care ele
trebuie făcute. Atunci cînd
copilul îşi vede zilnic părinţii comportîndu-se disciplinat, sobru, cu demnitate
şi avînd capacitatea de
a-şi ordona propriile lor vieţi, el va ajunge să simtă pînă în străfundurile fiinţei
sale că acesta este felul
adevărat de a trăi. în cazul în care copilul îşi vede în fiecare zi părinţii trăind
fără sobrietate sau fără
disciplină autoimpusă, el va simţi pînă în străfundurile fiinţei lui că acesta
este adevăratul mod de a
trăi.
Totuşi, un lucru chiar mai important decît modelul părinţilor este dragostea.
Chiar şi în cele mai
haotice şi dezordonate familii iubirea sinceră este prezentă uneori şi din astfel
de familii pot ieşi copii
cu o disciplină autoimpusă. Şi nu de puţine ori există părinţi cu profesii
respectabile — doctori, avocaţi,

femei din lumea bună şi filantropi — care-şi duc viaţa într-o ordine şi bună
cuviinţă strictă, dar
cărora le lipseşte dragostea şi care îşi trimit copiii într-o lume care este tot
atît de indisciplinată,
distructivă şi dezorganizată ca pentru orice copil provenit dintr-o familie
împovărată şi haotică.
Iubirea este, în ultimă instanţă, totul. Misterul iubirii va fi examinat în mai
multe părţi din această
lucrare. Totuşi, de dragul coerenţei, ar putea fi de folos în acest punct să fac o
scurtă, dar şi limitată menţiune asupra ei şi asupra legăturilor pe care le are
cu disciplina.
Cînd iubim ceva, acel ceva este valoros pentru noi. Iar cînd ceva este valoros
pentru noi, petrecem
mult timp împreună, timp în care ne bucurăm şi în care avem grijă de acel
ceva. Observaţi un
adolescent îndrăgostit de maşina lui şi luaţi aminte la timpul pe care-1
petrece admirînd-o, lustruind-o,
reparînd-o, reglînd-o. Sau fiţi atent cum se comportă o persoană în vîrstă cu
iubita sa grădină de
trandafiri şi la timpul pe care îl petrece îngrijind-o şi studiind-o. Aşa e şi atunci
cînd ne iubim copiii;
petrecem mult timp admirîndu-i şi avînd grijă de ei. Le dăm din timpul nostru.
Disciplina bună cere timp. Cînd nu avem timp de dat copiilor noştri sau nu
avem timp pe care să fim
dispuşi să-1 dăm, nu putem nici măcar să-i observăm îndeajuns de atent
pentru a vedea cum îşi
exprimă, în mod subtil, nevoia de disciplina pe care le-am putea-o acorda.
Dacă nevoia lor de disciplină
este atît de vizibilă încît să ajungă la ştirea noastră, se prea poate să ignorăm
în continuare
această nevoie fundamentală a lor, pentru că e mai uşor să-i lăsăm să-şi
vadă singuri de drum — „Nu
mai am energie să mă ocup de ei astăzi.” Sau, în cele din urmă, dacă sîntem
îndemnaţi la acţiune de
obrăzniciile lor şi de iritarea noastră, deseori vom impune disciplina cu
brutalitate, cu mînie în loc de
chibzuinţă, fără a examina problemele sau fără a avea măcar răgazul de a ne
gîndi ce formă de
disciplină este mai potrivită în acea situaţie.
Părinţii care-şi dedică timpul copiilor chiar cînd acest lucru nu este cerut de
obrăzniciile lor îşi vor da
seama că ei au o subtilă nevoie de disciplină, la care vor răspunde cu
îndemnuri, mustrări blînde,
organizîndu-le timpul sau lăudîndu-i, toate acestea administrate cu atenţie şi
grijă. Vor observa cum îşi
mănîncă prăjitura, felul cum învaţă, cînd spun minciuni subtile, cînd fug de
problemele pe care le au în
loc de a da piept cu ele. îşi vor face timp să realizeze aceste mici corecţii şi
ajustări, ascultînd ce spune

copilul, răspunzîndu-i la întrebări, adăugind ceva aici, tăind ceva acolo,
citindu-i cîte ceva, povestindui,
îmbrăţişîndu-1 şi sărutîndu-1, admonestîndu-1 puţin sau lovindu-1 uşor cu
palma pe spate.
Calitatea disciplinei oferite de părinţii ce-şi iubesc copilul este superioară
celei oferite de părinţii
neiubitori. Dar acesta este doar începutul. Făcîndu-şi timp să observe şi să se
gîn-dească la nevoile
copilului, părinţii iubitori deseori se chinuie cumplit cînd trebuie să ia o
decizie şi vor suferi, în
adevăratul sens al cuvîntului, odată cu copilul lor. Copiii nu sînt orbi la acest
fapt. Ei îşi vor da seama
cînd părinţii sînt dispuşi să sufere împreună cu ei şi, deşi s-ar putea să nu
răspundă imediat cu
recunoştinţă, vor învăţa să sufere. „Dacă părintele meu este dispus să sufere
odată cu mine”, îşi vor
spune ei, poate „atunci suferinţa nu e atît de rea, iar eu ar trebui să fiu dispus
la rîndu-mi să sufăr.”
Acesta este începutul autodisciplinei.
Timpul şi calitatea timpului pe care părinţii îl dedică copiilor le indică celor
mici gradul în care sînt
valoroşi pentru părinţii lor. Unii părinţi care în mod fundamental nu-şi iubesc
copiii, în încercarea de
a-şi acoperi această lipsă de grijă, îşi declară frecvent iubirea faţă de copiii
lor, spunîndu-le în mod
repetat şi mecanic cît sînt ei de importanţi, fără însă a le dedica timp suficient
şi de calitate. Copiii nu
sînt niciodată complet dezamăgiţi de aceste vorbe nesincere. în mod
conştient, s-ar putea ca ei să se
agate de ele, vrînd să creadă că sînt iubiţi, dar inconştient ştiu că vorbele
părinţilor nu se potrivesc cu
faptele lor.
Pe de altă parte, copiii care sînt cu adevărat iubiţi, deşi în momentele de
iritare ar putea simţi în mod
conştient sau ar putea declara că sînt neglijaţi, în mod inconştient ştiu că sînt
importanţi. Această
cunoaştere este mai valoroasă decît aurul. Pentru că atunci cînd copiii ştiu că
sînt apreciaţi, cînd se
simt cu adevărat apreciaţi în adîncul lor, atunci se simt importanţi.
Sentimentul de a fi apreciat — „sînt o persoană apreciată” — este esenţial
pentru sănătatea mintală şi
este o piatră de temelie pentru autodisciplină. Este un produs direct al iubirii
părinteşti. O astfel de
convingere trebuie să fie cîştigată în copilărie. Este extrem de dificil să o
dobîndeşti atunci cînd eşti
adult. Reciproc, cînd copiii au învăţat prin iubirea părinţilor lor să se simtă
apreciaţi, este aproape
imposibil ca vicisitudinile perioadei adulte să le distrugă spiritul.
Sentimentul de a fi apreciat este o piatră de temelie pentru autodisciplină,
pentru că atunci cînd cineva

se consideră pe sine însuşi valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuşi în
toate felurile pe care le
consideră necesare. Autodisciplină înseamnă grijă de sine. De exemplu —
pentru că discutăm despre
procesul amînării satisfacţiei, al programării şi ordonării timpului — să
examinăm chestiunea
timpului. Dacă ne simţim pe noi înşine valoroşi, atunci simţim că şi timpul
nostru este valoros; şi dacă
simţim că timpul nostru este valoros, atunci vrem să-1 folosim cum se cuvine.
Femeia analist financiar
care îşi amîna treburile nu punea mare preţ pe timpul ei. Dacă ar fi pus, nu şi-
ar fi permis să-şi
risipească cea mai mare parte din zi într-un mod atît de nefericit şi
neproductiv. Faptul că în copilărie

fusese „închiriată” în timpul vacanţelor unor părinţi adoptivi plătiţi; deşi
părinţii ei puteau avea grijă
de ea cum se cuvine, dar nu voiau, nu a rămas fără consecinţe. Ei nu o
apreciau. Nu voiau să aibă grijă
de ea. Aşa că a crescut simţind că nu este apreciată, că nu merită atîta
atenţie din partea părinţilor încît
ei să aibă grijă de ea; prin urmare, nu a mai avut grijă de ea însăşi. Nu a
simţit că merită să se
autodisciplineze. In ciuda faptului că era o femeie inteligentă şi competentă,
îi lipsea cea mai
elementară instruire în autodisciplină, pentru că îi lipsea o evaluare realistă a
propriei valori şi a valorii
timpului ei. Atunci cînd a putut să-şi dea seama că timpul ei este valoros, a
urmat în mod natural faptul
că a vrut să-1 organizeze, să-1 protejeze şi să-1 folosească la maxim.
Ca rezultat al trăirii unei iubiri şi griji părinteşti consistente de-a lungul
copilăriei, astfel de copii
norocoşi vor intra în perioada adultă nu doar cu un simţ intern profund al
propriei valori, dar de
asemenea cu un profund sentiment intern de siguranţă. Toţi copiii sînt
îngroziţi de abandon şi pe bună
dreptate. Frica de abandon începe în jurul vîrstei de şase luni, imediat ce
copilul este capabil să se
perceapă pe sine ca fiind un individ separat de părinţii săi. Odată cu această
percepţie de sine ca
individ, îşi dă seama că este complet neajutorat, total dependent şi în
întregime la mila părinţilor, în ce
priveşte toate formele de întreţinere şi mijloacele de supravieţuire. Pentru
copil, abandonarea de către
părinţi echivalează cu
moartea. Mulţi părinţi, chiar dacă sînt relativ ignoranţi sau duri, sînt în mod
instinctiv sensibili la frica
de a fi abandonaţi a copiilor lor şi prin urmare le vor oferi în fiecare zi de sute
şi mii de ori asigurarea
de care au nevoie: „Să ştii că mama şi tata n-or să te părăsească”;
„Bineînţeles că mama şi tata vor

veni după tine”; „Mama şi tata nu au să uite de tine.” Dacă aceste cuvinte se
potrivesc cu faptele, lună
după lună, an după an, pînă în vremea adolescenţei, copilul îşi va pierde frica
de a fi abandonat şi va
dobîndi un sentiment profund că lumea este un loc sigur şi că există
întotdeauna protecţie cînd are
nevoie de ea. Un astfel de copil, care simte că lumea e un loc sigur, are
posibilitatea de a amîna o
satisfacţie sau alta, este sigur că ocazia satisfacţiei, cum ar fi căminul şi
părinţii, este totdeauna acolo,
valabilă cînd are nevoie de ea.
Dar mulţi oameni nu sînt atît de norocoşi. Un număr substanţial de copii sînt
în realitate abandonaţi de
părinţii lor în timpul copilăriei prin moarte, prin dezertare, neglijenţă totală
sau, ca în cazul femeii
analist financiar, printr-o simplă absenţă a grijii faţă de ea. Alţii, deşi nu sînt
abandonaţi în fapt, nu
reuşesc să primească de la părinţi asigurarea că nu vor fi abandonaţi. Există
părinţi care, de exemplu,
în dorinţa lor de a întări disciplina cît se poate de repede şi de uşor, vor folosi
pentru a-şi atinge acest
scop ameninţarea cu abandonul într-un mod deschis sau subtil. Mesajul pe
care ei li-1 dau copiilor
este: „Dacă nu faci exact ceea ce îţi spun, nu am să te mai iubesc şi poţi să-ţi
închipui ce înseamnă
asta.” înseamnă, bineînţeles, abandon şi moarte. Aceşti părinţi îşi sacrifică
iubirea în nevoia lor de a-şi
controla şi domina copiii, iar răsplata este că acei copii vor fi excesiv de
înspăimîntaţi de viitor. Deci
aceşti copii abandonaţi fie psihologic, fie în realitate intră în perioada adultă
lipsiţi de sentimentul că
lumea este un loc sigur şi protector. Dimpotrivă, ei percep lumea ca fiind
periculoasă şi
înspăimîntătoare şi nu vor fi dispuşi să abandoneze vreo satisfacţie sau
sentiment de securitate prezent
pentru promisiunea unei satisfacţii şi a unui sentiment de securitate mai mari
în viitor, deoarece
viitorul le pare cu adevărat îndoielnic.
în rezumat, pentru a dezvolta la copii capacitatea de a amîna satisfacţia, este
necesar ca ei să aibă
modele de auto-disciplină, sentimentul propriei valori şi, într-o anumită
măsură, încredere în siguranţa propriei
existenţe. Aceste „stăpî-niri” sînt ideal dobîndite prin autodisciplină şi printr-o
grijă sinceră şi
consistentă din partea părinţilor; ele sînt cele mai preţioase daruri cu care
taţii şi mamele îi pot
binecuvînta. Cînd aceste daruri nu le sînt oferite de către părinţi, este posibil
ca ele să fie dobîndite din
alte surse, dar în acest caz procesul dobîndirii lor constă invariabil într-o luptă
dîrză, deseori durînd
toată viaţa şi deseori fără succes.
Rezolvarea problemelor şi timpul

După ce am atins cîteva dintre căile prin care iubirea părintească sau lipsa ei
pot influenţa în general
dezvoltarea au-todisciplinei şi, în particular, capacitatea de a amîna
satisfacţia, să examinăm acum
cîteva dintre căile mai subtile şi totuşi mult mai devastatoare prin care
dificultăţile de a amîna satisfacţia
afectează vieţile celor mai mulţi adulţi. Pentru că deşi majoritatea dintre noi,
din fericire,
dezvoltăm suficient o capacitate de a amîna satisfacţia pentru a termina un
liceu sau o facultate şi a ne
lansa în perioada adultă fără a face vreo escală prin închisoare, dezvoltarea
noastră tinde totuşi să fie
imperfectă şi incompletă, cu rezultatul că şi capacitatea noastră de a rezolva
problemele vieţii va fi tot
imperfectă şi incompletă.
La vîrsta de 37 de ani, am învăţat cum să fac reparaţii. înainte, aproape toate
încercările mele de a face
reparaţii minore la instalaţiile sanitare, de a drege jucăriile sau de a asambla
piesele de mobilă după
instrucţiunile hieroglifice cu care erau însoţite au sfîrşit în confuzie, eşec şi
frustrare. în ciuda faptului
că reuşisem să fac o şcoală medicală şi să-mi întreţin familia ca funcţionar şi
psihiatru cu mai mult sau
mai puţin succes, mă consideram totuşi un mecanic prost. Eram convins că
am o deficienţă cumva
înnăscută sau că de la natură îmi lipseau anumite calităţi tainice,
responsabile pentru iscusinţa de
mecanic. Apoi, într-o zi, la sfîrşitul celui de-al 37-lea an al meu, ieşind la
plimbare într-o duminică de
primăvară, am dat peste un vecin care tocmai îşi repara maşina de tuns iar-
bă. După ce l-am salutat,
am remarcat: „O, Doamne, chiar te admir! N-am fost niciodată în stare să
repar astfel de lucruri sau să fac ceva în genul ăsta.” Vecinul meu, fără nici un
moment de ezitare, mi-a
replicat: „Asta pentru că nu-ţi faci timp.” Mi-am reluat plimbarea cumva
descumpănit de răspunsul lui
definitiv, spontan şi simplu ca al unui înţelept. „Doar nu cred că el are
dreptate, nu-i aşa?”, m-am
întrebat. Cumva, mi-a rămas în minte ce mi-a spus şi data următoare cînd s-a
ivit ocazia de a face o
mică reparaţie am reuşit să-mi reamintesc faptul că trebuia să-mi fac timp.
Se blocase frîna de mînă a
automobilului unei paciente, iar ea ştia că, pentru a o elibera, trebuia
intervenit sub tabloul de bord, dar
nu ştia ce anume trebuie făcut. M-am lăsat în jos pe podeaua de sub locul din
faţă al maşinii. Apoi miam
făcut timp să-mi găsesc o poziţie confortabilă. Odată ce m-am simţit
confortabil, mi-am făcut timp

să analizez situaţia. Am analizat-o cîteva minute. La început, tot ce am văzut
a fost o încurcătură
confuză de sîrme, cabluri şi stinghii din care nu înţelegeam nimic. Dar încet,
încet, fără grabă, am
reuşit să-mi concentrez privirea asupra mecanismului frînei şi să-i dibuiesc
configuraţia. Şi aşa a
devenit clar pentru mine că exista un resort care împiedica eliberarea frînei.
Am studiat pe-ndelete
resortul pînă cînd mi-a devenit clar că, dacă îl apăsam de sus cu vîrful
degetului, el s-ar fi mişcat cu
uşurinţă şi-ar fi eliberat frîna. Aşa am şi făcut. O singură mişcare, o uşoară
atingere cu vîrful degetului
şi problema s-a rezolvat. Eram un maestru mecanic!
De fapt, nu am ştiinţa sau timpul de a dobîndi această ştiinţă de a repara
diferite defecţiuni mecanice,
datorită faptului că am ales să-mi concentrez timpul asupra unor chestiuni
fără legătură cu mecanica.
Aşa că, de obicei, încă mai dau fuga la cel mai apropiat atelier de reparaţii.
Dar acum ştiu că este
vorba de o alegere. Am făcut această alegere şi nu sînt nici blestemat, nici nu
am un defect genetic,
nici nu sînt incapabil sau neputincios. Şi ştiu că eu şi oricare alt individ normal
putem rezolva orice
problemă dacă sîntem dispuşi să ne facem timp pentru ea. Această idee este
importantă, pentru că
rnulţi oameni pur şi simplu nu îşi fac timp pentru a rezolva multe dintre
problemele lor spirituale,
sociale sau intelectuale, aşa cum nici eu nu mi-am făcut timp să rezolv
probleme
mecanice. înainte de iluminarea mea în ce priveşte mecanica, mi-aş fi băgat
stînjenit capul sub tabloul
de bord al maşinii pacientei, aş fi smuls imediat cîteva fire, fără nici cea mai
vagă idee despre rolul lor
şi apoi, după ce n-aş fi rezolvat nimic, m-aş fi spălat pe mîini şi aş fi declarat
că „sînt depăşit”. Chiar
aceasta este calea prin care multă lume abordează alte dileme ale vieţii
cotidiene. Femeia analist
financiar menţionată mai devreme era o mamă iubitoare şi devotată celor doi
copii ai ei, dar destul de
neajutorată. Era vigilentă şi îndeajuns de preocupată pentru a percepe
situaţia în care copiii aveau
unele probleme emoţionale sau cînd ceva nu funcţiona în creşterea lor. Dar
atunci apuca inevitabil una
din următoarele două căi de acţiune: fie făcea prima schimbare care îi venea
în minte pe moment —
făcîndu-i să mănînce mai mult la micul dejun sau trimiţîndu-i mai devreme la
culcare, indiferent dacă
o asemenea schimbare avea de-a face sau nu cu problema, fie venea la
următoarea şedinţă de terapie

cu mine (cu reparatorul) disperată: „Mă depăşeşte. Ce să fac?” Această
femeie avea o gîndire
pătrunzătoare şi analitică şi, atunci cînd nu amîna treburile, era capabilă să
soluţioneze probleme complexe
la serviciu. Totuşi, atunci cînd era confruntată cu o problemă personală, se
comporta ca şi cum ar
fi fost total lipsită de inteligenţă. Problemele apăreau pe rînd. Odată ce
devenea conştientă de o
problemă personală, se simţea atît de descumpănită, încît avea nevoie de o
soluţie imediată, nefiind
dispusă să-şi tolereze disconfortul atît cît să poată să analizeze problema.
Soluţia la problemă
reprezenta pentru ea o satisfacţie, dar nu era capabilă să amîne această
satisfacţie mai mult de un minut
sau două, ceea ce avea ca rezultat faptul că soluţiile erau de obicei
nepotrivite, iar familia ei într-o
vînzo-leală continuă. Din fericire, datorită perseverenţei în terapie, încetul cu
încetul a fost capabilă să
înveţe cum să se disciplineze şi să-şi găsească timpul necesar pentru a
analiza problemele de familie,
ca şi pentru a dezvolta soluţii eficiente şi bine chibzuite.
Nu vorbim aici despre defecte esoterice în rezolvarea de probleme, asociate
doar cu oamenii care
manifestă în mod clar tulburări de natură psihiatrică. Femeia analist financiar
este ca oricare dintre noi.
Cine dintre noi poate spune că a reuşit să-şi dedice suficient timp pentru a
analiza problemele copiilor
sau tensiunile din interiorul familiei? Cine dintre noi este atît de disciplinat
încît să nu fi spus niciodată
resemnat în faţa unei astfel de probleme: „Mă depăşeşte”?
Da fapt, în abordarea rezolvării problemelor există un defect mai primitiv şi
mai distructiv decît
încercarea nerăbdătoare şi nepotrivită de a găsi soluţii într-o clipă, un defect
chiar mai ubicuu şi mai
universal. Este speranţa că problemele se vor rezolva de la sine. Un agent de
vînzări de 30 de ani,
necăsătorit, care mergea la o terapie de grup într-un orăşel, a început să se
întîlnească cu fosta soţie a
unui alt membru al grupului, de care ea divorţase de curînd şi care era
bancher. Agentul de vînzări ştia
că bancherul este un om permanent furios şi plin de resentimente din cauză
că îl părăsise soţia. Ştia că
nu era onest nici faţă de grup, nici faţă de bancher să nu îşi mărturisească
relaţia cu soţia bancherului.
Ştia de asemenea că e aproape inevitabil ca mai devreme sau mai tîrziu
bancherul să afle despre relaţia
lui stabilă. Ştia că singura soluţie a problemei era să mărturisească grupului
relaţia sa şi să suporte
mînia bancherului cu sprijinul grupului. Dar nu a făcut nimic. După trei luni,
cînd bancherul a aflat de

legătură, după cum era de aşteptat, s-a înfuriat şi s-a folosit de acest incident
pentru a părăsi grupul de
terapie. Cînd a fost confruntat de către grup cu comportamentul său
distructiv, agentul de vînzări a
spus: „Ştiam că dacă aş fi vorbit despre acest lucru, s-ar fi iscat ceartă şi
bănuiesc că am simţit că dacă
nu fac nimic, poate că aş fi putut ieşi basma curată fără ceartă. M-am gîndit
că dacă voi aştepta mai
multă vreme, problema va dispărea.”
Problemele nu dispar. Ele trebuie rezolvate sau altfel vor rămîne pentru
totdeauna o barieră în calea
creşterii şi dezvoltării spiritului.
Grupul i-a arătat în termeni clari agentului de vînzări că tendinţa de a evita
rezolvarea problemei prin
ignorarea ei, în
isperanţa că va ieşi basma curată, era de fapt marea lui problemă. Patru luni
mai tîrziu, agentul de
vînzări şi-a împlinit o fantezie, părăsindu-şi brusc slujba din domeniul
vînzărilor şi începînd o afacere
proprie cu reparaţii de mobilă, care nu-i mai cerea să călătorească. Grupul a
deplîns faptul că a riscat
totul pe o carte şi 1-a chestionat în privinţa înţelepciunii de a face această
mutare în pragul iernii, dar
agentul de vînzări i-a asigurat că se va descurca îndeajuns de bine ca să
depăşească această fază a
afacerii. Subiectul a fost abandonat. Apoi, la începutul lui februarie, el a
anunţat că va trebui să
părăsească grupul, pentru că nu mai poate plăti consultaţiile. Era falit şi
trebuia să înceapă să-şi caute o
altă slujbă. în cinci luni, reparase doar opt piese de mobilier. Cînd a fost
întrebat de ce nu începuse săşi
caute mai devreme o slujbă, el a răspuns: „Ştiam de acum şase săptămîni că
banii mei se duc rapid,
dar nu puteam crede că o să ajung pînă aici. Chestiunea nu părea atît de
urgentă, dar, băieţi, acum e
chiar urgentă.” Bineînţeles că îşi ignorase problema. încet, a început să se
lumineze că pînă nu îşi
rezolva problema cu ignorarea problemelor nu va putea trece de primul pas
— cu toată terapia din
lume.
Această înclinaţie de a ignora problemele este, încă o dată, o simplă
manifestare a indisponibilităţii de
a amîna satisfacţia. A te confrunta cu problemele este, aşa cum am spus,
dureros. A te confrunta de
bunăvoie, din vreme, cu o problemă, înainte de a fi forţat de circumstanţe,
înseamnă a lăsa la o parte
ceva plăcut sau mai puţin dureros pentru ceva mai dureros, înseamnă a alege
să suferi acum în
speranţa unei satisfacţii viitoare mai degrabă decît să alegi să continui
satisfacţia prezentă în speranţa

că suferinţa viitoare nu va mai fi necesară.
Ar putea părea că agentul de vînzări care îşi ignora problemele atît de
evidente era din punct de vedere
emoţional imatur sau primitiv psihologic, dar încă o dată vă spun că el este
ca orice om, iar
imaturitatea şi primitivismul lui există în noi toţi. Un mare general,
comandant de armată, ne-a spus:
„Singura mare problemă în această armată, şi bănuiesc că în orice
organizaţie, este că majoritatea
comandanţilor vor sta uitîndu-se la problemele din unităţile lor, privindu-le
drept în faţă, fără a face
nimic, ca şi cum problemele ar dispărea dacă ei ar sta îndeajuns de mult.”
Generalul nu vorbea despre
oameni slabi sau anormali din punct de vedere mintal. El vorbea despre
ceilalţi generali şi colonei,
oameni maturi care şi-au dovedit competenţa şi care sînt formaţi în disciplină.
Părinţii sînt conducători şi, în ciuda faptului că de obicei sînt prost pregătiţi
pentru aceasta, sarcina lor
poate să fie pînă la ultima picătură la fel de complexă precum aceea de a
conduce o companie sau o
corporaţie. Şi la fel ca şi conducătorii în armată, majoritatea părinţilor vor
percepe problemele copiilor
sau pe cele ivite din relaţia cu aceştia cu luni sau ani înainte de a trece la o
acţiune eficientă, dacă o vor
face vreodată.
„Ne-am gîndit că poate o va depăşi”, spun părinţii cînd vin la psihiatru cu
copilul ce are o problemă
care durează de cinci ani. Respectînd complexitatea faptului de a fi părinte,
trebuie spus că deciziile
părinteşti sînt dificile şi că deseori copiii reuşesc să „depăşească” problema.
Dar aproape niciodată nu
strică să încercăm să-i ajutăm să o depăşească sau să privim mai atent
problema. Şi deşi copiii deseori
chiar o „depăşesc”, deseori nu se întîmplă aşa; şi pentru că există atîtea
probleme, cu cît problemele
copiilor sînt mai mult ignorate, cu atît devin din ce în ce mai mari, mai
dureroase şi.mai greu de
soluţionat.
Responsabilitatea

Nu putem soluţiona problemele vieţii dacă nu le soluţionăm. Această
afirmaţie ar putea părea o
tautologie stupidă sau o afirmaţie care se demonstrează pe sine, totuşi pare
dincolo de înţelegerea celei
mai mari părţi a rasei umane. Acest lucru se întîmplă pentru că trebuie să
acceptăm responsabilitatea
pentru o problemă înainte de a o rezolva. Nu putem rezolva o problemă
spunînd „nu este problema
mea”. Nu putem rezolva o problemă sperînd că altcineva o va rezolva în locul
nostru. Pot rezolva o

problemă doar atunci cînd spun: „Aceasta este problemamea şi depinde de
mine să o rezolv.” Dar
mulţi, atît de mulţi caută să evite durerea problemelor lor, spunîndu-şi:
„Această problemă mi-a fost
cauzată de alţi oameni, de circumstanţe sociale dincolo de controlul meu şi
prin urmare depinde de alţi
oameni sau de societate să-mi rezolve această problemă. în realitate, nu este
problema mea personală.”
Oamenii merg atît de departe din punct de vedere psihologic din dorinţa de a
evita asumarea
responsabilităţii pentru Problemele personale, încît, deşi acest lucru este
aproape tot-
deauna trist, uneori este aproape ridicol. Un ofiţer de carieră din armată,
staţionat în Okinawa, avînd
serioase probleme cu băutura, a fost trimis la o evaluare psihiatrică, şi, pe cît
posibil, pentru a primi
ajutor psihiatric. El a negat că este alcoolic sau chiar că alcoolul ar fi fost o
problemă personală pentru
el, spunînd: „Nu există nimic de făcut seara în Okinawa în afară de a bea.”
„Iţi place să citeşti?”, l-am întrebat. „O, da, îmi place să citesc, bineînţeles.”
„Atunci de ce nu citeşti
seara în loc să bei?” „E prea mult zgomot în cazarmă pentru a citi.” „Ei bine,
atunci de ce nu te duci la
bibliotecă?” „Biblioteca e prea departe.”
„E mai departe biblioteca decît barul unde te duci?” „Ei bine, nu citesc atît de
mult. Nu sînt foarte
interesat de acest lucru.”
„Iţi place să pescuieşti?”, l-am interogat eu. „Bineînţeles, îmi place mult să
pescuiesc.” „De ce nu
pescuieşti în loc să bei?” „Pentru că trebuie să muncesc toată ziua.” „Nu poţi
să pescuieşti noaptea?”
„Nu, în Okinawa nu se poate pescui noaptea.” „Ba se poate”, am spus eu.
„Cunosc mai multe
organizaţii care se ocupă de pescuitul de noapte, aici. Vrei să te pun în
legătură cu vreuna dintre ele?”
„Ei, în realitate nu prea-mi place să pescuiesc.” „Ceea ce te-am auzit
spunînd”, am limpezit eu
lucrurile, „este că există şi alte lucruri de făcut în Okinawa în afară de a bea,
dar lucrul pe care îţi place
cel mai mult să-1 faci în Okinawa este să bei.”
„Da, bănuiesc că aşa e.”
„Dar băutura te face să ai necazuri, aşa că eşti faţă în faţă cu o problemă
reală, nu-i aşa?”
„Această insulă blestemată oricum te determină să bei.” Am tot încercat un
timp, dar ofiţerul nu era
interesat cîtuşi de puţin să vadă băutura ca pe o problemă personală, pe care
ar fi putut-o rezolva cu
sau fără ajutor, şi i-am spus comandantului lui, cu tot regretul, că nu este un
om cu simţ de răs-

pundere. A continuat să bea şi a trebuit să se despartă de serviciul său la
mijlocul carierei.
O tînără soţie, de asemenea din Okinawa, şi-a tăiat uşor venele cu o lamă de
ras şi a fost dusă în
salonul de urgenţe, unde am întîlnit-o. Am întrebat-o de ce a făcut acest
lucru.
„Ca să mă omor, bineînţeles.”
„De ce ai vrut să te omori?”
„Fiindcă nu mai suport această insulă nenorocită. Trebuie să mă trimiteţi
înapoi în Statele Unite. O să
mă ucid dacă trebuie să mai stau aici.”
„De ce e atît de dureroasă viaţa în Okinawa?”, am întrebat
eu.
Ea a început să plîngă, văicărindu-se: „Nu am nici un prieten aici şi sînt
singură tot timpul.”
„Asta e rău. Cum de n-ai putut să-ţi faci nici un prieten?”
„Pentru că locuiesc într-un cartier stupid din Okinawa şi nici unul dintre vecinii
mei nu vorbeşte
engleza.”
„De ce nu te duci pînă în cartierul american sau la Clubul soţiilor de ofiţeri, ca
să-ţi faci prieteni?”
„Pentru că soţul meu ia maşina ca să meargă la serviciu.”
„Nu poţi să-1 conduci tu la serviciu, din moment ce tot stai singură şi te
plictiseşti toată ziua?”, am
întrebat-o.
„Nu. Este o maşină la care schimbi manual vitezele şi nu ştiu cum să conduc
o astfel de maşină, ci
doar pe cele cu schimbător automat de viteze.”
„De ce nu înveţi cum să conduci o maşină cu schimbător manual de viteze?”
Ea s-a uitat fix la mine: „Pe aceste drumuri? Trebuie să fii nebun!”
Nevrozele si tulburările de caracter

Mulţi oameni care vin să vadă un psihiatru suferă de ceea ce se numeşte fie o
nevroză, fie o tulburare
de caracter. Spus în cele mai simple cuvinte, aceste două stări reprezintă
tulburări ale responsabilităţii
şi de asemenea reprezintă stiluri opuse de raportare la lume şi la problemele
ei. Nevroticul îşi asumă
prea multe responsabilităţi, persoanele cu tulburări de
caracter nu îndeajuns de multe. Cînd nevroticii sînt în conflict cu lumea,
presupun în mod automat că
ei sînt de vină. Cele două persoane tocmai descrise aveau tulburări de
caracter: sergentul simţea că
pentru beţia lui era de vină oraşul Okinawa şi nu el, iar femeia de asemenea
nu se vedea pe sine jucînd
vreun rol în propria-i izolare. O femeie nevrotică, pe de altă parte, suferind de
asemenea de singurătate
şi izolare în oraşul Okinawa, s-a plîns: „Mergeam cu maşina la Clubul soţiilor
de ofiţeri pentru a-mi
căuta prieteni, dar acolo nu mă simţeam în largul meu. M-am gîndit că
celelalte soţii nu mă plac.

Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine. Ar trebui să fiu capabilă să-mi fac
prieteni mult mai uşor. S-ar
cuveni să fiu mai prietenoasă. Vreau să ştiu ce e cu mine, de sînt atît de
nepopulară.” Această femeie
îşi asumă întreaga responsabilitate pentru singurătatea ei, simţind că doar ea
este de vină. în cursul
terapiei, a descoperit că este o persoană neobişnuit de inteligentă şi de
ambiţioasă şi că devenea cu
uşurinţă nefericită alături de celelalte soţii de sergenţi, ca şi cu soţul ei,
pentru că era considerabil mai
inteligentă şi mai ambiţioasă decît ceilalţi. A putut astfel să-şi dea seama că
singurătatea şi prin urmare
problemele ei nu se datorau în mod necesar unei greşeli sau unui defect
personal. în cele din urmă, a
divorţat, a absolvit o facultate în timp ce-şi creştea copiii, a devenit redactor
la o revistă şi s-a căsătorit
cu un editor de succes.
Chiar şi tiparele de vorbire ale nevroticilor şi ale persoanelor cu tulburări de
caracter sînt diferite.
Discursul unui nevrotic se remarcă prin expresii precum: „S-ar cuveni să…”,
„Ar trebui…” şi „N-ar
trebui…”, indicînd că imaginea de sine a individului reprezintă un bărbat sau
o femeie inferiori, care
totdeauna dau greş, totdeauna fac alegeri greşite. Discursul unei persoane cu
tulburare de caracter se
bazează mult pe expresii precum: „Nu pot…”, „Nu aş putea…”, „E nevoie
să…” şi „A fost necesar
să…”, demonstrînd imaginea de sine a unei fiinţe care nu are puterea de a
alege, al cărei comportament
este în întregime condus de forţe exterioare aflate cu totul în afara controlului
său. Aşa cum se poate
imagina, comparativ cu persoanele cu tulburări de caracter, cu nevroticii se
poate lucra mai uşor prin
psihoterapii, pentru că ei îşi asumă responsabilitatea pentru dificultăţile pe
care le au şi-şi dau seama
astfel că au probleme. Cu cei cu tulburări de caracter este mult mai dificil,
dacă nu imposibil, de lucrat,
pentru că nu se văd pe ei înşişi ca sursă a
propriilor probleme; ei cred că lumea are nevoie să fie schimbată şi nu ei
înşişi şi astfel eşuează în a
recunoaşte că e necesar să se analizeze pe sine, în realitate, multe persoane
sînt nevrotice şi în acelaşi
timp au şi tulburări de caracter; astfel, vorbim de „nevrozele de caracter”
pentru a indica faptul că, în
anumite zone ale vieţii lor, aceste persoane sînt dominate de vinovăţie în
virtutea faptului că şi-au
asumat o responsabilitate care nu este tocmai a lor, în timp ce în alte zone
ale vieţii eşuează în a-şi
asuma cu realism responsabilitatea. Din fericire, odată ce unor astfel de
persoane le-a fost restabilită

credinţa şi încrederea în sine, în cadrul procesului psihoterapeutic, prin
ajutorarea lor în ceea ce
priveşte partea nevrotică a personalităţii, deseori este posibil să-i angrenăm

într-o examinare şi
corectare a indisponibilităţii de a-şi asuma responsabilitatea cuvenită. Puţini
dintre noi scapă fără
nevroze sau tulburări de caracter, cel puţin într-o anume măsură (de aceea,
în mod esenţial, oricine
poate beneficia de psihoterapie dacă el sau ea este serios dispus/ă să
participe la acest proces). Motivul
acestui fapt este că problema de a distinge pentru ce sîntem şi pentru ce nu
sîntem responsabili este
una dintre cele mai mari din existenţa umană. Ea nu a fost niciodată complet
soluţionată; pe întreg
parcursul vieţii noastre trebuie să evaluăm şi să reevaluăm continuu pentru
ce sîntem responsabili în
acest mereu schimbător curs al evenimentelor. Nici această evaluare şi
reevaluare nu sînt lipsite de
durere, dacă sînt îndeplinite în mod adecvat şi conştient. Pentru a îndeplini
fiecare dintre aceste
procese în mod adecvat trebuie să fim dispuşi şi capabili să suferim o
continuă examinare de sine. Iar
această disponibilitate nu este inerentă nici unuia dintre noi. într-un sens, toţi
copiii au tulburări de
caracter vizibile în tendinţa lor instinctivă de a-şi nega responsabilitatea în
multe dintre conflictele în
care se găsesc ei înşişi. Astfel, doi fraţi care se bat se vor acuza întotdeauna
unul pe celălalt pentru
declanşarea bătăii şi fiecare dintre ei va nega cu totul că el ar fi vinovatul. în
mod similar, toţi copiii au
nevroze datorate faptului că, instinctiv, îşi vor asuma responsabilitatea
pentru anumite privaţiuni pe
care le trăiesc, dar nu le înţeleg încă.
Intotdeauna copiii care nu sînt iubiţi de părinţi mai degrabă îşi vor asuma ei
înşişi acest lucru, decît să
vadă că părinţii sînt deficitari în capacitatea lor de a iubi. Sau tinerii
adolescenţi care nu au încă succes
la fete sau în sport mai degrabă se vor vedea pe sine ca fiinţe umane
deficitare decît ca boboci ce înfloresc
mai tîrziu sau chiar la timp şi perfect normal, cum se în-tîmplă de obicei. însă
printr-o vastă

experienţă şi printr-o îndelungată şi reuşită maturizare vom dobîndi
capacitatea de a vedea lumea şi
locul nostru în ea aşa cum sînt în realitate şi astfel vom fi în stare să stabilim
în mod realist
responsabilitatea ce ne revine nouă şi cea care revine lumii.
Sînt multe lucruri pe care părinţii le pot face pentru a-şi sprijini copiii în acest
proces de maturizare.
Ocaziile apar singure de mii de ori pe măsură ce copilul creşte, părinţii putînd
să-şi confrunte copilul

cu tendinţa lui de a evita sau de a scăpa de asumarea răspunderii pentru
propriile-i acţiuni să-1 asigure
că în unele situaţii nu e vina lui. Dar pentru a sesiza aceste oportunităţi, aşa
cum am spus, părinţii
trebuie să fie sensibili la nevoile copilului şi dispuşi să le împlinească. Iar
acest lucru solicită dragostea
şi dorinţa lor de a-şi asuma responsabilitatea pentru creşterea copiilor.
Dimpotrivă, chiar dincolo de simpla insensibilitate sau neglijenţă, părinţii pot
face multe pentru a
împiedica acest proces de maturizare. Nevroticii, din cauza disponibilităţii lor
de a-şi asuma
responsabilitatea, pot fi părinţi excelenţi dacă nevroza lor e relativ uşoară şi
nu sînt copleşiţi de
responsabilităţi inutile, care să sece energiile necesare responsabilităţilor
părinteşti. Oamenii cu
tulburări de caracter sînt părinţi de-zastruoşi, complet inconştienţi de faptul
că deseori îşi tratează
copilul cu o atitudine distrugătoare. Se spune că: „nevroticii se fac pe ei înşişi
să se simtă mizerabil,
cei cu tulburări de caracter îi fac pe ceilalţi să se simtă mizerabil”. îndeosebi
părinţii cu tulburări de
caracter îşi fac copiii să se simtă mizerabil. La fel ca şi în alte zone ale vieţii
lor, ei eşuează şi în misiunea
de părinţi, în a-şi asuma responsabilitatea ce li se cuvine.
Tendinţa lor este mai degrabă de a scăpa de copii într-o mie de feluri decît să
le dea atenţia de care au
nevoie. Cînd copiii sînt delincvenţi sau au dificultăţi la şcoală, părinţii cu
tulburări de caracter vor
arunca imediat vina pe sistemul şcoIar sau pe alţi copii, care, vor insista ei,
au o „influenţă rea” asupra
propriului copil. Această atitudine, bineînţeles, ignoră problema reală. Pentru
că ocolesc responsabilitatea,
părinţii cu tulburări de character servesc ca modele pentru iresponsabilitatea
copiilor lor. în cele din urmă,
în efortul de a evita responsabilitatea în vieţile lor, deseori părinţii cu
tulburări de caracter vor arunca această
responsabilitate pe umerii copiilor lor: „Voi, copii, o să mă înnebuniţi” sau:
„Singurul motiv pentru
care rămîn căsătorit/ă cu mama/tatăl vostru sînteţi voi, copiii” sau: „Mama
voastră şi-a distrus nervii
din cauza voastră” sau: „Aş fi putut să fac şi eu o facultate şi să reuşesc în
viaţă dacă n-ar fi trebuit să
vă întreţin.” în acest fel, aceşti părinţi îi spun de fapt copilului lor: „Tu eşti
responsabil pentru calitatea
mariajului meu, a sănătăţii mele mintale şi pentru lipsa mea de succes în
viaţă.”
Deoarece copiilor le lipseşte capacitatea de a-şi da seama cît de nepotrivite
sînt aceste lucruri, ei vor
accepta deseori această responsabilitate, şi în măsura în care o acceptă, vor
deveni nevrotici. Aşa ajung

părinţii cu tulburări de caracter să crească, aproape invariabil, copii nevrotici
sau cu tulburări de
caracter. Părinţii înşişi îşi aruncă păcatele asupra copiilor lor.
Aceşti indivizi cu tulburări de caracter nu sînt ineficienţi şi distructivi doar în
rolul de părinţi; aceleaşi
trăsături de caracter acţionează de obicei asupra căsniciei lor, a prietenilor şi
a înţelegerilor de afaceri
— asupra oricărei zone a existenţei în care nu reuşesc să-şi asume
responsabilitatea pentru calitatea
vieţii lor. Acest lucru este inevitabil, pentru că, aşa cum am spus, nici o
problemă nu poate fi
soluţionată pînă cînd individul nu-şi asumă responsabilitatea de a o soluţiona.
Cînd indivizii cu
tulburări de caracter dau vina pe altcineva — soţie, copil, prieten, părinte,
patron — sau pe altceva —
influenţe rele, şcoala, guvernul, rasismul, sexismul, societatea, //Sistemul” —
pentru problemele lor,
problemele persistă. Nimic nu se împlineşte. Debarasîndu-se de
responsabilitate, poate că se simt mai
confortabil cu ei înşişi, dar au încetat să-şi rezolve problemele vieţii, au
încetat să se dezvolte spiritual
şi au devenit o greutate lipsită de viaţă pentru societate. Ei au aruncat
propria durere pe umerii
societăţii. O vorbă din anii ’60 (atribuită lui Eldridge Cleaver) se adresează
nouă tuturor, celor din toate
timpurile: „Dacă nu eşti parte din soluţie, eşti parte din problemă.”
Fuga de libertate

Un psihiatru pune diagnosticul de tulburare de caracter atunci cînd tiparul
evitării responsabilităţii este
relativ unul bine conturat în individul diagnosticat. Totuşi, aproape oricare
dintre noi încearcă uneori
să evite — în feluri care pot fi foarte subtile — durerea de a-şi asuma
responsabilitatea pentru propriile
probleme. Pentru tratamentul propriei mele subtile tulburări de caracter, la
vîrsta de 30 de ani, îi sînt
dator lui Mac Badgely. La vremea aceea, Mac era directorul clinicii de
psihiatrie unde îmi completam
perioada de reziden-ţiat. în această clinică, eu şi colegii mei rezidenţi ne
distribuiam pacienţii prin
rotaţie. Poate pentru că eram mai devotat pacienţilor mei decît colegii mei
rezidenţi, datorită educaţiei
mele, m-am descoperit lucrînd mai multe ore decît ei. In mod normal, ei îşi
vedeau pacienţii o dată pe
săptămînă. Deseori, eu îi vedeam de două, trei ori pe săptămînă. Ca urmare,
îi priveam pe colegii mei
rezidenţi părăsind clinica la ora patru şi jumătate în fiecare după-amiază şi
ducîndu-se acasă, în timp
ce eu îmi programam întîlniri pînă la ora opt, nouă seara, iar sufletul îmi era
plin de resentimente. Pe

măsură ce deveneam mai resentimentar şi mai epuizat, mi-am dat seama că
trebuia făcut ceva. Aşa că
m-am dus la doctorul Bodgely şi i-am explicat situaţia. L-am întrebat dacă nu
pot fi exceptat pentru
cîteva săptămîni atunci cînd îmi va veni rîn-dul să accept noi pacienţi, pentru
a avea timp să-i prind
din urmă pe colegii mei. Credea el oare că aşa ceva e cu putinţă? Sau poate
avea o altă soluţie la
această problemă? Mac m-a ascultat foarte atent şi receptiv, fără să mă
întrerupă. Cînd am terminat,
după un moment de tăcere, mi-a spus cu simpatie: „Ei bine, văd că ai într-
adevăr o problemă.”
M-am luminat la faţă, simţindu-mă înţeles. „Mulţumesc”, i-am spus. „Ce crezi
că ar trebui să fac în
situaţia asta?” La întrebarea aceasta, Mac a răspuns: „Iţi spun, Scott, că tu
eşti cel care are o problemă.”
Nu prea era răspunsul pe care îl aşteptam. „Da”, am spus uşor enervat. „Ştiu
că am o problemă. De
aceea am venit să te văd. Ce crezi că s-ar cuveni să fac în situaţia asta?” Mac
mi-a răspuns: „Scott, pari
să nu fi ascultat ceea ce am spus. Eu te-am auzit şi am fost de acord cu tine.
Tu eşti cel ce are o
problemă.”
„Pentru Dumnezeu”, i-am spus, „ştiu că am o problemă. Ştiam asta cînd am
intrat aici. întrebarea este
ce am să fac în situaţia asta?” „Scott”, a replicat Mac, „vreau să mă asculţi.
Ascultă atent ce am să-ţi
mai spun o dată. Sînt de acord cu tine. Tu eşti cel ce are o problemă. Anume,
tu ai o problemă cu
timpul. Timpultău. Nu al meu. Nu este problema mea. Este problemata cu
timpultău. Tu, Scott Peck,
ai o problemă cu timpul tău. Este tot ce pot să spun despre acest lucru.”
M-am întors şi am ieşit cu paşi mari şi furios din biroul lui Mac. Şi am rămas
furios. L-am urît pe Mac
Badgely. Trei luni l-am urît. Simţeam că are o tulburare de caracter urîtă. Cum
altfel ar fi putut să fie
atît de crud? Eu mă dusesem la el cu umilinţă, cerîndu-i un mic ajutor, un mic
sfat şi nenorocitul nu
fusese dispus să-şi asume atîta responsabilitate cît să încerce măcar să mă
ajute, cît să-şi facă treaba lui
de director al clinicii. Dacă în calitatea lui de director al clinicii nu trebuia să
ajute la descurcarea unor
astfel de probleme, ce naiba trebuia să facă altceva?
Dar după trei luni, am ajuns cumva să-mi dau seama că Mac avea dreptate,
că eu, şi nu el, aveam o
tulburare de caracter. Timpul meuera responsabilitatea mea. Depindea de
mine şi numai de mine să
decid cum vreau să-mi folosesc şi să-mi ordonez timpul. Dacă voiam să-mi
investesc timpul mai mult

decît colegii mei rezidenţi în munca pe care o făceam, atunci era alegerea
mea şi consecinţele acestei
alegeri erau responsabilitatea mea. Se poate să fi fost dureros pentru mine să
privesc cum colegii mei
plecau de la birou cu două, trei ore înaintea mea şi se poate să fi fost dureros
să-mi aud soţia
plîngîndu-se că nu sînt îndeajuns de devotat familiei, dar aceste dureri erau
consecinţa alegerii pe care
o făcusem. Dacă aş fi vrut să nu le suport, atunci eram liber să aleg să nu
‘ucrez atît de mult şi să-mi
structurez timpul în alt fel. Munca mea grea nu era o sarcină aruncată pe
umerii mei de soarta necruţătoare
sau de necruţătorul director
al clinicii, era modul în care eu alesesem să-mi trăiesc viaţa şi să-mi ordonez
priorităţile. Cînd mi-am
dat seama de aceasta, am ales să nu-mi schimb stilul de viaţă. Dar mi-am
schimbat atitudinea şi astfel
resentimentul faţă de colegi s-a evaporat. Pur şi simplu nu mai avea sens să-i
acuz pe ei pentru faptul
că aleseseră un stil de viaţă diferit de al meu, cînd eu fusesem complet liber
să aleg să fiu ca ei, dacă aş
fi dorit. A fi supărat pe ei însemna a fi supărat pe propria-mi alegere de a fi
diferit de ei, o alegere de
care, de fapt, eram mulţumit.
Dificultatea de a accepta responsabilitatea pentru comportamentele noastre
rezidă în dorinţa de a evita
durerea consecinţelor acestui comportament. Cererea adresată lui Mac
Badgely de a-şi asuma
responsabilitatea pentru structura timpului meu era o încercare de a evita
durerea de a lucra multe ore,
chiar dacă lucratul timp de mai multe ore era o consecinţă inevitabilă a
alegerii mele de a mă dedica
mai mult pacienţilor şi formării mele. Totuşi, acţionînd astfel, căutam fără să-
mi dau seama să cresc
autoritatea lui Mac asupra mea. îi ofeream puterea mea, libertatea mea.
Practic, îi spuneam: „Ia
comanda de la mine. Fii tu şeful!” De cîte ori căutăm să evităm
responsabilitatea pentru propriul
nostru comportament, încercăm astfel să dăm responsabilitatea altor indivizi,
organizaţii sau altei
entităţi. Dar acest lucru înseamnă să transferăm puterea noastră asupra
acelei entităţi, fie ea „soartă”
sau „societate”, guvern, corporaţie sau şefului nostru. Acesta este motivul
pentru care Erich Fromm şia
intitulat atît de nimerit studiul despre nazism şi autoritarism:Esc apefro m
Freedom (Fuga de
libertate). în încercarea de a evita durerea responsabilităţii, milioane şi chiar
miliarde de oameni
încearcă zilnic să fugă de libertate.

Am o cunoştinţă, un om inteligent dar posac, care, atunci cînd îl las, vorbeşte
despre forţele agresive
din societatea noastră: rasism, sexism, industria de armament, poliţia care i-a
arestat pe el şi pe
prietenii lui din cauza părului lor lung. De multe ori am încercat să-i arăt că el
nu este copil. Cînd sîntem
copii, datorită dependenţei extinse şi reale, părinţii au o putere extinsă şi
reală asupra noastră. Ei
sînt, în fapt, în mare
măsură responsabili de bunăstarea noastră, iar noi sîntem, în fapt, în mare
măsură la mila lor. Cînd
părinţii sînt despotici, aşa cum sînt deseori, noi, ca şi copii, nu avem prea
multă putere să facem ceva
în această privinţă; alegerile noastre sînt limitate. Dar ca adulţi, cînd sîntem
sănătoşi fizic, alegerile
noastre sînt aproape nelimitate. Asta nu înseamnă că sînt ne-dureroase. De
multe ori, dintre două rele
trebuie să-1 alegem pe cel mai mic, dar tot în puterea noastră stă să facem
aceste alegeri. Da, sînt de
acord cu acea cunoştinţă a mea, că există forţe opresive în lume. Noi avem
totuşi libertatea de a alege
fiecare pas al felului în care vom răspunde şi vom trata aceste forţe. A trăi
într-o zonă a ţării unde
poliţiei nu-i plăceau „tipii cu părul lung” era alegerea lui şi totuşi şi-a lăsat
părul lung. El avea
libertatea de a se muta într-un alt oraş sau de a-şi scurta părul sau chiar să
ducă o campanie împotriva
biroului de poliţie. Dar în ciuda inteligenţei sale, nu şi-a recunoscut aceste
libertăţi. A ales să se
lamenteze din cauza lipsei de putere politică, în loc să accepte şi să se
bucure de imensa sa putere
personală. Vorbea de dragostea sa de libertate şi de forţele care o
contracarează, dar de fiecare dată
cînd vorbea de felul în care este victimizat de aceste forţe el îşi ceda de fapt
libertatea. Sper că într-o
zi, curînd, va înceta să fie iritat pentru faptul că alegerile sale sînt dureroase*.
Dr. Hilde Bruch, în prefaţa cărţii ei Learning Psychotherapy (învăţînd
psihoterapie), arată că în mod

fundamental toţi pacienţii vin la psihiatru cu „o problemă comună:
sentimentul de neajutorare, de frică
şi convingerea intimă că nu sînt capabili să «se descurce» şi să schimbe
lucrurile”**. Una dintre rădăcinile
acestui „sentiment de neputinţă” la majoritatea pacienţilor o reprezintă o
anume dorinţă de a
fugi de durerea libertăţii, iar unii nu reuşesc, în mod parţial sau total, să
accepte responsabilitatea pentru
problemele şi viaţa lor. Se simt neputincioşi pentru că, în fapt, au
renunţat la putere. Mai devreme sau mai tîrziu, dacă e să fie vindecaţi,
trebuie să înveţe că viaţa

întreagă a unui adult este o serie de alegeri personale, de decizii. Dacă pot
accepta acest fapt cu totul,
atunci vor deveni oameni liberi. Reciproc, dacă nu vor accepta acest fapt, se
vor simţi pentru totdeauna
victime.
DEVOŢIUNEA FAŢĂ DE REALITATE

Cel de-al treilea instrument sau tehnică de a trata durerea soluţionării
problemelor, ce trebuie folosit
continuu dacă vrem ca vieţile noastre să fie sănătoase, iar spiritul nostru să
crească, este devoţiunea
faţă de adevăr. Chiar la nivel superficial, acest lucru ar trebui să fie evident.
Ceea ce e adevărat e real.
Ceea ce e fals e ireal. Cu cît vedem mai puţin clar realitatea lumii — cu cît
minţile noastre sînt mai
îmbătate de falsitate, percepţii greşite şi iluzii —, cu atît sîntem mai puţin
capabili să determinăm
cursul corect al acţiunilor şi să luăm decizii înţelepte. Viziunea noastră asupra
realităţii este ca o hartă
după care ne orientăm viaţa. Dacă harta este adevărată şi precisă, vom şti în
general unde ne aflăm, iar
dacă ne decidem unde vrem să mergem, vom şti în general ce vom găsi
acolo. Dacă harta este falsă şi
imprecisă, ne vom rătăci.
Deşi acest lucru este clar, cei mai mulţi oameni aleg să-1 ignore. Ei îl ignoră
pentru că drumul nostru
spre realitate nu este uşor. Mai întîi de toate, nu sîntem născuţi cu hărţi gata
întocmite, ci trebuie să le
facem noi înşine, iar pentru aceasta e nevoie de efort. Cu cît depunem mai
mult efort pentru a preţui şi
a percepe realitatea, cu atît hărţile noastre vor fi mai mari şi mai precise. Dar
mulţi nu vor să facă acest
efort. Unii se opresc să-1 mai facă spre sfîrşitul adolescenţei. Hărţile lor sînt
mici şi abia schiţate,
perspectiva lor asupra lumii este îngustă şi prost direcţionată. Spre sfîrşitul
vîrstei de mijloc, mulţi
oameni renunţă la acest efort. Sînt convinşi că hărţile lor sînt complete şi că
Weltanschaaung-ul lor
este corect (sau chiar sacrosant) şi nu mai sînt interesaţi de o nouă
informaţie. E ca şi cum ar fi obosiţi.
Doar cîţiva norocoşi continuă pînă în momentul morţii explorarea misterului
realităţii, lărgindu-şi,
nuanţîndu-şi şi redefinindu-şi înţelegerea asupra lumii şi asupra a ceea ce e
adevărat.
Dar cea mai mare problemă în realizarea hărţilor nu constă în faptul că
trebuie să pornim de la o
mîzgălitură, ci în acela că ele trebuie revizuite mereu pentru a fi precise.
Lumea însăşi este într-o
schimbare constantă. Gheţari noi apar, gheţari se topesc. Culturi noi apar,
culturi dispar. Există prea

puţină tehnologie, există prea multă tehnologie. Chiar mai dramatic, punctul
din care privim lumea
este într-o rapidă şi constantă schimbare. Cînd sîntem copii, sîntem
dependenţi şi lipsiţi de putere. Ca
adulţi, putem fi puternici. Totuşi, cînd sîntem bolnavi sau bătrîni infirmi se
poate să devenim iarăşi
fără putere şi dependenţi. Cînd avem copii de care să avem grijă, lumea pare
diferită faţă de vremea
cînd nu-i aveam; cînd copiii sînt sugari, lumea pare diferită faţă de cum va fi
atunci cînd copiii vor
ajunge adolescenţi. Cînd sîntem săraci, lumea arată altfel decît atunci cînd
sîntem bogaţi. Zilnic sîntem
bombardaţi cu informaţii noi despre natura realităţii. Dacă vrem să
încorporăm această informaţie,
trebuie să ne revizuim continuu hărţile şi uneori, cînd s-a acumulat suficient
de multă informaţie nouă,
trebuie să facem revizii majore. Procesul de a face revizuiri, în special cînd e
vorba de revizuiri
majore, este dureros, uneori groaznic de dureros. Aici se găseşte sursa
principală a multor boli ale
umanităţii.
Ce se întîmplă cînd cineva trudeşte mult şi din greu să dezvolte o perspectivă
funcţionabilă asupra
lumii, o hartă evident utilă şi eficientă, iar apoi e confruntat cu o informaţie
nouă care sugerează că

această perspectivă este greşită, iar harta are nevoie să fie în bună parte
retrasată? Efortul dureros care
ni se cere pare înspăimîntător, uneori copleşitor. Ceea ce facem deseori, şi de
obicei inconştient, este
să ignorăm informaţia nouă. Deseori acest act de ignorare nu este doar unul
pasiv. Se poate să

denunţăm noua informaţie ca fiind falsă, periculoasă, eretică, lucrare a
diavolului. Putem chiar lupta
împotriva ei şi chiar să încercăm să manipulăm lumea pentru a face să arate
conform punctului nostru
de vedere. Mai degrabă decît să încerce să schimbe harta, individul poate
încerca să distrugă noua
realitate. Din păcate, pînă la urmă0 astfel de persoană poate cheltui mai
multă energie pentru aapăra
perspectiva demodată asupra lumii, decît i-ar fi trebuit pentru a o revizui şi a
o corecta de la bun
început.
Transferul: harta expirată

Procesul activ de menţinere a unei perspective desuete asupra realităţii
constituie fundamentul multor
boli mintale. Psihiatrii denumesc acest proces „transfer”. Există probabil tot
atîtea subtile variaţii ale
definiţiei transferului cîţi psihiatri există. Propria mea definiţie este
următoarea: transferul este acel

ansamblu de moduri de a percepe lumea şi de a răspunde lumii dezvoltat în
copilărie şi care este de
obicei adecvat în întregime mediului înconjurător al copilăriei (într-adevăr,
deseori de folos pentru
supravieţuire), dar care esteinadecv at odată transferat în mediul
înconjurător al adultului.
Căile prin care se manifestă transferul, deşi totdeauna penetrante şi
distrugătoare, sînt deseori subtile.
însă cele mai clare exemple nu trebuie să fie subtile. Un astfel de exemplu
este cel al unui pacient al
cărui tratament a eşuat din cauza transferului său. E vorba de un tehnician în
computere, inteligent, dar
lipsit de succes, de 30 şi ceva de ani, care a venit să mă vadă pentru că soţia
lui îl părăsise, luîndu-i cu
sine pe cei doi copii ai lor. El nu se simţea în mod deosebit nefericit pentru că
o pierduse pe ea, dar era
devastat de pierderea celor doi copii, de care se ataşase profund. în speranţa
recîştigării lor a început
psihoterapia, pentru că soţia sa declarase ferm că nu se va întoarce pînă cînd
el nu va urma un
tratament psihiatric. Principala ei nemulţumire în ceea ce-1 privea era faptul
că el era continuu şi
iraţional gelos şi, în acelaşi timp, distant faţă de ea, rece, necomunicativ şi
lipsit de afecţiune. Ea se
mai plîngea şi de desele lui schimbări de slujbă. Viaţa lui, înce-pînd din
adolescenţă, fusese una
accentuat instabilă. De-a lungul adolescenţei, fusese implicat în altercaţii
minore cu poliţia şi de trei
ori fusese închis pentru consum de droguri, ofensă, „vagabondaj” şi
„împiedicarea unui ofiţer de
poliţie să-şi exercite datoria”. A părăsit facultatea de electrotehnică pentru
că, aşa cum spunea el:
„Profesorii mei erau o adunătură de ipocriţi, nu prea diferiţi de poliţişti.”
Datorită inteligenţei şi
creativităţii lui în domeniul tehnologiei computerelor, serviciile sale erau
foarte cerute în industria
respectivă. Dar el nu a fost niciodată în stare să avanseze sau să-şi ţină o
slujbă mai mult de un an şi
jumătate, uneori fiind concediat, mult
mai des plecînd singur după dispute cu supervizorii săi, pe care-i descria ca
„mincinoşi şi trişori,
interesaţi doar să-şi protejeze scaunul”. Cea mai frecvent folosită expresie a
lui era: „Nu poţi avea
încredere într-un suflet afurisit.” îşi descria copilăria ca „normală” şi părinţii ca
fiind „obişnuiţi”. în
scurta perioadă de timp pe care a petrecut-o cu mine, totuşi, el şi-a reamintit,
întîmplător şi fără a fi
emoţionat, numeroase momente cînd părinţii lui l-au dezamăgit. îi
promiseseră o bicicletă de ziua lui,

dar uitaseră şi-i dăduseră altceva. Odată au uitat cu totul de ziua lui, dar nu
vedea nimic foarte rău în
asta, pentru că „ei erau foarte ocupaţi”. îi promiteau să facă împreună o
mulţime de lucruri în weekend,
dar apoi erau de obicei „prea ocupaţi”. De nenumărate ori uitaseră să-1 ia de
la întîlniri sau de la
petreceri, pentru că „aveau o mulţime de lucruri pe cap”.
Acest bărbat suferise pe cînd era copil dezamăgire după dezamăgire,
dureroase, datorită lipsei de grijă
a părinţilor lui. Gradual sau brusc — nu ştiu care dintre ele — a ajuns să-şi
dea seama pe la mijlocul
copilăriei că nu poate avea încredere în părinţii lui. Odată ce şi-a dat seama
de asta, totuşi, a început să
se simtă mai bine, iar viaţa lui a devenit mult mai confortabilă. Nu mai
aştepta mare lucru de la părinţii
lui şi nu-şi făcea speranţe cînd ei îi făceau promisiuni. Cînd a încetat să mai
aibă încredere în părinţii
lui, frecvenţa şi severitatea dezamăgirilor sale s-au diminuat dramatic.
O astfel de adaptare reprezintă totuşi baza pentru viitoare probleme. Pentru
un copil, părinţii înseamnă
totul; ei reprezintă lumea. Copilul nu poate avea perspectiva de a vedea că
alţi părinţi sînt diferiţi şi de
multe ori mai buni. El presupune că felul în care procedează părinţii este felul
în care trebuie procedat.
Prin urmare, copilul ajunge la concluzia — la „realitatea” — nu că „nu pot
avea încredere în părinţii
mei”, ci la aceea că „nu pot avea încredere în oameni”. A nu avea încredere
în oameni devine astfel
harta cu care el intră în adolescenţă şi în perioada adultă. Cu această hartă şi
cu un depozit abundent de
resentimente rezultînd din multe dezamăgiri, conflictele cu figurile autorităţii
— poliţişti, profesori,
patroni devin inevitabile. Iar aceste conflicte nu au făcut altceva decîtsă-i
întărească sentimentul că
oamenii care au ceva să-i dea
nu sînt de încredere. A avut multe ocazii să-şi revizuiască harta, dar toate au
trecut pe lîngă el.
Singurul fel în care ar fi putut învăţa că în lumea adulţilor există unii oameni
în care putea avea
încredere era să rişte încrezîndu-se în ei, iar acest lucru ar fi necesitat o
deviere de la harta cu care
începuse. O astfel de reînvăţare i-ar fi cerut să-şi revizuiască părerea despre
părinţii lui — să-şi dea
seama că ei nu-1 iubeau, că nu-a avut o copilărie normală şi că părinţii lui nu
erau părinţi obişnuiţi în
ce priveşte capacitatea de a fi receptivi la nevoile copilului lor. Dar a-şi da
seama de asta ar fi fost
extrem de dureros. Neîncrederea în oameni fusese o ajustare potrivită pentru
realitatea copilăriei lui,

fusese o ajustare care a funcţionat, diminuîndu-i durerea şi suferinţa. Pentru
că este extrem de dificil să
abandonezi o ajustare a hărţii care altădată ne-a îndrumat atît de bine, el şi-a
continuat traiectoria de a
nu avea încredere în oameni, creînd inconştient situaţii care îi întăreau
această convingere,
înstrăinîndu-1 de oricine, făcînd imposibil ca el să se bucure de dragoste,
căldură, intimitate şi
afecţiune. Nu-şi putea permite nici măcar apropierea de soţia lui, nici în ea
neavînd încredere. Singurii
cu care putea avea o relaţie afectuoasă erau cei doi copii ai săi. Ei erau
singurii asupra cărora avea
control, singurii care nu aveau autoritate asupra lui, singurii din toată lumea
în care putea avea
încredere. Cînd sînt implicate probleme de transfer, aşa cum se în-tîmplă de
obicei, psihoterapia este,
printre altele, un proces de revizuire a hărţii. Pacienţii vin la psihoterapie
pentru că în mod clar hărţile
lor nu funcţionează. Dar cît de mult se agaţă de ele şi se luptă pentru fiecare
pas din drum! Deseori,
nevoia de a se agăţa de hărţile lor şi lupta pentru a nu le pierde sînt atît de
puternice, încît terapia
devine imposibilă, aşa cum s-a întîmplat în cazul tehnicianului de computere.
Iniţial, el a cerut o
întrevedere sîmbăta. După trei şedinţe, nu a mai venit, pentru că îşi luase
încă o slujbă, făcînd muncă
de întreţinere sîmbăta şi duminica. I-am propus să ne întîlnim marţi seara. A
venit de două ori, apoi s-a
oprit, pentru că făcea ore suplimentare. Mi-am rearanjat orarul, astfel încît să-
1 pot vedea luni seara,
cînd, mi-a spus el, e mai puţin probabil să muncească suplimentar. După alte
două şedinţe, totuşi, n-a
mai venit, pentru că se pare că-1 prinsese dorul să lucreze noaptea. L-am
confruntat cu imposibilitatea
de a face terapie în astfel de circumstanţe. El a admis că nu i s-a cerut să
lucreze ore suplimentare.
A declarat totuşi că avea nevoie de bani şi din această cauză munca
era mai importantă pentru el decît terapia. A hotărît că mă poate vedea doar
în acele zile de luni în care
nu există ceva suplimentar de muncă şi că îmi va da un telefon la ora patru
după-amiaza în fiecare
luni, ca să îmi spună dacă se poate întîlni cu mine. I-am spus că nu socotesc
aceste condiţii acceptabile
şi că nu sînt dispus să-mi anulez planurile pentru fiecare seară de luni pentru
faptul că el ar putea veni
la şedinţa de terapie. A simţit că eu aş fi nerezonabil de rigid, că nu sînt deloc
preocupat de nevoile lui,
că sînt interesat doar de propriul meu timp şi în mod clar nu-mi pasă de el şi
că prin urmare nu pot fi

de încredere. Aşa că, ple-cînd de la acest lucru, încercarea noastră de a lucra
împreună a luat sfîrşit, eu
fiind un alt marcaj pe vechea lui hartă.
Problema transferului nu este doar o problemă între psi-hoterapeut şi
pacienţii săi. Este o problemă
între părinţi şi copii, soţi şi soţii, angajaţi şi patroni, între prieteni, între
grupuri şi chiar între noţiuni. E
interesant de meditat, pentru moment, la rolul pe care chestiunea
transferului îl joacă în problemele
internaţionale. Toţi liderii noştri naţionali sînt fiinţe umane care au avut o
copilărie şi care au fost
formaţi de experienţele din copilărie. Ce hartă a urmat Hitler şi de unde a
provenit ea? Ce hartă au
urmat liderii americani, care au iniţiat, executat şi menţinut războiul din
Vietnam? în mod clar, a fost o
hartă foarte diferită de cea a generaţiei care le-a urmat. în ce fel a contribuit
experienţa anilor
Depresiunii la conturarea acestei hărţi şi în ce fel a contribuit experienţa
anilor ’50, ’60 la harta tinerei
generaţii? Dacă experienţa naţională a anilor 30, ’40 a contribuit la
comportamentul liderilor americani
în ce priveşte războiul din Vietnam, cît era de potrivită această experienţă
pentru anii ’60 şi 70? Cum
ne putem revizui mai rapid hărţile?
Adevărul sau realitatea sînt evitate atunci cînd sînt dureroase. Putem să ne
revizuim hărţile doar atunci
cînd avem disciplina de a trece prin durere. Pentru a avea o astfel de dis-
Clplină, trebuie să fim total

devotaţi adevărului. Aceasta înseamnă că trebuie să luăm în considerare
adevărul, încercînd
să-l determinăm cît de bine putem, ca fiind mai important, mai vital pentru
interesul faţă de noi înşine
decît confortul nostru. Reciproc, trebuie să considerăm totdeauna disconfortul
personal ca relativ
neimportant şi, într-adevăr, să-i spunem chiar bun venit, fiind în serviciul
căutării adevărului. Sănătatea
mintală este un proces neîntrerupt de devoţiune faţă de realitate, indiferent
de preţ.
■ Deschiderea faţă de înfruntare

Ce înseamnă o viaţă total devotată adevărului? înseamnă, înainte de toate, o
viaţă de autoexaminare
riguroasă, permanentă şi nesfîrşită. Cunoaştem lumea doar prin relaţiile pe
care le avem cu ea. Prin
urmare, pentru a cunoaşte lumea, nu trebuie doar să o examinăm, ci
simultan trebuie să examinăm şi
examinatorul. Psihiatrii sînt învăţaţi să facă acest lucru în perioada formării
lor şi ştiu că este imposibil
să înţeleagă cu adevărat conflictele şi transferurile pacienţilor fără să-şi
înţeleagă propriile lor

transferuri şi conflicte. Din acest motiv, psihiatrii sînt îndemnaţi să urmeze ei
înşişi o psihoterapie sau
psihanaliză ca parte a instrucţiei şi dezvoltării lor. Din păcate, nu toţi psihiatrii
răspund la aceste
îndemnuri. Sînt mulţi psihiatri care analizează cu rigurozitate lumea, dar care
pe sine nu se
examinează tot atît de riguros. Ei pot fi indivizi competenţi, atît cît le poate
judeca lumea competenţa,
dar nu pot fi niciodată înţelepţi. Viaţa înţeleaptă trebuie să fie o viaţă de
contemplaţie combinată cu
acţiune. în cultura americană din trecut, contemplaţia nu a fost la mare
cinste. în 1950, oamenii l-au
etichetat pe Adlai Stevenson ca fiind „cap mare” şi au crezut că nu ar fi un
bun preşedinte pentru că
era un bărbat contemplativ, dăruit cu o gîndire profundă şi îndoieli de sine.
Am auzit mulţi părinţi
spunîndu-le cu toată seriozitatea copiilor lor adolescenţi: „Gîndeşti prea
mult.” Cît de absurd este acest
lucru, dacă ne gîndim că lobii noştri frontali, capacitatea noastră de a gîndi şi
de a ne examina pe noi
înşine este ceea ce ne face să fim oameni. Din fericire, astfel de atitudini par
să se schimbe şi începem
să ne dăm seama că sursa pericolului din lume stă mai mult în noi decît în
afara noastră, iar
procesul examinării de sine şi al contemplaţiei devine esenţial pentru
supravieţuire, în ultimă instanţă.
Este vorba totuşi doar de un număr restrîns de oameni care şi-au schimbat
atitudinea. Examinarea
lumii din afară nu este niciodată atît de dureroasă din punct de vedere
personal ca examinarea lumii
dinăuntru, şi aceasta cu siguranţă din cauza durerii implicate într-o viaţă de
sinceră examinare de sine,
de care majoritatea oamenilor se feresc. Cînd însă cineva se dedică
adevărului, durerea pare relativ
neimportantă — şi devine din ce în ce mai puţin importantă (şi prin urmare
din ce în ce mai puţin
dureroasă), pe măsură ce persoana înaintează pe drumul examinării de sine.
O viaţă devotată în întregime adevărului înseamnă de asemenea
disponibilitatea de a fi personal
contestaţi. Singura cale prin care putem fi siguri că harta realităţii pe care o
posedăm este validă este
aceea de a o expune criticii şi de a ne confrunta cu alţi realizatori de hărţi.
Altfel, vom trăi într-un
sistem închis — într-un clopot de sticlă, pentru a folosi analogia făcută de
Sylvia Plath, respirînd doar
propriul nostru aer fetid, fiind din ce în ce mai iluzionaţi. Totuşi, din cauza
durerii inerente procesului
de revizuire a hărţii realităţii, căutăm mai ales să evităm sau să refuzăm orice
confruntare pentru

stabilirea validităţii sale. Copiilor noştri le spunem: „Nu mă contrazice, sînt
părintele tău.”
Partenerului de viaţă îi dăm acest mesaj: „Hai să trăim şi să-1 lăsăm şi pe
celălalt să trăiască. Dacă mă
critici, voi deveni rău şi vei regreta asta.” Cei în vîrstă transmit familiei şi
lumii mesajul: „Sînt bătrîn şi
fragil. Dacă mă înfrunţi, s-ar putea să mor sau îţi vei lua pe umeri
responsabilitatea de a-mi face
mizerabile ultimele zile pe care le mai am pe pămînt.” Angajaţilor noştri le
comunicăm: „Dacă eşti
îndeajuns de îndrăzneţ să mă înfrunţi, cel mai bine e să o faci cît se poate de
prudent sau îţi vei căuta o
altă slujbă.”*
Tendinţa de a evita contestarea este atît de omniprezentă în fiinţele umane,
încît poate fi considerată pe
bună dreptate o caracteristică a naturii umane. Dar spunînd despre ea că
este naturală, nu înseamnă că
este un comportament esenţial, folositor sau de neschimbat. La fel de natural
este a defeca în pantaloni
sau a nu te spăla niciodată pe dinţi. Noi învăţăm singuri să facem lucruri
nenaturale, pînă cînd
nenaturalul devine el însuşi o a doua natură. într-adevăr, orice autodiscipli-nă
poate fi definită ca a ne
învăţa pe noi înşine să facem lucruri nenaturale. O altă caracteristică a naturii
umane — probabil una
care ne face cel mai umani — este capacitatea noastră de a face ceea ce este
nenatural, de a transcende
şi deci de a transforma propria noastră natură.
Nici un act nu este mai nenatural şi deci mai uman decît acela de a trece
printr-o psihoterapie. Prin
acest act ne menţinem în mod deliberat deschişi pentru cea mai profundă
înfruntare din partea altei
fiinţe umane şi chiar îl plătim pe celălalt pentru serviciul de a cerceta şi
judeca limpede. Această
deschidere la înfruntare este unul dintre lucrurile pe care le simbolizează
faptul de a sta întins pe
canapeaua din biroul psihiatrului. A trece printr-o psihoterapie este un act de
mare curaj. Principalul
motiv pentru care oamenii nu urmează o psihoterapie nu este lipsa de bani, ci
lipsa de curaj. Aici sînt
incluşi şi psihiatrii înşişi, care cumva nu par niciodată prea convinşi să treacă
prin propria terapie, în
ciuda faptului că au mai multe motive decît ceilalţi să se supună disciplinei
implicate aici. Pe de altă parte,
mulţi pacienţi care fac psihanaliză, chiar de la începutul terapiei şi contrar
imaginii stereotipe despre ei, tocmai
pentru că posedă acest curaj, sînt oameni care în mod fundamental sînt mult
mai curajoşi şi mai
sănătoşi decît media.

Deşi a trece printr-o psihoterapie este o formă fundamentală de a fi deschis la
înfruntare, interacţiunile
mult mai obişnuite de zi cu zi ne oferă ocazii similare de a risca să fim
deschişi: la o băutură
răcoritoare, într-o conferinţă, la cursul de golf, la masă, în pat, cu luminile
stinse; cu colegii noştri, cu
şefii sau patronii, cu partenerii de viaţă, cu prietenii, iubiţii, părinţii şi copiii
noştri. O femeie îngrijit
coafată, care venea la şedinţele mele de ceva vreme începea să-şi pieptene
părul de fiecare dată după
ce se ridica de pe canapea, la sfîrşitul şedinţei. Am întrebat-o despre acest
nou tipar al comportamentului
ei. „Soţul meu a observat acum cîteva săptămîni că pieptănătura mea era în
neorînduială la spate
după ce mă întorceam de la şedinţele de terapie”, mi-a explicat ea, roşind.
„Nu i-am spus de ce. Mi-e
teamă că m-ar tachina dacă ar şti că aici stau întinsă pe canapea.” Aşa că
aveam o altă chestiune la care
să lucrăm. Cea mai mare valoare a psihoterapiei provine din extinderea
disciplinei implicate în „ora de
cincizeci de minute” la treburile şi relaţiile interpersonale zilnice ale
pacientului. Vindecarea spiritului
nu e completă pînă cînd deschiderea la înfruntare nu devine un mod de a trăi.
Această femeie nu se va
face bine în întregime pînă cînd nu va putea fi la fel de sinceră cu soţul ei aşa
cum este cu mine.
Dintre toţi cei care vin la psihiatru sau la psihoterapeut, doar foarte puţini
caută de la început un nivel
conştient de înfruntare sau o educare prin disciplină. Mulţi nu caută decît
„eliberarea”. Cînd îşi dau
seama că vor avea parte de contestări, dar şi de sprijin, mulţi fug sau sînt
tentaţi să fugă. A-i învăţa că
singura cale spre o eliberare reală trece prin înfruntare
şi disciplină este o sarcină de lungă durată şi deseori fără succes. Vorbim,
prin urmare, de o „seducere”
a pacientului în cadrul psihoterapiei. Iar despre unii pacienţi pe care îi vedem
de un an sau mai bine
am putea foarte bine să spunem că: „Nu au intrat încă în psihoterapie cu
adevărat.”
Deschiderea în psihoterapie este în mod special întărită (sau cerută, în
funcţie de punctul dvs. de
vedere) de tehnica „liberei asocieri”. Cînd este folosită această tehnică,
pacienţilor li se spune: „Puneţi
în cuvinte tot ce vă trece prin minte, nu contează cît pare de insignifiant,
jenant, dureros sau fără sens.
Dacă sînt mai multe lucruri în mintea dvs. în acelaşi timp, alegeţi să spuneţi
acel lucru pe care sînteţi
cel mai puţin doritor să-1 spuneţi.” E uşor de spus, mai greu de făcut. Cu
toate acestea, cei ce lucrează

conştiincios la acest lucru deseori fac progrese rapide. Dar unii sînt atît de
rezistenţi la înfruntare, încît
doar pretind că fac asociere liberă. Ei sînt volubili cînd vorbesc despre una
sau alta, dar uită
amănuntele cruciale. O femeie poate vorbi o oră despre experienţele
neplăcute din copilărie, dar uită
să menţioneze că soţul ei a certat-o de dimineaţă pentru că a scos din contul
de la bancă o mie de
dolari. Aceşti pacienţi încearcă să transforme ora de psihoterapie într-un fel
de conferinţă de presă. în
cel mai bun caz, ei îşi pierd timpul încercînd să evite înfruntarea şi de obicei
se lasă atraşi într-o subtilă
formă de minciună.
Pentru ca indivizii şi organizaţiile să fie deschise la înfruntare, este nevoie ca
hărţile lor asupra
realităţii să fie cu adevărat deschise pentru inspecţia publicului. Un al treilea
lucru necesar pentru ca o
viaţă să fie dedicată în întregime adevărului este prin urmare a trăi în totală
onestitate. Aceasta înseamnă
un proces continuu şi nesfîrşit de autosupraveghere, pentru a ne asigura că
comunicarea — nu
doar în cuvintele pe care le spunem — reflectă invariabil, precis, pe cît e
omeneşte posibil, adevărul
sau realitatea aşa cum o cunoaştem.
La o astfel de onestitate nu se ajunge uşor. Motivul pentru care oamenii mint
este acela că vor să evite
durerea confruntării şi consecinţele ei. Minciuna preşedintelui Nixon despre
Watergate nu a fost mai
sofisticată sau diferită în formă de cea a unui copil de patru ani, care o minte
pe mama lui despre cum
s-a întîmplat ca veioza să cadă de pe masă şi să se
spargă. Atîta timp cît natura confruntării este legitimă (şi de obicei este),
minciuna este o încercare de
sustragere de la suferinţa legitimă şi provoacă astfel boala mintală.
Conceptul de sustragere atrage după sine chestiunea „scurtăturii”. Ori de cîte
ori încercăm să ne
sustragem din faţa unui obstacol, căutăm o cale spre ţinta noastră care să fie
mai uşoară şi mai rapidă:
o scurtătură. Crezînd în creşterea spiritului uman ca scop al existenţei umane,
sînt în mod clar un adept
al noţiunii de progres. Este bine şi se cuvine ca noi, ca fiinţe umane, să fie
necesar să ne dezvoltăm şi
să progresăm cît de rapid posibil. Cuvîntul-cheie aici este totuşi
„legitimitatea”. Fiinţele umane au
tendinţa de a ignora scurtăturile legitime tot atît cît au tendinţa de a le căuta
pe cele ilegitime. Este, de
exemplu, o scurtătură legitimă să studiezi un rezumat al unei cărţi în loc să
citeşti toată cartea, atunci
cînd e vorba de pregătirea unui examen. Dacă rezumatul este bun, iar
materia este absorbită,

cunoaşterea esenţială poate fi obţinută într-un fel care economiseşte
considerabil timp şi efort. Trişarea
nu este totuşi o scurtătură legitimă. Aceasta poate economisi chiar o mai
mare cantitate de timp
şi, dacă este executată cu succes, îi poate aduce trişorului o notă de trecere
la examen şi rîvnita
absolvire. Cunoaşterea esenţială nu a fost însă obţinută. Prin urmare,
absolvirea este o minciună, o
denaturare. în măsura în care şcoala absolvită devine un element de bază în
viaţă, viaţa trişorului
devine o minciună şi o denaturare şi este deseori dedicată protejării şi
apărării minciunii.
Psihoterapia veritabilă este o scurtătură deseori ignorată spre dezvoltarea
personală. Unul dintre cele
mai frecvente raţionamente pentru a o ignora este acela de a-i pune la
îndoială legitimitatea, spunînd:
„Mi-e teamă că psihoterapia este un fel de cîrjă. Nu vreau să devin dependent
de o cîrjă.” Dar aceasta
este de obicei o acoperire pentru temeri mult mai semnificative. Utilizarea
psihoterapiei nu este într-o
măsură rnai mare o cîrjă decît sînt ciocanul şi cuiele pentru construirea unei
case. Este posibil să
construieşti o casă fără ciocan şi Cuie, dar în general procesul nu este eficient
sau dezirabil. * uţini
tîmplari s-ar lepăda de obiceiul de a folosi ciocan şi Cuie. în mod similar, este
posibil să dobîndim
dezvoltare personală fără să folosim psihoterapia, dar deseori sarcina este
inutil tărăgănată, lungă şi
dificilă. În general, are rost să folosim instrumentele la îndemînă ca
scurtătură.
Pe de altă parte, psihoterapia poate fi căutată ca o scurtătură ilegitimă. Cea
mai comună astfel de
situaţie apare în anumite cazuri în care părinţii caută psihoterapia pentru
copiii lor. Ei vor ca aceşti

copii să se schimbe în vreun fel: să nu mai consume droguri, să-şi poată
tempera ieşirile de furie, să nu
mai ia note proaste şi aşa mai departe. Unii părinţi şi-au epuizat resursele
încercînd să-şi ajute copiii şi
vin la psihote-rapeut cu o disponibilitate veritabilă de a munci la această
problemă. Alţii, deseori, vin
cu o vădită cunoaştere a cauzei problemei pe care o are copilul, sperînd că
psihiatrul va fi în stare să
facă ceva magic pentru a schimba capitolul fără a se atinge de cauza
fundamentală a problemei. De
pildă, unii părinţi vor spune deschis: „Ştim că avem o problemă în căsnicia
noastră şi că ea are
probabil legătură cu problema fiului nostru. Cu toate acestea, nu vrem ca
mariajul nostru să se schimbe;
nu vrem ca dvs. să faceţi terapie cu noi; vrem să lucraţi doar cu fiul nostru şi,
dacă e posibil, să-1

ajutaţi să fie mai fericit.” Alţii vorbesc mai puţin deschis. Ei vin mărturisindu-şi
disponibilitatea de a
face tot ce e necesar, dar cînd le explici că simptomele copilului sînt o
expresie a resentimentului faţă
de întregul lor stil de viaţă, care nu-i lasă un spaţiu real pentru a se dezvolta,
ei vor spune: „Este ridicol
să te gîndeşti că noi ar trebui să ne schimbăm din cauza lui”; şi vor pleca să
caute un alt psihiatru, unul
care le-ar putea oferi o scurtătură nedureroasă. Mai tîrziu, urmînd aceeaşi
pantă, probabil că ei le vor
spune prietenilor şi-şi vor spune lor înşile: „Am făcut tot ce a fost posibil
pentru băiatul nostru; am fost
chiar la patru psihiatri diferiţi cu el, dar nimic n-a fost de ajutor.”
Ii minţim, bineînţeles, pe alţii, dar ne minţim şi pe noi.înfruntarea
modificărilor pe care trebuie să le
facem — hărţile noastre — în propria conştiinţă şi în propria percepţie realistă
poate fi pînă la ultima
picătură la fel de legitimă şi dureroasă ca orice înfruntare publică. Dintre
miliardele de minciuni pe
care oamenii şi le spun deseori, două, foarte comune, sînt în i special
puternice şi distructive: „Noi ne
iubim cu adevărat co- j pilul” şi „Părinţii noştri ne iubesc cu adevărat.” Poate
că pă- j rinţii noştri ne
iubesc într-adevăr şi noi ne iubim cu adevărat
copiii/ dar cînd nu e aşa, deseori oamenii străbat distanţe extraordinar de
lungi pentru a evita să-şi dea
seama de aceasta. De multe ori mă refer la psihoterapie ca fiind „jocul
adevărului” sau „jocul
onestităţii”, pentru că treaba ei este, printre altele, să ajute pacienţii să
înfrunte astfel de minciuni. Una
dintre rădăcinile bolii mintale constă invariabil într-un angrenaj de minciuni
care ni s-au spus şi
minciuni pe care ni le-am spus singuri. Aceste rădăcini pot fi descoperite şi
extirpate doar într-o
atmosferă de onestitate totală. Pentru a crea această atmosferă, este
esenţial pentru terapeut să vină în
relaţia lui cu pacienţii cu o capacitate totală de deschidere şi sinceritate. Cum
ne putem aştepta ca un
pacient să îndure durerea confruntării realităţii cînd nu suportăm şi noi
aceeaşi durere? Nu putem
îndruma pe cineva decît pînă acolo unde am mers noi mai înainte.
Refuzul adevărului

Minciunile pot fi împărţite în două tipuri: minciuni albe şi minciuni negre*. O
minciună neagră constă
în a face o afirmaţie despre care ştim că e falsă. O minciună albă constă în a
face o afirmaţie care nu
este falsă în sine, dar nu dezvăluie o parte semnificativă a adevărului. Faptul
că o minciună este albă
nu înseamnă că este mai puţin minciună sau că este mai scuzabilă. Minciunile
albe pot fi la fel de

distructive ca şi cele negre. Un guvern care refuză prin cenzură poporului său
informaţii esenţiale nu
este mai democratic decît unul care spune lucruri false. Pacienta care
neglijează să menţioneze că a
semnat un cec fără acoperire în contul familiei şi-a împiedicat dezvoltarea în
cadrul terapiei tot atît de
mult ca şi cum ar fi minţit de la început. într-adevăr, pentru că par e mai puţin
condamnabilă, refuzarea
informaţiilor esenţiale este cea mai
obişnuită formă de a minţi; şi pentru că ea poate fi mai greu de detectat şi de
confruntat cu realitatea,
este deseori mai dăunătoare decît minciuna neagră.
Minciuna albă poate fi considerată social acceptabilă în multe dintre relaţiile
noastre interumane,
pentru că se spune că „nu vrem să rănim sentimentele oamenilor”. Vom
deplîn-ge însă faptul că
relaţiile noastre sociale sînt în general superficiale. Pentru părinţi, a-şi hrăni
copiii cu o budincă cu
minciuni albe nu este considerat doar un fapt acceptabil, ci e gîndit ca fiind
un gest iubitor şi benefic.
Chiar soţilor şi soţiilor care au fost îndeajuns de curajoşi încît să fie deschişi
unul cu celălalt deseori le
va fi dificil să fie deschişi cu copiii lor. Ei nu le vor spune copiilor că fumează
marijuana, că s-au
certat cu o noapte înainte în privinţa relaţiei lor, că sînt iritaţi de faptul că
bunicii lor îi manipulează, că
doctorul le-a spus unuia sau amîndurora că au tulburări psihiatrice sau
psihosomatice, că au făcut o
investiţie financiară riscantă sau chiar cîţi bani au în bancă. Deseori, acest
refuz şi această lipsă de
deschidere este gîndită ca bazîndu-se pe dorinţa plină de iubire de a proteja
şi de a scuti copilul de griji
inutile. Totuşi, deseori, o astfel de „protecţie” este lipsită de succes. Copiii ştiu
oricum că mama şi tata
fumează marijuana, că s-au certat peste noapte, că sînt supăraţi pe bunici şi
că tata a pierdut banii.
Rezultatul este atunci privaţiunea, nu protecţia. Copiii sînt privaţi de
cunoaşterea pe care ar putea-o
acumula cu privire la bani, boală, droguri, sex, căsătorie, părinţii lor, bunicii şi
ceilalţi oameni în
general. în cele din urmă, sînt privaţi de un model de deschidere şi
onestitate, fiindu-le oferit în schimb
un model de onestitate parţială, deschidere incompletă şi curaj limitat. Pentru
mulţi părinţi, dorinţa de
a-şi „proteja” copiii este motivată de o veritabilă, dar prost direcţionată iubire.
Pentru alţii, totuşi,
dorinţa „plină de iubire” de a-şi proteja copiii serveşte mai mult ca acoperire
şi raţionalizare a dorinţei
de a evita înfruntarea cu copiii lor şi a dorinţei de a-şi menţine autoritatea
asupra lor. Astfel de părinţi

spun de fapt: „Uitaţi ce e, copii, voi rămîneţi în continuare copii, cu
preocupările voastre copilăreşti şi
lăsaţi adulţii să se preocupe de ceea ce depinde de ei. Priviţi-ne ca pe nişte
oameni grijulii, puternici şi
iubitori. O astfel de imagine este bună şi pentru noi şi pentru voi, aşa că nu o
contestaţi. Nouă ne permite
să ne simţim puternici, iar vouă, să vă simţiţi în
siguranţă; şi va fi mai bine pentru toţi dacă nu privim prea adînc aceste
lucruri.”
Cu toate acestea, cînd dorinţa de onestitate totală se opune nevoilor unor
oameni de a fi protejaţi întrun
anume fel poate izbucni un conflict real. De exemplu, chiar şi părinţii cu un
mariaj excelent pot lua
în considerare uneori divorţul ca pe una dintre opţiunile posibile, iar a-i
informa pe copii despre
aceasta cînd nu există certitudinea că vor opta pentru divorţ înseamnă a
plasa o povară inutilă pe
umerii copiilor. Noţiunea de divorţ este extrem de ameninţătoare pentru
sentimentul de securitate al
copilului — într-adevăr, atît de ameninţătoare, încît copilul nu are capacitatea
de a o percepe prea
raţional. Pentru ei, ameninţarea cu divorţul este gravă chiar dacă e departe.
Dacă mariajul părinţilor
este pe butuci, atunci copiii vor avea de-a face cu posibilitatea ameninţătoare
a divorţului indiferent
dacă li se vorbeşte despre asta sau nu. Dar în cazul în care mariajul este
solid, părinţii le vor face întradevăr
un deserviciu copiilor lor dacă vor spune cu absolută deschidere: „Mama şi
tata au vorbit azinoapte
despre divorţ, dar nu ne gîndim foarte serios la acest lucru acum.” Ca un alt
exemplu, deseori

este necesar ca psihotera-peutul să nu-şi rostească propriile gînduri, opinii şi
simţăminte în faţa
pacienţilor în primele stadii ale psihoterapiei, pentru că pacienţii nu sînt încă
gata să le primească sau
să se poată descurca cu ele. în timpul primului meu an de instruire, un
pacient aflat la a patra vizită mia
povestit un vis care în mod evident exprima o preocupare pentru
homosexualitate. In dorinţa mea de
a apărea ca un terapeut strălucit şi de a face progrese rapide, i-am spus:
„Visul dvs. indică faptul că
sînteţi preocupat de îngrijorarea că aţi putea fi homosexual.” El a devenit
vizibil anxios şi nu a mai
venit la următoarele trei întrevederi. Doar cu multă muncă şi cu mare noroc l-
am convins să se
reîntoarcă la terapie. Am mai avut încă douăzeci de şedinţe înainte ca el să
fie nevoit să se mute din
acea zonă a oraşului din cauza unor noi aranjamente de afaceri. Aceste
Şedinţe i-au fost de un

considerabil ajutor, în ciuda faptului ^a nu am mai atins niciodată problema
homosexualităţii.
aptul că inconştientul său era preocupat de această problemă nu însemna că
el era pregătit să aibă
de-a face cu ea la nivel conştient; prin faptul că nu m-am
abţinut de la a-i face cunoscută intuiţia mea i-am făcut un grav deserviciu,
aproape pierzîndu-1 nu doar
ca pacient al meu, dar şi al oricui.
Renunţarea selectivă la opiniile personale trebuie practicată uneori şi în
lumea afacerilor sau a
politicii, dacă se doreşte o bună primire în consiliul puterii. Dacă oamenii ar
spune întotdeauna ce au
în minte despre tot felul de chestiuni mari sau mici, ar fi consideraţi
insubordonaţi de către şefii direcţi
şi o ameninţare pentru organizaţie de către directori. îşi vor cîştiga o
reputaţie de oameni neplăcuţi şi
vor fi consideraţi prea de neîncredere ca să fie puşi vreodată să vorbească în
numele organizaţiei. Pur
şi simplu nu există altă cale pentru cineva care vrea să fie eficient într-o într-o
organizaţie, decît să
devină o „persoană a organizaţiei”, devenind circumspect inclusiv în
exprimarea opiniilor personale,
contopind uneori identitatea personală cu cea a organizaţiei. Pe de altă parte,
dacă eficienţa cuiva întro
organizaţie este privită ca fiind singurul scop al comportamentului
organizaţional, permiţînd doar
exprimarea acelor opinii care nu fac valuri, atunci el va ajunge să justifice
orice mijloace prin scop şi
îşi va pierde integritatea şi identitatea personală, devenind o persoană
complet dăruită organizaţiei.

Drumul pe care un director executiv trebuie să meargă, între păstrarea şi
pierderea identităţii şi
integrităţii lui, este extraordinar de îngust şi doar puţini reuşesc să-1 străbată
cu succes. Este o enormă
provocare.
Exprimarea opiniilor, a sentimentelor, a ideilor şi chiar a cunoaşterii trebuie
înăbuşită uneori în
asemenea situaţii şi în multe alte circumstanţe în cursul acţiunilor umane. Ce
reguli poate deci să
urmeze cel ce este dedicat adevărului? Mai întîi, ceea ce spune să nu fie fals.
în al doilea rînd, să aibă
în minte că actul de a se abţine de la adevăr este întotdeauna o minciună
potenţială. în al treilea rînd,
decizia de a se abţine de la adevăr să nu se bazeze niciodată pe nevoi
personale, cum ar fi nevoia de
putere, nevoia de a fi plăcut sau nevoia de a-şi proteja harta de înfruntare. în
al patrulea rînd, reciproc,
decizia de a se abţine de la a spune adevărul trebuie să se bazeze cu totul pe
nevoile persoanelor sau

ale mulţimii de oameni pentru care adevărul este ţinut ascuns. în al cincilea
rînd,
evaluarea nevoilor celuilalt este un act de responsabilitate atît de complex,
încît poate fi executat cu
înţelepciune doar atunci cînd se operează cu iubire adevărată pentru celălalt.
în al şaselea rînd, factorul
primar în evaluarea nevoilor celuilalt este evaluarea capacităţii acelei
persoanei de a utiliza adevărul
pentru dezvoltarea ei spirituală. în cele din urmă, pentru a evalua capacitatea
celuilalt de a utiliza
adevărul pentru pro-pria-i dezvoltare spirituală, trebuie avut în minte faptul
că, în general, tendinţa
noastră este mai degrabă de a subestima decît de a exagera această
capacitate.
Toate acestea par o sarcină extraordinară, imposibil de îndeplinit vreodată, o
povară permanentă şi
nesfîrşită, un obstacol real. Şi este într-adevăr o sarcină de autodisciplinare
care nu se termină
niciodată, fapt pentru care majoritatea oamenilor optează pentru o viaţă de
onestitate şi deschidere
limitate, pentru o închidere relativă, ascunzîndu-se pe ei şi hărţile lor de
lume. Această cale e mai
uşoară. Totuşi, răsplata unei vieţi oneste dificile, dar şi a devoţiunii faţă de
adevăr este mult mai mare
decît ceea ce ţi se cere. Datorită faptului că hărţile lor sînt continuu
confruntate, oamenii deschişi sînt
oameni care se dezvoltă mereu. Prin această deschidere ei pot stabili şi
menţine relaţii interumane
apropiate mult mai eficient decît oamenii mai închişi. Pentru că nu vorbesc
niciodată mincinos, ei pot
fi siguri şi mîndri că prin cunoaşterea pe care o au nu vor contribui cu nimic la
confuzia lumii, ci vor
servi ca sursă de iluminare şi clarificare. în sfîrşit, au libertatea totală de a
exista. Nu sînt apăsaţi de
nici o nevoie de a se ascunde. Nu trebuie să se furişeze prin locuri
întunecoase. Nu trebuie să
construiască noi minciuni pentru a le acoperi pe cele vechi. Nu trebuie să-şi
risipească timpul pentru aşi
acoperi urmele şi a menţine aparenţele. Şi, fapt esenţial, ei vor descoperi că
energia necesară pentru
autodisciplină este mai mică decît energia necesară pentru a ţine secrete. Cu
cît o persoană este mai
onestă, cu atît îi este mai uşor să continue să fie onestă, tot aşa precum
cineva care minte va avea din
ce în ce mai multă nevoie să mintă iarăşi. Datorită deschiderii lor, oamenii
devotaţi adevărului trăiesc
în deschidere, iar prin exerciţiul curajului lor de a trăi în deschidere se
eliberează de frică.
Echilibrarea

Pînă acum sper că a devenit clar faptul că exerciţiul disciplinei este o sarcină
pe cît de dificilă pe atît
de complexă, ce-rînd şi flexibilitate, şi judecată. Oamenii curajoşi trebuie să
se forţeze continuu pe ei
înşişi să fie complet oneşti, fiind necesar de asemenea să posede capacitatea
de a se abţine de la a
spune adevărul cînd acest lucru este potrivit. Pentru a fi oameni liberi, trebuie
să ne asumăm
responsabilitatea totală pentru noi înşine, dar, procedînd astfel, trebuie de
asemenea să avem
capacitatea de a refuza responsabilitatea care nu ne aparţine cu adevărat.
Pentru a fi organizaţi şi
eficienţi, pentru a trăi înţelept, trebuie ca zilnic să amînăm satisfacţia şi să
avem un ochi aţintit spre
viitor; totuşi, pentru a trăi voioşi, trebuie să avem capacitatea, cînd nu e
distructivă, de a trăi în prezent
şi de a acţiona spontan. Cu alte cuvinte, disciplina însăşi trebuie disciplinată.
Tipul de disciplină de
care e nevoie să disciplinăm disciplina eu îl numesc echilibrare, şi ea este cel
de-al patrulea şi ultim tip
de disciplină pe care-1 discut aici.
Echilibrarea este disciplina care ne dă flexibilitate. Pentru a trăi cu succes în
orice sferă de activitate, e
nevoie de o extraordinară flexibilitate. Pentru a da doar un exemplu, să luăm
în considerare problema
mîniei şi a exprimării ei. Mînia este o emoţie sădită în noi (şi în organisme mai
puţin evoluate) de
nenumărate generaţii în cursul evoluţiei, pentru ca supravieţuirea noastră să
fie încurajată. Trăim
experienţa furiei atunci cînd percepem că un alt organism încearcă să
năvălească peste teritoriul nostru
psihic sau geografic sau încearcă, prin orice mijloc, să ne doboare. Ea ne face
să ripostăm. Fără mînie
am rămîne mereu pe loc, pînă cînd am fi cu totul zdrobiţi sau exterminaţi.
Doar prin mînie putem
supravieţui. Totuşi, deseori ne dăm seama după o mai atentă examinare a
ceea ce percepem iniţial ca o
încercare de agresiune asupra noastră din partea celorlalţi că ei nu
intenţionau deloc să facă acest
lucru. Chiar cînd realizăm că cineva vrea cu adevărat să ne agreseze s-ar
putea să ne dăm seama că,
pentru un motiv sau altul, nu este în interesul nostru să răspundem cu mînie.
Astfel, este necesar ca
acei centri mai noi ai creierului
(centrii judecăţii) să poată să regleze şi să modeleze centrii mai vechi (ai
emoţiei). Pentru a funcţiona
cu succes în lumea noastră complexă este necesar să avem nu doar
capacitatea de a ne exprima mînia,
dar şi de a nu o exprima. Mai mult, trebuie să avem capacitatea de a ne
exprima mînia în multe feluri.

Uneori, de exemplu, trebuie să o exprimăm doar după o îndelungată
deliberare şi autoevaluare. Alteori
ne este mai de folos să o exprimăm imediat şi spontan. Sînt momente cînd
cel mai bine este să o
exprimi cu răceală şi calm, în alte momente, zgomotos şi agitat. Prin urmare,
nu avem nevoie să ştim
doar cum să ne descurcăm cu mînia în mai multe feluri, ci şi care este
momentul cel mai potrivit şi
stilul de a o exprima. Pentru a manevra mînia în mod adecvat şi competent, e
nevoie de un sistem de
reacţie elaborat şi flexibil. Nu e de mirare, atunci, că a învăţa să stăpînim
mînia este o sarcină
complexă, care nu poate fi de obicei îndeplinită pînă în perioada adultă sau
pînă la vîrsta mijlocie şi
deseori nu este niciodată îndeplinită pînă la capăt.
într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi oamenii suferă de o inadecvare a
flexibilităţii sistemului lor
de reacţie. Mult din munca psihoterapeutică constă în încercarea de a ajuta
pacienţii să-şi flexibilizeze
sistemul de reacţie. în general, cu cît pacienţii sînt mai mutilaţi de anxietate,
sentimente de vinovăţie şi
insecuritate, cu atît această muncă este mai rudimentară şi mai dificilă. De
exemplu, am lucrat cu o
curajoasă femeie schizofrenică de 32 de ani, pentru care a fost o adevărată
revelaţie să afle că există
bărbaţi pe care nu trebuie să-i lase să bată la uşa ei, că pe unii trebuie să-i
invite în sufragerie, nu şi în
dormitor şi că pe unii îi poate lăsa să intre şi în dormitor. înainte, ea opera cu
un sistem de reacţie prin
care fie că lăsa pe toată lumea să intre în dormitorul ei, fie, cînd sistemul de
reacţie nu funcţiona, nu
lăsa pe nimeni nici să-i bată la uşă. Astfel, sărea de la o promiscuitate
degradantă la o izolare aridă. Cu
aceeaşi femeie a trebuit să petrec mai multe şedinţe în care să ne
concentrăm asupra problemei faptului
de a mulţumi. Ea se simţea obligată să trimită pentru fiecare cadou sau
invitaţie o scrisoare de răspuns
lungă, elaborată, scrisă de mînă, cu fiecare frază şi cuvînt îndelung gîn-dite.
Inevitabil, nu putea
continua mult timp să poarte această povară, aşa că ajungea fie să nu mai
scrie nici o scrisoare, fie să
refuze orice cadou sau invitaţie.
Incă o dată, ea a fost uluită să afle că sînt cadouri care nu necesită o
scrisoare de mulţumire şi cînd
totuşi e nevoie de aşa ceva, un bilet scurt este deseori suficient.
Sănătatea mintală matură cere astfel o extraordinară capacitate de a atinge
în mod flexibil şi de a
menţine mereu un echilibru delicat între nevoi, scopuri, îndatoriri,
responsabilităţi, direcţii etc. aflate

în conflict unele cu altele. Esenţa acestei discipline a echilibrului este
„renunţarea”. îmi amintesc cum
am aflat despre acest lucru pentru prima oară, într-o dimineaţă de vară, pe
cînd aveam nouă ani.
învăţasem de cu-rînd să merg pe bicicletă şi exploram voios dimensiunile
acestei noi abilităţi. Cam la
o milă de casa noastră, drumul cobora într-o pantă abruptă, la capătul căreia
era o curbă strîn-să.
Coborînd panta pe bicicletă în acea dimineaţă, viteza cres-cîndă m-a făcut să
mă simt în extaz. A
renunţa la acest extaz şi a pune frînă mi se părea o pedeapsă absurdă. Aşa
că am luat decizia să-mi
încetinesc viteza în momentul în care intram în curba de la capătul pantei.
Extazul meu s-a sfîrşit într-o
secundă cînd am fost propulsat la vreo patru metri în afara drumului, în
tufişuri. M-am zgîriat rău şi
sîngeram, iar roata din faţă a bicicletei mele noi era îndoită şi nu mai putea fi
folosită după impactul cu
un copac. îmi pierdusem echilibrul.
Echilibrul este o disciplină tocmai pentru că actul de a renunţa la ceva este

dureros. în exemplul de
mai sus nu am fost dispus să sufăr durerea de a renunţa la viteza mea
extazian-tă în folosul menţinerii
echilibrului în curbă. Am învăţat totuşi că pierderea echilibrului este
fundamental mai dureroasă decît
renunţarea cerută de menţinerea echilibrului. într-un fel sau altul, a fost o
lecţie pe care am continuat
să o reînvăţ de-a lungul întregii mele vieţi. Ca oricare altul, pentru a lua
curbele şi intersecţiile vieţii,
fiecare trebuie să renunţe mereu la anumite părţi din sine. Singura
alternativă la această renunţare este
de a nu mai călători deloc pe acest drum al vieţii.
Poate părea ciudat, dar mulţi oameni aleg alternativa de a nu mai continua
călătoria vieţii — de a se
opri repede, la o distanţă oarecare — pentru a evita durerea renunţării la
părţi din ei înşişi. Dacă acest
lucru pare ciudat, este pentru că nu
înţelegeţi adîncimea durerii ce poate fi implicată. în formele ei majore,
renunţarea este cea mai
dureroasă dintre experienţele umane. înainte, am vorbit doar despre formele
minore ale renunţării —
renunţarea la viteză, la luxul mîniei spontane, la securitatea abţinerii de la
mînie sau la scrierea
îngrijită a scrisorilor de mulţumire. Aş vrea acum să mă întorc la renunţarea la
trăsături ale
personalităţii, la tipare bine stabilite de comportament, la ideologii şi chiar la
un întreg stil de viaţă.
Acestea sînt formele majore de renunţare cerute cuiva ce vrea să
călătorească departe pe drumul vieţii.

De curînd, într-o seară, am decis să petrec ceva din timpul meu liber pentru a
construi relaţii mai
apropiate şi mai bune cu fiica mea de 14 ani. De mai multe săptămîni ea mă
tot ruga să jucăm şah
împreună, aşa că i-am sugerat să jucăm o partidă. A acceptat cu nerăbdare şi
m-am angajat într-un joc
foarte strîns şi îndîrjit. Totuşi, partida începuse noaptea şi pe la ora nouă fiica
mea m-a întrebat dacă nu
pot să mut mai repede, pentru că ea trebuia să se ducă la culcare; trebuia să
se trezească ora la şase
dimineaţa. Ştiam că are o disciplină rigidă în ceea ce priveşte obiceiurile de
somn şi mi s-a părut că ar
trebui să fie capabilă să renunţe la ceva din această rigiditate. I-am spus:
„Haide, poţi să te duci ceva
mai tîrziu la culcare măcar o dată. Nu trebuie să începi jocuri pe care nu le
poţi termina. Ne distrăm
bine.” Am mai jucat încă cincisprezece minute, în timpul cărora ea a devenit
vizibil jenată. în cele din
urmă, a stăruit: „Te rog, tată! Te rog, mută mai repede.” „Nu”, i-am răspuns,
„şahul este un joc serios.
Dacă vrei să-1 joci, bine, trebuie să-1 joci încet. Dacă nu vrei să-1 joci serios,
poate nu vrei să joci
deloc.” Şi aşa, ea simţindu-se mizerabil, am continuat jocul încă zece minute,
pînă cînd brusc fiica
mea a izbucnit în lacrimi, a strigat că nu mai joacă jocul ăsta stupid şi a urcat
în fugă scările.
Imediat, m-am simţit de parcă aveam iarăşi 9 ani, stînd şi sîngerînd în
tufişurile de la marginea
drumului, lîngă bicicletă. Era limpede, făcusem o greşeală. Era clar, nu
reuşisem să iau curba. Am
început seara dorind să petrec un timp care să ne facă fericiţi pe mine şi pe
fiica mea. Nouăzeci de
minute mai tîrziu, ea plîngea şi era atît de furioasă pe mine, încît aproape nu
mai putea vorbi. Ce
fusese greşit? Răspunsul era evident. Dar n-am vrut să văd răspunsul, aşa că
mi-a luat două ore
să-mi fac drum prin durerea de a accepta faptul că stricasem seara permiţînd
dorinţei mele de a cîştiga
un joc de şah să devină mai importantă decît dorinţa de a construi o relaţie
cu fiica mea. Apoi am devenit
deprimat şi grav. Cum ajunsesem atît de departe de echilibru? încet, încet mi
s-a arătat că dorinţa mea de
a cîştiga fusese prea mare şi că ar fi trebuit să renunţ la o parte din ea. Dar
chiar şi această mică renunţare
îmi părea imposibilă. Toată viaţa mea dorinţa de a învinge mi-a fost de mare
ajutor, pentru a cîştiga multe
lucruri. Cum e posibil să joci şah fără să vrei să cîştigi? Nu m-am simţit
niciodată bine făcînd lucrurile
fără entuziasm. Cum aş fi putut să joc şah entuziast, dar nu serios? Totuşi,
cumva trebuia să mă

schimb, pentru că ştiam că entuziasmul, spiritul meu de competiţie şi
seriozitatea mea făceau parte
dintr-un tipar de comportament care funcţiona şi va continua să funcţioneze
pentru a o înstrăina pe
fiica mea de mine şi că dacă nu aş fi putut modifica acest tipar vor urma şi
alte lacrimi inutile şi
amărăciune. Deprimarea mea a continuat.
Acum, deprimarea a încetat. Am renunţat la o parte din dorinţa mea de a
cîştiga jocuri. Acea parte din
mine a dispărut acum. A trebuit să moară. Am ucis-o. Am ucis-o cu dorinţa de
a învinge ca părinte.
Cînd eram copil, dorinţa mea de a învinge la diferite jocuri mi-a fost de folos.
Ca părinte, mi-am dat
seama că îmi stă în drum. Aşa că a trebuit să o înlătur. Timpurile s-au
schimbat. Pentru a mă schimba
odată cu ele, a trebuit să renunţ la ceva. Nu mi-a lipsit. Am crezut că o să-mi
lipsească, dar nu s-a
întîmplat aşa.
Sănătatea depresiei

Ce am spus anterior este doar un exemplu minor care arată prin ce trebuie să
treacă de multe ori în
procesul psiho-terapeutic acei oameni care au curajul să se numească
pacienţi. Perioada de
psihoterapie intensă este o perioadă de intensă dezvoltare, în timpul căreia
pacientul trebuie să
parcurgă mai multe schimbări decît experimentează alţi oameni într-o viaţă.
Pentru ca această
puternică dezvoltare să apară, trebuie renunţat la o parte proporţională din
„vechiul sine”. Este o etapă
inevitabilă dintr-o psihoterapie reuşită. De fapt, acest proces de renunţare
începe de obicei înainte ca
pacientul să-şi fixeze prima întîlnire cu psihoterapeutul. Frecvent, de
exemplu, actul de a decide căutarea
de asistenţă psihiatrică reprezintă prin el însuşi o renunţare la imaginea de
sine care spune: „Sînt în regulă.”
Această renunţare poate fi, în cultura noastră, foarte dificilă la bărbaţii pentru
care: „Nu sînt în regulă
şi am nevoie de asistenţă pentru a înţelege de ce nu sînt în regulă şi cum să
ajung să fiu în regulă” este
din păcate şi deseori ceva echivalent cu: „Sînt slab, nemasculin, inadecvat.”
De fapt, procesul
renunţării începe chiar înainte ca pacientul să fi ajuns la decizia de a căuta
asistenţă psihiatrică. Am
menţionat că în timpul procesului renunţării la dorinţa mea de a cîştiga eram
mereu deprimat. Aceasta
pentru că sentimentul asociat cu renunţarea la ceva la care ţinem — sau
măcar la ceva care face parte
din noi, ne e familiar — este depresia. Pentru că fiinţele umane sănătoase
mintal trebuie să se dezvolte

şi pentru că a renunţa sau a pierde din vechiul sine este parte integrantă a
procesului dezvoltării
mintale şi spirituale, depresia este un fenomen normal şi sănătos. Devine
anormal şi nesănătos doar
atunci cînd ceva interferează cu procesul de renunţare, avînd ca rezultat
prelungirea depresiei, iar
completarea acestui proces nu mai are loc

Există mulţi factori care pot interfera cu procesul de renunţare, transformînd astfel o
depresie normală,
sănătoasă într-o depresie cronică, patologică. Dintre toţi factorii posibili, unul dintre
cei mai des întîlniţi şi
puternici îl constituie tiparul experienţelor din copilărie, în care părinţii sau soarta,
nerăspunzînd nevoilor
copilului, îi ră-pesc „lucruri” înainte ca el să fie pregătit psihologic să renunţe la ele
sau să fie îndeajuns de
puternic să accepte cu adevărat pierderea lor. Un astfel de tipar al experienţelor din
copilărie sensibilizează copilul
la experienţa pierderii a ceva şi creează o tendinţă mult mai puternică decît cea a
indivizilor mai norocoşi, de
a se agăţa de „lucruri” şi de a căuta să evite durerea de a le pierde sau de a renunţa
la ceva. Din acest motiv, deşi
în toate depresiile patologice este implicat un anume blocaj al procesului de
renunţare, eu cred că există un tip de
depresie nevrotică cronică, ce are ca rădăcină un traumatism al capacităţii de bază a
individului de a renunţa la
orice, iar acest subtip de depresie eu l-aş numi „nevroză de renunţare”.
Un motiv determinant care îi conduce pe oameni să se gîndească să caute
asistenţă psihiatrică este

depresia. Cu alte cuvinte, pacienţii sînt frecvent deja implicaţi într-un proces
de renunţare sau de
dezvoltare înainte de a lua în considerare psihoterapia şi tocmai simptomele
procesului de dezvoltare
sînt cele care îi îndeamnă spre biroul terapeutului. Treaba terapeutului este
aceea de a ajuta pacientul
să completeze procesul de dezvoltare început deja. Aceasta nu înseamnă că
pacientul este prea
frecvent conştient de ceea ce i se întîmplă. Dimpotrivă, ei doresc adesea doar
o eliberare de
simptomele depresiei, astfel încît lucrurile să fie în felul „în care obişnuiau să
fie”.
Ei nu ştiu că lucrurile nu mai pot fi „în felul în care obişnuiau să fie”. Dar
inconştientul ştie. Tocmai
pentru că inconştientul, în înţelepciunea lui, ştie că „felul în care obişnuiau
lucrurile să fie” nu mai
poate fi susţinut şi nu mai e ceva constructiv începe procesul de dezvoltare şi
de renunţare la nivel
inconştient şi apare depresia.
Probabil că pacienţii vor spune: „Nu am nici o idee despre cauza deprimării
mele” sau vor pune

depresia pe seama unor factori irelevanţi. Pentru că pacienţii nu sînt
conştienţi încă sau nu sînt
pregătiţi să-şi dea seama că nu se vor mai întîlni cu „vechiul sine” şi cu „felul
în care obişnuiau să fie
lucrurile”, ei nu sînt conştienţi că depresia lor semnalează că se cere o
schimbare majoră pentru o
adaptare reuşită, înscrisă în evoluţie. Faptul că inconştientul este cu un pas
înaintea conştientului poate
părea straniu pentru cititorul nespecialist. Acesta este totuşi un fapt care se
aplică nu doar la acest
exemplu, ci este atît de general, încît constituie motorul de bază al
funcţionării mintale. El va fi
discutat în profunzime în secţiunea de concluzii a acestei lucrări.
Recent, am auzit de „criza vîrstei mijlocii”. De fapt, aceasta este doar una
dintre multele „crize” sau
stadii critice ale dezvoltării în viaţă, aşa cum ne învăţa Erik Erikson acum
treizeci de ani. (Erikson
delimita opt crize; poate că sînt mai multe.) Ceea ce creează crizele acestei
perioade de tranziţie din
ciclul vieţii — care sînt problematice şi dureroase — este faptul că, pentru a
ne face drum prin ele,
trebuie să renunţăm la concepte dragi nouă şi la modurile vechi în care
făceam şi priveam
lucrurile. Mulţi oameni fie nu sînt dispuşi, fie nu sînt capabili să sufere durerea
de a renunţa la starea
pe care trebuie să o abandoneze. Prin urmare, ei se agaţă, deseori pentru
totdeauna, de vechile lor
tipare de a gîndi şi de a se comporta, eşu-înd în a trece prin crize pentru a se
dezvolta cu adevărat şi a
experimenta fericitul sentiment al renaşterii care însoţeşte tranziţia cu succes
la o maturitate mai
avansată. Deşi ar putea fi scrisă o carte întreagă despre fiecare dintre ele, aş
vrea să enumer simplu,
neprelucrat, în ordinea apariţiei lor, cîteva dintre condiţiile, dorinţele şi
atitudinile majore la care
trebuie renunţat în cursul unei întregi evoluţii reuşite de-a lungul vieţii:
Stadiul infantil, în care nu e nevoie să răspunzi nici unei cerinţe exterioare
Fantasma omnipotenţei
Dorinţa de a poseda total (inclusiv sexual) pe unul sau pe amîndoi părinţii
Dependenţa de copilărie
Imaginea distorsionată a părinţilor
Atotputernicia adolescenţei
„Libertatea” de a nu te implica
Agilitatea tinereţii
Atracţia sexuală şi/sau potenţialul tinereţii
Fantasma imoi talităţii
Autoritatea asupra copilului
Diferite forme de putere temporară
Independenţa sănătăţii psihice
Şi, în cele din urmă, şinele şi viaţa însăşi
Renunţare şi renaştere

în ceea ce priveşte lista de mai sus, pentru mulţi ultima cerinţă — a renunţa
la sine şi la viaţă — va
părea că reprezintă0 cruzime din partea lui Dumnezeu sau a Soartei, care
face din existenţa noastră un
fel de glumă proastă şi care nu va Putea fi niciodată complet acceptată.
Această atitudine este prezentă
mai ales în cultura occidentală a zilelor noastre, în şinele este considerat
sacru, iar moartea o insultă
de neînchipuit. Insă realitatea este exact opusul. în renunţarea la sine fiinţele
umane pot găsi cea mai
extatică şi trainică, solidă şi durabilă bucurie a vieţii. Moartea este cea care
oferă vieţii întregul ei
înţeles. Acest „secret” este înţelepciunea centrală a religiei.
Procesul renunţării la sine (care este în legătură cu fenomenul iubirii, aşa cum
va fi discutat în
următorul capitol al cărţii) este pentru mulţi dintre noi un proces gradual, în
care intrăm printr-o serie
de începuturi şi potriviri. Una dintre formele de renunţare temporară la sine
necesită o menţiune specială,
deoarece practicarea ei reprezintă o cerinţă absolută pentru o învăţare
semnificativă de-a lungul
vieţii de adult şi deci pentru o dezvoltare semnificativă a spiritului uman. Mă
refer la o subspecie a
disciplinei echilibrului, pe care eu o numesc „punerea între paranteze”.
Punerea între paranteze este în
mod esenţial actul de a echilibra nevoia de stabilitate şi afirmare a sinelui cu
nevoia de a cunoaşte şi de
a învăţa printr-o renunţare temporară la sine — altfel spus, a pune şinele de-o
parte — astfel încît să
faci loc pentru încorporarea unui nou material în sine. Această disciplină a
fost bine descrisă de
teologul Sam Keenîn To a Dancing God (Către un Dumnezeu dansînd).

Al doilea pas cere ca eu să depăşesc percepţia idiosin-crazică şi egocentrică a
experienţei imediate.
Conştientizarea matură este posibilă doar atunci cînd deja am digerat şi am
compensat înclinaţiile şi
prejudecăţile care sînt reziduuri ale istoriei mele personale. Conştientizarea a
ceea ce mi se prezintă ca
atare implică o dublă mişcare a atenţiei: reducerea la tăcere a ceea ce e
familiar şi urarea de bun venit
pentru ceea ce e străin. De fiecare dată cînd mă apropii de un obiect, o
persoană sau un eveniment ce
mi-e străin am tendinţa să las nevoile prezente, experienţele trecute sau
aşteptările de viitor să
determine ce voi vedea. Dacă vreau să apreciez unicitatea oricărui dat,
trebuie să fiu suficient de
conştient de ideile mele preconcepute şi de tulburările emoţionale
caracteristice pentru a le pune între

paranteze astfel încît să pot primi stranietatea şi noutatea în lumea mea
perceptuală. Disciplina punerii
între paranteze, a compensării sau a reducerii la tăcere cere o sofisticată
cunoaştere de sine şi o curajoasă
onestitate. Fără această disciplină, fiecare moment prezent este doar o
repetiţie a ceva ce a fost deja
văzut sau experimentat. Pentru ca noutatea veritabilă să apară, pentru ca
prezenţa unică a lucrurilor,
persoanelor sau evenimentelor să prindă rădăcini în mine trebuie să parcurg
o descentralizare a
egoului.*
Disciplina punerii între paranteze ilustrează faptul cel mai concludent al
renunţării şi al disciplinei în
general, şi anume că pentru orice lucru la care se renunţă se cîştigă de
fiecare dată mai mult. Durerea
renunţării este ca durerea morţii, dar moartea a ceea ce este vechi înseamnă
naşterea a ceea ce e nou.
Durerea morţii este durerea naşterii, iar durerea naşterii este durerea morţii.
A dezvolta o idee, un
concept, o teorie sau înţelegere mai noi şi mai bune înseamnă că ideea,
conceptul, teoria, înţelegerea
veche trebuie să moară. Astfel, în concluzia poemului său „Călătoria magilor”,
T.S. Eliot descrie cum
Cei Trei Magi au suferit atunci cînd au renunţat la viziunea lor anterioară
asupra lumii şi au îmbrăţişat
creştinismul:

Toate acestea erau demult; îmi amintesc
Şi aş face-o din nou, dar e însemnată
Această însemnare.
Această întrebare: unde ne va duce calea, spre
Naştere sau Moarte? A fost o Naştere, bineînţeles,
Avem dovada, nu-i loc de îndoială. Am văzut naştere şi moarte
Dar au fost foarte deosebite; această Naştere era
Grea şi amară agonie pentru noi, ca Moartea, moartea noastră.
Ne-am reîntors la ţinuturile noastre, aceste împărăţii,
Dar nu ne mai e uşor aici, în vechea orînduire,
Cu oameni străini poleindu-şi zeii
Aş fi mulţumit de-o altă moarte.

Cum naşterea şi moartea par a fi faţetele aceleiaşi monede, nu este deloc
iraţional să acordăm
conceptului de reîncarnare mai multă atenţie decît i se dă de obicei în
Occident. Dar fie că sîntem
dispuşi sau nu să luăm în serios posibilitatea unui fel de renaştere ce apare
după moartea noastră fizică,
este foarte clar căaceastă viaţă este o serie de simultane morţi şi naşteri.
„De-a lungul întregii vieţi,
trebuie să continui să înveţi să trăieşti”, spunea Seneca acum două milenii
„şi, fapt ce te va uimi încă şi
mai mult, de-a lungul vieţii trebuie să înveţi să mori.”* Este de asemenea clar

că cu cît cineva merge
mai departe pe drumul vieţii, cu atît mai multe naşteri va trăi şi, prin urmare,
mai multe morţi — mai
multă bucurie şi mai multă durere.
Acest fapt ridică întrebarea dacă este vreodată posibil să fim eliberaţi de
suferinţa emoţională în viaţă.
Sau, cu alte cuvinte, este posibil să evoluăm spiritual pînă la un nivel de
conştiinţă la care durerea din
viaţă să fie cel puţin diminuată? Răspunsul este şi da şi nu. Este da, pentru că
odată ce suferinţa este
complet acceptată, ea încetează, într-un anumit sens. Este de asemenea da
pentru că neîntrerupta
practicare a disciplinei duce la perfecţiune, iar persoana evoluată spiritual
este perfectă în acelaşi fel în
care adultul este perfect în relaţia cu copilul. Probleme care prezintă mari
greutăţi pentru un copil,
cauzîndu-i mari dureri, pot să nu aibă nici o consecinţă pentru adult. în sfîrşit,
răspunsul este da pentru
că individul evoluat spiritual este, aşa cum va fi descris în următorul capitol,
un individ cu o iubire
extraordinară, iar din extraordinara sa iubire provine o extraordinară bucurie.
Răspunsul este nu, totuşi, pentru că există un vid de competenţă în lume
care trebuie umplut. într-o
lume care se văietă avînd o disperată nevoie de competenţă, o persoană
extraordinar de competentă şi
plină de iubire nu poate să refuze competenţa sa, tot aşa cum cineva nu
poate refuza să-i dea de
mîncare unui copil flămînd. Persoanele evoluate din punct de vedere spiritual,
datorită disciplinei,
autorităţii şi iubirii lor, prin competenţa lor sînt chemate să slujească lumii şi
în
dragostea lor ele răspund chemării. Ele sînt, prin urmare, în mod inevitabil,
oameni cu o mare putere,
deşi lumea îi va privi ca pe nişte oameni obişnuiţi, pentru că ei îşi vor exercita
puterea pe ascuns şi în
linişte. Cu toate acestea, ei îşi vor exercita puterea pe care o au şi, exercitînd-
o, vor suferi mult, chiar
îngrozitor. Pentru că a exercita putere înseamnă a lua decizii, iar procesul
luării deciziilor în totală
cunoştinţă de cauză este infinit mai dureros decît de a lua decizii avînd o
conştientizare limitată sau pe
dibuite (aşa cum se iau cele mai multe decizii şi din această cauză ele se
dovedesc în ultimă instanţă
greşite). Imaginaţi-vă doi generali, fiecare dintre ei trebuind să decidă dacă
va trimite în bătălie o
divizie de zece mii de oameni. Pentru unul dintre ei, divizia nu este altceva
decît un lucru, o unitate de
personal, un instrument de strategie şi nimic mai mult. Pentru celălalt este şi
aceste lucruri, dar el este

de asemenea conştient de fiecare dintre cele zece mii de vieţi, de vieţile
familiilor fiecărui ostaş din cei
zece mii. Pentru cine este decizia mai uşoară? Este mai uşoară pentru
generalul care conştientizează
trunchiat, pentru că nu poate suporta durerea unei conştientizări mai aproape
de a fi completă. Ar fi
poate tentant să spunem: „Ah, dar un om evoluat spiritual nu va deveni
niciodată general.” Dar aceeaşi
chestiune este implicată şi cînd e vorba de un preşedinte de corporaţie, un
fizician, un profesor, un
părinte. Mereu trebuie luate decizii ce afectează vieţile celorlalţi. Cei ce iau
cele mai bune decizii sînt
cei dispuşi să sufere mai mult datorită deciziilor lor, avînd totuşi puterea de a
fi hotărîţi. Măsura —
probabil cea mai bună — a măreţiei unei persoane este capacitatea sa de a
suferi. însă cei ce sînt
măreţi sînt în acelaşi timp şi fericiţi. Acesta este un paradox. Budiştii tind să
ignore suferinţa lui
Buddha, iar creştinii fericirea lui Cristos. Buddha şi Cristos nu sînt din acest
punct de vedere foarte
diferiţi. Suferinţa lui Cristos pe Cruce şi bucuria lui Buddha sub copacul bo
sînt una şi aceeaşi.
Astfel, dacă scopul tău este să eviţi durerea şi să scapi de suferinţă, nu te-aş
sfătui să cauţi niveluri mai
înalte de conştiinţă sau evoluţie spirituală. Pentru că, mai întîi, nu le poţi do-
bîndi fără să suferi şi în al
doilea rînd, dacă le vei atinge, e foarte probabil că vei fi chemat să slujeşti în
feluri mult mai
dureroase sau cel puţin mai solicitante decît îţi poţi închipui acum. Atunci de
ce să doreşti să mai
evoluezi, ai putea întreba? Dacă întrebi astfel, poate că nu ştii prea multe
despre bucurie. Poate că vei
găsi un răspuns citind cartea aceasta sau poate că nu.
Un ultim cuvînt despre disciplina echilibrului şi esenţa ei, renunţarea: trebuie
să deţii ceva pentru a
putea renunţa. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai dobîndit. Dacă renunţi să mai
cîştigi fără să fi cîştigat
vreodată, eşti ceea ce erai şi la început, o persoană care a ratat. Trebuie să-ţi
dezvolţi o identitate înainte
de a renunţa la ea. Trebuie să-şi dezvolţi un ego înainte de a-1 putea pierde.
Acest lucru pare
incredibil de elementar, dar cred că este necesar să vă spun acest lucru,
pentru că sînt mulţi oameni
care, deşi posedă o viziune asupra evoluţiei, totuşi par să nu o dorească. Ei
vor, şi cred că este posibil,
să sară peste disciplină, să găsească o scurtătură spre sfinţenie. Deseori ei
încearcă să o obţină imitînd
ceea ce este doar superficial pentru sfinţi, se retrag în deşert sau se apucă de
tîm-plărie. Unii chiar
ajung să creadă că printr-o astfel de imitaţie chiar ajung sfinţi sau profeţi şi

nu sînt în stare să
recunoască faptul că sînt doar copii încă, fiind puşi în faţa faptului dureros că
trebuie să o ia de la
început şi să treacă prin toate.
Disciplina a fost definită ca un sistem de tehnici de operare constructivă cu
durerea ce apare în
soluţionarea problemelor — fără a evita durerea —, astfel încît toate
problemele vieţii să fie
soluţionate. Au fost distinse şi descrise patru tehnici de bază: amînarea
satisfacţiei, asumarea
responsabilităţii, devo-ţiunea faţă de adevăr şi/sau realitate şi echilibrarea.
Disciplina este un sist e m de
tehnici, pentru că aceste tehnici sînt mult interconectate. într-un singur act,
se pot utiliza două, trei sau
chiar toate cele patru tehnici în acelaşi timp şi într-un asemenea mod încît să
nu poată fi distinse una
de alta. Tăria, energia şi disponibilitatea de a folosi aceste tehnici provin din
iubire, aşa cum se va
arăta în următorul capitol. Nu am intenţionat ca analiza disciplinei să fie
exhaustivă şi e posibil să fi
neglijat una sau mai multe dintre tehnicile de bază, deşi bănuiesc că nu. Este
raţională întrebarea dacă
procese cum ar fi biofeedback-ul, meditaţia, yoga şi psihoterapia nu sînt
cumva tehnici de disciplină,
dar eu aş răspunde că ele sînt
mai degrabă tehnici ajutătoare decît tehnici de bază. Ele pot fi foarte
folositoare, dar nu esenţiale. Pe
de altă parte, tehnicile de bază aici descrise, dacă sînt practicate fără
încetare şi cu adevărat, sînt
suficiente să-1 facă pe practicantul disciplinei sau pe „discipol” să fie capabil
să evolueze spre cele
mai înalte niveluri spirituale.
■Iubirea
Iubirea definită

Disciplina, aşa cum s-a sugerat, reprezintă mijlocul evoluţiei spirituale umane.
Acest capitol va
examina ce stă în spatele disciplinei, ce procură mobiluri şi energie pentru
disciplină. Această forţă,
cred eu, este iubirea. Sînt foarte conştient de faptul că, încercînd să
examinăm iubirea, vom începe să
ne jucăm cu mistere. în sens propriu, vom încerca să examinăm ceea ce nu
poate fi examinat şi să
cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut. Iubirea este prea mare, prea adîncă
pentru a fi vreodată
înţeleasă cu totul, măsurată sau limitată de mecanismul cuvintelor. Nu aş
scrie aceste lucruri dacă nu
aş crede că această încercare are o oarecare valoare, însă doar una relativă,
şi încep ştiind că încercarea
va fi în unele privinţe inadecvată.
O dovadă a misterioasei naturi a iubirii este aceea că nimeni nu a putut
vreodată, după ştiinţa mea, să
dea o definiţie cu adevărat satisfăcătoare a iubirii. într-un efort de a o explica,
iubirea a fost divizată în
diferite categorii: eros, philia, agape; iubire perfectă şi iubire imperfectă şi
aşa mai departe. Eu voi da
o singură definiţie a iubirii, conştient fiind totuşi că ea e mai mult sau mai
puţin inadecvată. Definesc
astfel iubirea: voinţa de a-ţi extinde şinele în scopul de a nutri creşterea
spirituală proprie sau a altuia.
De la început aş vrea să comentez pe scurt această definiţie, înainte de a
continua cu o expunere mai
elaborată. Mai în-tîi, s-ar putea observa că este o definiţie teleologică:
comportamentul este definit în
termeni de scop sau finalitate, care, în acest caz, este reprezentată de
creşterea spirituală. Oamenii de
ştiinţă înclină să considere definiţiile teleologice suspecte
şi poate aşa o vor considera şi pe aceasta. Dar eu nu am ajuns la ea printr-un
proces de gîndire
teleologic. Am ajuns la ea prin observaţii în practica mea clinică psihiatrică
(care include autoobservaţia),
în care definiţia iubirii este ceva foarte important. Acest lucru se întîmplă
pentru că
pacienţii sînt în general foarte confuzi în ceea ce priveşte natura iubirii. De
exemplu, un tînăr timid mia
spus: „Mama mă iubeşte atît de mult, încît nu mă lasă să merg la şcoală cu
autobuzul şcolii pî-nă
cînd nu voi ajunge în clasele mari de liceu. Nici dacă o rog să mă lase!
Bănuiesc că îi e frică să nu fiu
rănit, aşa că mă duce şi mă aduce ea cu maşina de la şcoală în fiecare zi, şi îi
e foarte greu. Ea mă
iubeşte foarte tare.” în tratamentul timidităţii acestui tînăr a fost necesar, ca
în multe alte cazuri, să-i
arăt că mama lui s-ar fi putut să fie motivată şi de altceva în afară de iubire şi
că ceea ce pare uneori să
fie iubire nu este deloc aşa. în afară de astfel de experienţe, am acumulat şi
un număr de exemple
pentru ceea ce pare a fi un act de iubire şi pentru ceea ce nu pare a fi un act
de iubire. Una dintre trăsăturile
majore care fac distincţia între cele două pare a fi scopul conştient sau
inconştient din mintea
celui ce iubeşte sau nu iubeşte.
în al doilea rînd, se poate observa că iubirea definită astfel este un straniu
proces circular. Pentru că

procesul de extindere de sine este un proces de evoluţie. Cînd cineva şi-a
exins cu succes limitele, a
pătruns într-o stare mai avansată a fiinţei. Astfel, actul de iubire este un act
de evoluţie a sinelui, chiar

dacă scopul este dezvoltarea celuilalt. Prin această îndreptare spre evoluţie
evoluăm noi.
în al treilea rînd, definiţia unitară a iubirii include iubirea de sine laolaltă cu
iubirea de celălalt. Pentru
că eu sînt om şi tu eşti de asemenea om, a iubi oamenii înseamnă în egală
măsură a mă iubi pe mine şi
pe tine. A fi dedicat creşterii spirituale a oamenilor înseamnă a fi dedicat
rasei din care facem parte, iar
acest lucru înseamnă a mă dedica propriei mele dezvoltări ca şi dezvoltării
„celorlalţi”. într-adevăr, aşa
cum s-a mai subliniat, nu sîntem capabili să-i iubim pe ceilalţi pî-nă cînd nu ne
putem iubi pe noi
înşine, tot aşa cum sîntem incapabili să ne disciplinăm copiii pînă cînd nu
sîntem capabilisă ne
autodisciplinăm. Este imposibil în realitate să abandonăm propria creştere
spirituală în favoarea alteia.
Nu putem abandona autodisciplina şi să fim în
acelaşi timp disciplinaţi în grija pe care o avem pentru altul. Nu putem fi o
sursă de putere pînă cînd
nu ne hrănim propria putere. Pe măsură ce înaintăm în explorarea naturii
iubirii, cred că va deveni clar
că iubirea de sine şi iubirea de ceilalţi merg mînă în mînă şi că în ultimă
instanţă sînt indiscernabile. în
al patrulea rînd, actul de lărgire a limitelor cuiva implică efort. Limitele se
extind doar depăşindu-le,
iar depăşirea lor cere efort. Cînd iubim pe cineva, iubirea noastră se
demonstrează sau devine reală
doar prin străduinţă — prin faptul că pentru cineva (sau pentru noi înşine)
facem un pas în plus sau
mergem încă o milă. Iubirea nu este lipsită de efort. Dimpotrivă, iubirea este
efort.
în cele din urmă, prin folosirea cuvîntului „voinţă” am încercat să depăşesc
distincţia dintre dorinţă şi
acţiune. Dorinţa nu înseamnă în mod necesar transformarea în acţiune.
Voinţa este o dorinţă care are o

intensitate suficientă pentru a fi tradusă în acţiune. Diferenţa între cele două
este egală cu diferenţa
dintre a spune: „Aş vrea să mă duc să înot diseară” şi „Mă voi duce să înot
diseară.” Oricine, în cultura
noastră, doreşte într-o anume măsură să iubească, totuşi mulţi dintre noi nu
iubim în realitate. Prin
urmare, voi conchide că dorinţa de a iubi nu este prin sine iubire. Iubirea
există în măsura faptelor.
Iubirea este un act de voinţă — adică atît o intenţie, cît şi o acţiune. Voinţa
implică faptul de a alege.
Nu sîntem obligaţi să iubim. Alegem să iubim. Indiferent cît am putea crede
noi că iubim, dacă nu
iubim în fapt este pentru că am ales să nu iubim şi astfel nu iubim în ciuda
bunelor noastre intenţii. Pe

de altă parte, ori de cîte ori ne străduim în realitate să ne dezvoltăm spiritual,
o facem pentru că aşa am
ales să facem. Alegerea de a iubi a fost făcută.
Aşa cum am mai spus, pacienţii care vin la psihoterapie sînt mai mult sau mai
puţin confuzi cu privire
la natura iubirii. Acest lucru se întîmplă din cauză că în faţa misterului iubirii
abundă concepţiile
greşite. Deşi această carte nu îi răpeşte iubirii misterul, sper că ea va clarifica
lucrurile suficient pentru
a îndepărta concepţiile greşite, care cauzează suferinţă nu doar pacienţilor, ci
tuturor oamenilor care
încearcă să găsească un sens propriilor lor experienţe. Unele dintre aceste
suferinţe nu mi se par a fi necesare,
deoarece popularelor concepţii greşite le poate fi scăzută popularitatea prin
învăţarea unei definiţii mai
precise a iubirii. Am ales astfel să încep explorarea naturii iubirii examinînd
ceea ce nu este iubirea.
„îndrăgostirea”

Dintre toate concepţiile greşite despre iubire, cea mai puternică şi mai
răspîndită este credinţa că
„îndrăgostirea” este iubire sau cel puţin una dintre manifestările iubirii. Este o
concepţie greşită plină
de forţă, pentru că a te îndrăgosti este o experienţă subiectivă resimţită
puternic ca experienţă a iubirii.
Cînd o persoană se îndrăgosteşte, ceea ce el sau ea simte cu siguranţă este
„O iubesc” sau „îl iubesc”.
Dar imediat apar două probleme. Prima este aceea că experienţa îndrăgostirii
este o experienţă erotică
specifică, legată de sex. Nu ne îndrăgostim de copiii noştri, deşi s-ar putea
să-i iubim foarte profund.
Nu ne îndrăgostim de prietenii noştri de acelaşi sex — în afară de situaţia în
care sîntem orientaţi spre
homosexualitate —, deşi se poate să ne pese de ei foarte mult. Sîntem
îndrăgostiţi doar cînd sîntem
conştient sau inconştient motivaţi sexual. Cea de-a doua problemă este
aceea că experienţa
îndrăgostirii este invariabil una temporară. Nu contează de cine ne
îndrăgostim, mai devreme sau mai
tîrziu îndrăgostirea se termină dacă relaţia durează îndeajuns de mult.
Aceasta nu înseamnă că
invariabil încetăm să mai iubim persoana de care ne-am îndrăgostit.
Inseamnă însă că sentimentul
extatic al iubirii care a caracterizat experienţa îndrăgostirii trece întotdeauna.
Luna de miere se
sfîrşeşte întotdeauna. Bobocul romantismului se ofileşte întotdeauna.
Pentru a înţelege natura fenomenului îndrăgostirii şi inevitabilitatea sfîrşitului
ei este necesar să
examinăm natura a ceea ce psihiatrii numesc graniţele eului. Din ceea ce
putem deduce din probe

indirecte, se pare că nou-născutul nu dis-ttfige în primele luni de viaţă între
sine şi restul universului.
Cînd îşi mişcă mîinile şi picioarele, lumea este cea care se mişcă. Cînd îi e
foame, lumii îi este foame.
Cînd vede mişcările mamei sale e ca şi cum s-ar mişca el însuşi. Cînd mama îi
cîntă, copilul nu ştie că
el însuşi nu scoate nici un sunet. Nu poate distinge între sine, leagăn, cameră
şi părinţii lui. Ceea ce e animat şi
ceea ce e inanimat e unul şi acelaşi lucru. Nu există nici măcar distincţia între
eu şi tu. El şi lumea sînt
unul şi acelaşi lucru. Nu există graniţe sau separări. Nu există identitate.
Dar acumulînd experienţe, copilul începe să aibă experienţa de sine — ca
entitate separată de restul
lumii. Cînd îi este foame, mama nu apare întotdeauna ca să-1 hrănească.
Cînd e jucăuş, mama nu vrea
întotdeauna să se joace cu el. Copilul are atunci experienţa că dorinţele sale
nu sînt comenzi adresate
mamei. Ele vor fi experimentate ca fiind ceva separat de comportamentul
mamei. începe să se
dezvolte un sentiment al „eului”. Interacţiunea dintre copilul sugar şi mamă
se crede că reprezintă
fundamentul pe care începe să se dezvolte sentimentul identităţii copilului. S-
a observat că atunci cînd
interacţiunea dintre copil şi mamă este grav perturbată — de exemplu, atunci
cînd nu mai există mamă
sau un substitut satisfăcător de mamă sau cînd din cauza unei boli psihice
mamei nu îi pasă sau nu este
interesată de copil — sugarul creşte ajungînd un copil sau un adult al cărui
sentiment de identitate este
grav deteriorat în multe aspecte fundamentale.
Pe măsură ce sugarul îşi dă seama că voinţa sa este a sa proprie şi nu a
universului, începe să facă alte
distincţii între sine şi lume. Cînd doreşte mişcare, braţele sale sînt cele care
se mişcă, nu leagănul, nu
tavanul. Astfel, copilul învaţă că braţele sale şi voinţa sa sînt legate între ele
şi, prin urmare, braţele lui
sîntale lui şi nu ale altcuiva. în acest fel, în timpul primului an de viaţă,
învăţăm lucruri fundamentale
despre cine sîntem şi cine nu sîntem, ce sîntem şi ce nu sîntem. La sfîrşitul
primului an, ştim că acesta
este braţul meu, piciorul meu, capul meu, limba mea, ochii mei şi chiar că
aceasta este perspectiva din
care văd eu, vocea mea, gîndurile mele, durerea mea de stomac, sentimentul
meu. Ne cunoaştem mărimea
şi limitele fizice. Aceste limite sînt graniţele noastre. Cunoaşterea acestor
limite în mintea noastră
este ceea ce numim graniţele eului.
Dezvoltarea graniţelor eului este un proces care continuă de-a lungul
copilăriei, adolescenţei şi chiar la

maturitate, dar graniţele ce se stabilesc mai tîrziu sînt de natură mai mult
psihică decît fizică. De
exemplu, vîrsta cuprinsă între doi şi trei ani este o perioadă în care de obicei
copilul ajunge să-şi dea
seama de limitele puterii lui. Deşi înainte copilul a învăţat că dorinţele sale nu
sînt comenzi pentru
mama lui, el se agaţă totuşi de posibilitatea ca aceste dorinţe să fie totuşi
comenzi pentru mamă şi de
sentimentul că dorinţele lui ar trebui să fie comenzi. Acest lucru se întîmplă
din cauza speranţei şi a
sentimentului pe care le are un copil de doi ani ce încearcă să acţioneze ca
un tiran sau autocrat, vrînd
să dea ordine părinţilor săi, rudelor şi animalelor de casă, ca şi cum toţi ar fi
înrolaţi în propria lui
armată, răspunzînd cu regală mînie cînd ei nu fac ceea ce li se dictează. De
aceea părinţii vorbesc
despre aceşti ani ca despre „anii groaznici”. La trei ani, copilul a devenit, de
obicei, mai maleabil şi
mai cuminţit, ca rezultat al acceptării realităţii că puterea sa este relativă.
Totuşi, posibilitatea
omnipotenţei este un vis atît de dulce, încît nu poate renunţa la el chiar după
mai mulţi ani de foarte
dureroasă confruntare cu propria-i lipsă de putere. Deşi copilul de trei ani a
început să accepte
realitatea graniţelor puterii sale, va continua să intre cîteodată în următorii
ani într-o lume a fanteziei,
în care posibilitatea omnipotenţei există încă. Aceasta este lumea lui
Superman sau a lui Captain
Marvel. încet, încet chiar şi super-eroii sînt lăsaţi la o parte şi pînă la vîrsta
adolescenţei medii tinerii
ajung să ştie că sînt indivizi constrînşi de graniţele trupului lor şi de limitele
puterii lor, fiecare fiind un
organism relativ fragil şi slab, existînd doar în cooperare cu un grup de alte
organisme asemănătoare în
ceea ce se numeşte societate. în cadrul acestui grup, ei nu sînt în mod
particular distincţi unul de altul,
fiind totuşi izolaţi de ceilalţi prin identităţile lor particulare, graniţele şi
limitele lor.
înăuntrul acestor graniţe este singurătate. Unii oameni —m special cei pe care
psihiatrii îi numesc
schizoizi —, din cauza unor experienţe neplăcute, traumatizante din copilărie,
percep lumea din afara
lor ca iremediabil periculoasă, ostilă, confuză şi dăunătoare. Astfel de oameni
simt că graniţele lor sînt
protectoare, asigurîndu-le confort şi îşi găsesc siguranţa
în singurătatea lor. Dar mulţi dintre noi resimt singurătatea ca pe ceva
dureros şi se zbat să scape din
spatele zidurilor identităţilor individuale spre o stare în care să poată fi mai
uniţi cu lumea din afară.

Experienţa îndrăgostirii ne permite o astfel de scăpare — temporară. Esenţa
fenomenului îndrăgostirii
constă într-un colaps brusc al unei zone a graniţelor eului individual,
permiţînd cuiva să-şi unească
identitatea cu cea a unei alte persoane. Brusca eliberare a lui însuşi de el
însuşi, exploziva revărsare
spre fiinţa iubită şi curmarea dramatică a singurătăţii ce acompaniază acest
colaps al graniţelor eului
sînt resimţite de cei mai mulţi dintre noi ca extatice. Noi şi fiinţa iubită sîntem
unul şi acelaşi lucru!
Singurătatea nu mai există!
în unele aspecte (dar cu siguranţă nu în toate) actul îndrăgostirii este un act
de regresiune. Experienţa
unirii cu fiinţa iubită este un ecou al timpului cînd eram uniţi cu mamele
noastre. De-a lungul acestei
uniri re-experimentăm sentimentul de omnipotenţă la care renunţasem odată
cu ieşirea din copilărie.
Toate lucrurile par posibile! Uniţi cu fiinţa iubită, simţim că putem cuceri toate
obstacolele. Credem că
forţa iubirii noastre va face ca forţele opuse să se încline supuse sau să se
retragă în întuneric. Toate
problemele vor fi depăşite. Viitorul va fi luminos. Irealitatea acestor
sentimente din perioada în care
sîntem îndrăgostiţi este în esenţă aceeaşi cu irealitatea sentimentelor unui
copil de doi ani care se simte
regele familiei şi al lumii, cu puteri nelimitate.
Tot aşa cum realitatea intervine în fanteziile de omnipotenţă ale unui copil de
doi ani, la fel intervine şi
în fantastica uniune a cuplului de îndrăgostiţi. Mai devreme sau maitîr-ziu,
ca răspuns la problemele
veţii de zi cu zi, individul se afirmă din nou. El vrea să facă sex, ea nu vrea. Ea
vrea să meargă la film,
el nu vrea. El vrea să depună bani la bancă, ea vrea o maşină de spălat vase.
Ea vrea să vorbească
despe slujba ei, el vrea să vorbească despre a lui. Ei nu-i plac prietenii lui, lui
nu-i plac prietenii ei. Aşa
că amîndoi, fiecare în intimitatea inimii lui, încep să realizeze că nu sînt una
cu fiinţa iubită, care de
altfel va avea propriile ei dorinţe, gusturi, prejudecăţi şi program, diferite de
ale altcuiva. Una cîte una,
gradual sau brusc, graniţele eului îşi reiau locul; încet, încet
sau brusc îndrăgostirea se sfîrşeşte. Cei doi sînt iarăşi individualităţi separate.
în acest punct, ei încep
fie să dizolve legăturile relaţiei lor, fie să iniţieze o operă de iubire reală.
Modul în care eu folosesc cuvîntul „real” implică ideea că sentimentul de a
iubi din îndrăgostire este
fals — că percepţia aceasta subiectivă de iubire este iluzorie. întreaga
elaborare a ideii de iubire reală
va fi prezentată mai tîrziu în acest capitol. Totuşi, spunînd că atunci cînd se
termină cu îndrăgostirea

partenerii unui cuplu ar putea să se iubească cu adevărat, vreau de
asemenea să spun că iubirea
adevărată nu îşi are rădăcinile în sentimentul de iubire. Dimpotrivă, iubirea
reală apare deseori într-un
context în care sentimentul iubirii lipseşte, cînd acţionăm cu iubire în ciuda
faptului că nu simţim că
iubim. Presupunînd că definiţia iubirii cu care am început este adevărată,
experienţa „îndrăgostirii” nu
este iubire reală din mai multe motive.
îndrăgostirea nu este un act al voinţei. Nu este o alegere conştientă. Oricît de
deschişi am fi la această
experienţă sau oricît de dornici să o trăim, s-ar putea să nu avem parte de ea.
Dimpotrivă, experienţa
aceasta ne poate captiva atunci cînd noi categoric nu o căutăm, cînd e
nepotrivită sau indezirabilă. E la
fel de probabil să ne îndrăgostim de cineva cu care în mod evident nu ne
potrivim ca şi de cineva mai
potrivit. într-adevăr, se poate ca nici măcar să nu ne placă sau să nu admirăm
obiectul pasiunii noastre,
şi totuşi, oricît am încerca, se poate să nu putem să ne îndrăgostim de o
persoană căreia îi purtăm un
adînc respect şi cu care o relaţie profundă ar fi în multe privinţe dezirabilă.
Aceasta nu înseamnă că
experienţa îndrăgostirii e imună la disciplină. Psihiatrii, de exemplu, deseori
se îndrăgostesc de
pacienţii lor şi, la fel, pacienţii se îndrăgostesc de psihiatrii lor, totuşi, din
cauza datoriei faţă de
pacient şi a rolului lor, ei pot de obicei să evite colapsul graniţelor eului şi să
renunţe să vadă în
pacient un obiect romantic. Zbaterea şi suferinţa disciplinei implicate pot fi
enorme. Dar disciplina şi
voinţa pot doar controla experienţa; nu o pot crea. Putem alege felul în care
răspundem acestei
experienţea îndrăgostirii, dar nu putem alege experienţa însăşi.
îndrăgostirea nu înseamnă o lărgire a limitelor sau a graniţelor cuiva;
înseamnă doar un colaps
temporar al lor. Extinderea limitelor cuiva cere efort; îndrăgostirea nu are
nevoie de efort. Indivizii leneşi
şi indisciplinaţi au aceleaşi şanse să se îndrăgostească ca şi cei energici şi
dedicaţi unui scop.
Odată ce momentul preţios
al îndrăgostirii a trecut, iar graniţele au revenit la locul lor, individul poate fi
deziluzionat, dar de
obicei experienţa nu îi va fi lărgit perspectivele. Cînd limitele sînt extinse sau
lărgite, ele tind să
rămînă astfel. Iubirea reală este o experienţă de extindere permanentă.
îndrăgostirea nu este.
îndrăgostirea are puţin de-a face cu scopul de a ajuta creşterea spirituală a
cuiva. Dacă avem vreun

scop în minte atunci cînd ne îndrăgostim, acela este de a sfîrşi cu
singurătatea noastră şi să ne
asigurăm poate prin căsătorie de acest rezultat, în mod cert nu ne gîndim la
dezvoltarea spirituală. întradevăr,
după ce ne-am îndrăgostit şi înainte ca dragostea să se termine, avem
senzaţia că am ajuns, că
înălţimile au fost atinse, că nu mai există nici posibilitatea, nici nevoia de a
merge şi mai sus. Nu mai
simţim nici o nevoie de a ne dezvolta, sîn-tem perfect mulţumiţi cu ceea ce
avem. Spiritul nostru şi-a
găsit pacea. Nu simţim nici că fiinţa iubită ar avea nevoie să se dezvolte
spiritual. Dimpotrivă, o
percepem ca fiind perfectă, ca şi cum ar fi atins perfecţiunea. Dacă vedem
defecte în fiinţa iubită, le
vom percepe ca insignifiante — doar capricii sau excentricităţi drăguţe, care
adaugă culoare şi farmec.
Dacă îndrăgostirea nu este iubire, altceva atunci ce poate fi decît un colaps
temporar al limitelor şi al
graniţelor? Nu ştiu. Dar specificitatea sexuală a fenomenului mă face să
bănuiesc că este vorba despre
o componentă instinctuală determinată genetic a comportamentului de
împerechere. Cu alte cuvinte,
colapsul temporar al graniţelor eului datorat îndrăgostirii reprezintă un
răspuns stereotip al fiinţei
umane la o configuraţie de impulsuri sexuale interne şi stimuli sexuali
externi, servind la o creştere a
posibilităţii de împerechere şi slujind astfel la supravieţuirea speciei. Spus de-
a dreptul, îndrăgostirea
este un truc prin care genele păcălesc prin diferite mijloace mintea raţională
sau o prind în capcana
mariajului. Deseori, acest truc este deviat într-un fel sau altul, ca atunci cînd
impulsurile şi stimulii sînt
de natură homosexuală sau cînd alte forţe — interferenţă parentală, boli
psihice, responsabili-
taţi aflate în conflict sau o matură autodisciplină intervin pentru a preveni o
legătură. Pe de altă parte,
fără acest truc, fără această regresie iluzorie şi inevitabil temporară (trucul
nu ar fi practic dacă nu ar fi
temporar) către o uniune de natură infantilă şi omnipotenţă, mulţi dintre cei
care au acum o căsnicie
fericită sau nefericită s-ar fi retras înspăimîntaţi de realismul legămîntului
căsătoriei.
Mitul iubirii romantice

Pentru a fi atît de eficientă în a ne prinde în capcana căsătoriei, experienţa
îndrăgostirii are probabil
printre caracteristici iluzia că va dura pentru totdeauna. Această iluzie este
alimentată în cultura
noastră de mitul iubirii romantice, care îşi are originea în basmele favorite din
copilărie, în care prinţul

şi prinţesa, odată uniţi, trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Mitul iubirii
romantice ne spune că
pentru fiecare bărbat tî-năr există o femeie tînără ce i-a fost „hărăzită” şi
invers. Mai mult, mitul
implică faptul că există doar o singură femeie pentru un bărbat şi acest lucru
a fost predestinat de
„stele”. Cînd întîlnim o persoană ce ne-a fost destinată, o recunoaştem prin
faptul că ne îndrăgostim de
ea. Am întîlnit persoana pe care cerurile ne-au destinat-o şi pentru că
potrivirea este perfectă, vom fi în
stare să ne satisfacem unul altuia toate nevoile pentru totdeauna şi astfel
vom trăi fericiţi pentru totdeauna,
în perfectă armonie şi unitate. Vom ajunge totuşi la momentul cînd nu vom
mai putea satisface
sau înţelege nevoile celuilalt, vor apărea fricţiunile, dragostea se va termina
Şi ne vom da seama apoi
că s-a făcut o greşeală gravă, că nu am citit bine în stele, că nu ne-am prins
în acea unică şi perfectă
potrivire, că lucrul pe care-1 numeam iubire nu era o iubire „adevărată” şi că
în această situaţie nu
putem face nimic decît să trăim nefericiţi sau să divorţăm.
Deşi în general admit că marile mituri sînt foarte precise tocmai pentru că ele
reprezintă şi cuprind
mari adevăruriUruversale (şi vom explora cîteva asemenea mituri mai tîrziu în
această carte), mitul
iubirii romantice este o minciună sfrun-aţă. Poate că este o minciună
necesară, care asigură supravieţuirea
speciei prin aceea că încurajează şi validează experienţa îndrăgostirii, care ne
prinde în capcana căsătoriei.
Dar ca psihiatru, deplîng în inima mea aproape
zilnic confuzia şi suferinţa îngrozitoare pe care le alimentează acest mit.
Milioane de oameni îşi
irosesc cu disperare mari cantităţi de energie în mod inutil, încercînd să facă
realitatea vieţii lor
conformă cu irealitatea mitului. Doamna A., subjugată în mod absurd de către
soţul ei printr-un

sentiment de vinovăţie, spune: „Nu mi-am iubit soţul cînd m-am măritat cu el.
Am pretins că l-am
iubit. Bănuiesc că l-am tras pe sfoară în această privinţă, aşa că n-am nici un
drept să mă plîng de el şi
îi dau voie să facă orice doreşte.” Domnul B. se lamentează: „Regret că nu m-
am căsătorit cu
domnişoara C. Cred că am fi putut avea o căsnicie bună. Dar nu m-am simţit
îndrăgostit pînă peste
urechi de ea, aşa că am presupus că nu ar putea fi persoana potrivită pentru
mine.”
Doamna D., măritată de doi ani, a devenit foarte deprimată, aparent fără
motiv, şi a început terapia
spunînd: „Nu ştiu ce este greşit. Am tot ce-mi trebuie, inclusiv un mariaj
perfect.” Doar peste cîteva

luni a putut accepta faptul că nu mai era îndrăgostită de soţul ei, însă acest
fapt nu însemna că făcuse o
greşeală oribilă. Domnul E., de asemenea căsătorit de doi ani, a început să
aibă dureri intense de cap
seara şi nu putea crede că ele sînt de natură psihosomatică: „Viaţa mea
acasă este bună. îmi iubesc
soţia la fel de mult ca în ziua în care m-am căsătorit cu ea. Ea este tot ce mi-
am dorit vreodată”, spunea
el. Dar durerile de cap nu l-au lăsat pînă cînd, un an mai tîrziu, nu a fost în
stare să admită: „Mă
enervează pînă peste poate felul în care mereu vrea şi vrea şi vrea alte
lucruri, fără să ţină cont de
salariul meu.” Apoi domnul E. a fost în stare să discute cu soţia lui despre
extravaganţa ei. Domnul şi
doamna F. recunosc că nu mai sînt îndrăgostiţi unul de altul şi că au început
să se facă să se simtă prost
unul pe altul prin infidelităţi tacite, fiecare căutînd „iubire adevărată”, fără să-
şi dea seama că această
recunoaştere ar putea marca începutul unui efort pentru îmbunătăţirea
căsniciei, nu pentru ruperea ei.
Chiar atunci cînd cuplurile au recunoscut că luna de miere s-a terminat, că
între parteneri nu mai există
o iubire romantică şi pot încă să se angajeze în relaţia lor, ei se agaţă totuşi
de mit şi încearcă să-şi facă
vieţile conforme cu el. „Chiar dacă nu mai sîntem îndrăgostiţi unul de altul,
dacă ac-
ţionăm cu puterea unei voinţe desăvîrşite ca şi cum am fi îndrăgostiţi poate
că iubirea romantică se va
întoarce în vieţile noastre”, gîndesc ei. Cuplurile care fac astfel cîştigă faptul
de a fi împreună. Cînd
intră într-o terapie de grup pentru cupluri (aceasta este zona în care soţia
mea, împreună cu mine şi alţi
colegi apropiaţi conducem cele mai serioase consilieri), ei stau împreună,
vorbesc unul cu celălalt, îşi
apără greşelile unul altuia şi caută să prezinte în faţa restului grupului un
front unit, crezînd că această
unitate este un semn de sănătate pentru căsnicia lor şi o condiţie necesară
pentru îmbunătăţirea ei. Mai
devreme sau mai tîrziu, de obicei mai devreme, trebuie să le spunem celor
mai multe astfel de cupluri
că partenerii sînt prea căsătoriţi, prea îndeaproape cuplaţi şi că au nevoie să
stabilească o anumită
distanţă psihologică unul faţă de altul înainte de a putea începe măcar să
lucreze constructiv la
rezolvarea problemelor lor. Uneori este necesar să-i separăm fizic, să-i punem
să se aşeze separat unul
de celălalt în cercul grupului. Iarăşi şi iarăşi trebuie să spunem: „John, las-o
pe Mary să vorbească
pentru ea însăşi” sau: „Mary, John se poate apăra şi singur, e îndeajuns de
puternic.” în cele din urmă,

dacă urmează terapia, toate cuplurile învaţă că o adevărată acceptare a
individualităţii proprii, a
individualităţii celuilalt şi a separării lor este singura fundaţie pe care se
poate baza o căsnicie
adevărată şi pe care se poate dezvolta o iubire reală*.
Mai multe despre graniţele eului

Deşi am proclamat faptul că „îndrăgostirea” este un soi de iluzie care nu
reprezintă în nici un caz o
iubire reală, aş vrea să inversez lucrurile şi să arăt că îndrăgostirea este în
fapt
foarte, foarte aproape de iubirea reală. într-adevăr, concepţia greşită că
îndrăgostirea este un tip de
iubire este atît de puternică anume pentru că ea conţine un sîmbure de
adevăr.

Experienţa iubirii reale are de-a face cu graniţele eului, pentru că implică
lărgirea limitelor. Limitele
cuiva sînt graniţele eului. Cînd ne extindem limitele prin iubire, facem acest
lucru îndreptîndu-ne, ca
să spunem aşa, către fiinţa iubită, a cărei dezvoltare noi vrem să o hrănim.
Pentru a fi în stare să facem
aceasta, obiectul iubirii noastre trebuie mai întîi să devină iubit; cu alte
cuvinte, trebuie să fim atraşi de
el, să investim şi să ne angajăm faţă de un obiect din afara noastră, dincolo
de graniţele eului. Psihiatrii
denumesc acest proces de atracţie şi angajare „investire” în obiectul dorit.
Dar atunci cînd investim
într-un obiect din afara sau dinăuntrul nostru încorporăm psihologic în noi o
reprezentare a obiectului.
Să luăm, de exemplu, un om care face grădinărie ca hobby. Este un hobby
care aduce satisfacţii şi
compensaţii. Omul acela îşi „iubeşte” grădina. Grădina înseamnă mult pentru
el. Acest om a investit în
grădina sa. O găseşte atractivă, s-a investit pe sine în ea, şi-a luat un
angajament faţă de ea — atît de
puternic, încît poate sări devreme din pat în fiecare duminică dimineaţa ca să
se ducă la ea; ar putea
refuza să călătorească departe de ea şi chiar şi-ar putea neglija soţia pentru
ea. în procesul investirii şi
pentru a-şi hrăni florile şi arbuştii, el învaţă lucruri importante. Ajunge să ştie
multe despre grădinărit
— despre soluri şi fertilizări, sădit şi altoit. Ştie de asemenea multe despre
grădina sa — istoria ei,
tipurile de flori şi plante, felul cum e alcătuită, problemele şi chiar viitorul ei.
în ciuda faptului că
grădina există în afara lui, prin investire ea ajunge de asemenea să existe şi
în interiorul lui.
Cunoaşterea ei şi semnificaţia pe care o are pentru el sînt parte din el, parte
din identitatea lui, parte
din istoria vieţii lui, parte a înţelepciunii lui. Prin iubirea ce i-o poartă şi prin
investirea în grădina lui,

el a încorporat-o în cel mai real mod în el, iar prin această încorporare şinele
său s-a lărgit, graniţele
eului său s-au extins.
în decursul multor ani de iubire, de extindere a limitelor datorită investirii, se
creează o lărgire a
sinelui, graduală dar progresivă, o încorporare a lumii din afară înăuntru şi o
dezvoltare, o subţiere şi o
slăbire a graniţelor eului. In acest fel, cu cît ne extindem mai mult pe noi
înşine, cu atît iubim mai mult,
cu atît mai mult se estompează
distincţia dintre sine şi lume. Devenim una cu lumea. Şi pe măsură ce
graniţele eului devin mai
estompate şi mai slabe, începem să experimentăm din ce în ce mai mult
acelaşi sentiment al extazului
pe care îl aveam atunci cînd graniţele eului erau într-un relativ colaps, cînd ne
„îndrăgosteam”. Doar
că în loc de o unire temporară şi nerealistă cu un singur obiect ne unim cu
adevărat şi permanent cu o
parte din lume. Se poate stabili o „uniune mistică” cu întreaga lume.
Sentimentul de extaz şi
beatitudine asociat acestei uniuni, deşi poate mai blînd şi mai puţin dramatic
de-cît cel asociat cu
îndrăgostirea, este mult mai stabil, durează mai mult şi, în ultimă instanţă, e
mai plin de satisfacţii.
Este diferenţa între experienţa vîrfului, ipostaziată de îndrăgostire, şi ceea ce
Abraham Maslow
numeşte „experienţa platoului”*. Aici, înălţimile nu sînt atinse brusc şi apoi
pierdute; ele sînt atinse
pentru totdeauna.
Se înţelege clar şi în mod general că activitatea sexuală şi iubirea, deşi ar
putea apărea simultan,
deseori sînt disociate, deoarece sînt fenomene fundamental separate. în sine,
a face dragoste nu este un
act de iubire. Experienţa unei relaţii sexuale şi, în particular, orgasmul (chiar
şi în masturbare) sînt,
într-un grad mai mare sau mai mic, o experienţă a colapsului graniţelor eului
şi a atingerii extazului.
Tocmai din cauza colapsului graniţelor eului strigăm în momentul climaxului:
„Te iubesc” sau „Oh,

Doamne” unei prostituate faţă de care, peste cîteva momente, după ce
graniţele eului şi-au revenit,
poate că nu mai simţim nici o urmă de afecţiune, nu ne place deloc şi nu
simţim că ar trebui să
investim în ea. Aceasta nu înseamnă că extazul experienţei orgasmice nu
poate fi înălţat în
împărtăşirea lui cu fiinţa iubită. Dar chiar şi fără partenerul iubit sau chiar
fără partener colapsul
graniţelor eului ce apare în conjuncţie cu orgasmul poate fi total; pentru o
secundă, putem uita cu totul

cine sîntem, să pierdem orice urmă de sine, să fim pierduţi în timp şi spaţiu,
să fim în afara noastră,
transportaţi. Putem deveni una cu universul. însă doar pentru o secundă.
Descriind starea prelungită de a fi „una cu universul” asociată iubirii
adevărate comparată cu starea de
moment a orgasmului am folosit cuvintele „uniune mistică”. Misticismul
constă în esenţă în credinţa
că realitatea este unicitate. Misticii cu cel mai clar limbaj cred că percepţia
noastră comună asupra
universului ca fiind compus dintr-o multitudine de obiecte distincte — stele,
planete, arbori, păsări,
case, noi înşine —, separate toate unele de altele, este o percepţie greşită, o
iluzie. Acestei concepţii
greşite a tuturor, acestei lumi iluzorii pe care cei mai mulţi dintre noi o cred
reală, hinduşii şi budiştii îi
spun „Maya”. Ei şi alţi mistici susţin că adevărata realitate poate fi cunoscută
doar experimentînd
unitatea printr-o renunţare la graniţele eului. Este imposibil să vezi cu
adevărat unitatea universului
atîta vreme cît continui să te vezi pe tine ca un obiect distinct, separat şi
diferit de restul universului în
orice fel, formă sau configuraţie. Hinduşii şi budiştii susţin frecvent că copilul,
înainte de a-şi dezvolta
graniţele eului, cunoaşte realitatea într-alt fel decît adulţii. Unii sugerează
chiar că drumul către
iluminare sau aflarea unităţii realităţii cere ca noi să regresăm sau să ne
transformăm în copii. Aceasta
poate fi o doctrină periculoasă şi tentantă pentru unii adolescenţi şi tineri
adulţi, care nu sînt pregătiţi
să-şi asume responsabilităţile ce le par înfricoşătoare şi copleşitoare, cerinţe
care le depăşesc
capacităţile. „Nu trebuie să trec prin toate acestea”, ar putea gîndi o astfel de
persoană. „Pot să

abandonez încercarea de a fi adult şi să mă retrag din faţa cerinţelor de adult
în starea de sfinţenie.”
Dar acţio-nînd astfel, dobîndeşte mai degrabă schizofrenie decît sfinţenie.
Mulţi mistici înţeleg adevărul ce a fost dezvoltat la sfîrşi-tul discuţiei despre
disciplină: că trebuie să
dobîndim sau să posedăm un lucru înainte de a putea renunţa la el şi să ne
menţinem în acelaşi timp
competenţa şi sănătatea. Copilul lipsit de graniţele eului poate fi într-un
contact mai strîns cu realitatea
decît părinţii lui, dar e incapabil să supravieţuiască fără grija pe care i-o
poartă părinţii şi este incapabil
să-şi comunice înţelepciunea. Drumul spre sfinţenie trece prin maturitate. Nu
există scurtături sau
drumuri mai uşoare. Graniţele eului trebuie întărite înainte de a fi slăbite.
Trebuie instaurată o
identitate cu sine înainte ca omul să o poată transcende.

Trebuie ca omul să-şi găsească şinele înainte de a şi-l putea pierde.
Temporara eliberare de graniţele
eului asociată cu îndrăgostirea, cu relaţiile sexuale sau cu folosirea unor
droguri psihoactive ne poate
furniza o privire fugară asupra Nirva-nei, dar nu Nirvana însăşi. Aceasta este
una din tezele acestei
cărţi, şi anume că Nirvana sau iluminarea ultimă sau adevărata dezvoltare
spirituală poate fi obţinută
doar printr-un exerciţiu persistent al iubirii adevărate.
Rezumînd, temporara dispariţie a graniţelor eului datorată îndrăgostirii şi
relaţiilor sexuale nu doar că
ne determină să ne luăm angajamente faţă de alţi oameni, de la care poate
începe iubirea adevărată, dar
ne dă şi o idee despre (şi prin aceasta un imbold) extazul mistic ce durează şi
poate fi al nostru în tot
timpul unei vieţi de iubire. Tot aşa, deşi îndrăgostirea nu este ea însăşi iubire,
este totuşi o parte dintrun
plan măreţ şi misterios al iubirii.
Dependenţa

O a doua concepţie comună greşită despre iubire o reprezintă ideea că
dependenţa este iubire. Este
vorba de o concepţie greşită cu care psihologii au de-a face zilnic. Efectele ei
cele mai dramatice pot fi
văzute atunci cînd cineva încearcă, ameninţă sau face gestul de a se sinucide
sau atunci cînd devine
iremediabil deprimat ca răspuns la respingerea sau separarea de soţ, iubit
sau iubită. O astfel de
persoană spune: „Nu vreau să trăiesc, nu pot trăi fără soţul meu (soţia,
prietenul, prietena), îl (o) iubesc
atît de mult.” Iar cînd eu îi răspund aşa cum fac frecvent: „Greşeşti, nu îţi
iubeşti soţul (soţia, prietena,
prietenul)”, pacientul îmi răspunde furios: „Ce vreţi să spuneţi? Vă spun că nu
pot trăi fără el (ea).”
încerc să-i explic: „Ceea ce descrii tu este parazitism, nu iubire. Cînd ai
nevoie de altcineva pentru a
supravieţui eşti ca un parazit pentru acel cineva.” în această relaţie nu există
posibilitatea de a alege şi
libertate. E mai degrabă o problemă ce ţine de necesitate decît de iubire.
Iubirea este exerciţiul liber al
alegerii. Doi oameni se iubesc unul pe celălalt atunci cînd sînt capabili să
trăiască unul fără celălalt,
daraleg să trăiască împreună.
Definesc dependenţa drept incapacitatea cuiva de a trăi din plin sau de-a
funcţiona adecvat fără
siguranţa că cineva are o grijă activă de el. La adulţii sănătoşi fizic,
dependenţa este patologică — este
o boală, totdeauna manifestare a unei maladii sau disfuncţii mintale. Ea
trebuie distinsă de ceea ce
numim îndeobşte nevoile sau sentimentele de dependenţă. Noi toţi — fiecare
dintre noi —, chiar dacă

încercăm să pretindem faţă de alţii sau faţă de noi înşine contrariul, avem
nevoi şi sentimente de
dependenţă. Toţi avem dorinţa de a fi îngrijiţi, hrăniţi fără să facem vreun
efort, să fim apăraţi de
persoane mai puternice decît noi, cărora să le pese din toată inima de noi. Nu
contează cît de puternici
sîntem, cît de grijulii şi responsabili ca adulţi, dacă ne uităm bine în noi înşine
vom descoperi dorinţa
de a fi luaţi în grijă de altcineva. Fiecare dintre noi, nu contează cît de bătrîni
sau de maturi, caută sau
i-ar plăcea să aibă în viaţă pe cineva care să se comporte ca un tată sau ca o
mamă. Dar celor mai mulţi
dintre noi aceste dorinţe sau sentimente nu le conduc viaţa; nu reprezintă
tema predominantă a
existenţei. Cînd ele ajung să ne conducă viaţa şi ne dictează felul în care ne
ducem existenţa, atunci e
vorba de ceva mai mult decît de nevoi şi sentimente de dependenţă —
sîntem dependenţi. De obicei,
cineva a cărui viaţă este condusă şi dictată de nevoile de dependenţă suferă
de o tulburare psihiatrică,
pe care atunci cînd o diagnosticăm o numim „tulburare de personalitate
dependentă pasivă”. Este
probabil cea mai comună tulburare psihiatrică dintre toate.
Oamenii cu această tulburare, care au dependenţă pasivă, sînt atît de ocupaţi
cu a căuta să fie iubiţi, că
nu le mai rămî-ne energie să iubească. Ei sînt ca acei oameni care mor de
foame şterpelind de peste tot
mîncare fără a avea vreodată mîn-carea lor, pe care să o poată da şi altora. E
ca şi cum în ei ar exista
un gol, un puţ fără fund ce strigă să fie umplut, dar care nu poate fi vreodată
plin. Ei nu se simt
niciodată „umpluţi” şi nu au niciodată senzaţia de plinătate. Totdeauna spun
că simt că „o parte din

mine lipseşte”. Tolerează foarte greu singurătatea. Din cauza lipsei de
plinătate, ei nu au cu adevărat
senzaţia de identitate şi se definesc pe ei înşişi doar prin relaţiile pe care le
au cu alţi oameni. Un
muncitor la presa hidraulică, extrem de deprimat, a venit să mă vadă la trei
zile după ce soţia îl părăsise,
luînd cu ea şi cei doi copii. Ea îl mai ameninţase că pleacă de vreo trei ori
înainte, plîn-gîndu-se de totala lui
lipsă de atenţie faţă de ea şi faţă de copii. De fiecare dată însă el a implorat-o
să rămînă, promiţîn-du-i
că se va schimba, dar schimbarea lui nu a durat niciodată mai mult de o zi,
iar ea îşi menţinea în
continuare ameninţarea. El nu dormise de două nopţi, tremura din cauza
anxietăţii, lacrimile îi curgeau
pe faţă şi se gîndea serios la sinucidere. „Nu pot trăi fără familia mea”, a spus
el vărsînd lacrimi. „îi
iubesc atît de mult!”

„Sînt cam încurcat”, i-am spus. „Mi-ai spus că plîngerile soţiei tale sînt
întemeiate, că nu ai făcut
niciodată nimic pentru ea, că veneai acasă doar cînd aveai chef, că nu erai
interesat de partea
emoţională sau sexuală în ceea ce o privea, că nu vorbeai cu copiii timp de
luni de zile, că nu te-ai
jucat cu ei niciodată şi nu i-ai luat nicăieri. Nu înţeleg de ce eşti atît de
deprimat de pierderea unei
relaţii care nici măcar nu a existat.”
„Nu înţelegeţi?”, mi-a răspuns el. „Acum nu mai sînt nimic. Nimic. Nu am
nevastă. Nu am copii. Nu
ştiu cine sînt. Poate că nu am grijă de ei, dar trebuie să-i iubesc. Sînt nimic
fără ei.”
Din cauză că era atît de deprimat — pierzîndu-şi identitatea pe care i-o dădea
familia —, i-am fixat o
întîlnire peste două zile. Mă aşteptam doar la o mică îmbunătăţire. Dar cînd s-
a întors, a dat buzna în
birou zîmbind vesel şi a anunţat: „Acum totul e în regulă.”
„Te-ai împăcat cu familia?”, am întrebat.
„O, nu”, mi-a răspuns el fericit. „N-am mai auzit de ei de cînd am fost la dvs.
Dar am întîlnit o fată
noaptea trecută la barul unde merg de obicei. Mi-a spus că mă place cu
adevărat. Şi ea e separată,
exact ca şi mine. Ne-am dat întîlnire di-seară. Simt iarăşi că sînt om. Bănuiesc
că nu o să ne revedem.”
Faptul de a fi schimbător este o caracteristică a indivizilor dependenţi pasiv.
Lucrurile se petrec de
parcă n-ar conta de cine sînt dependenţi, atîta timp cît sînt dependenţi de
cineva. Nu contează nici că
identitatea lor există doar dacă le-o dă ci-neva. Prin urmare, relaţiile pe care le
au, deşi par dramatice1
intensitatea lor, sînt în realitate extrem de superficiale. Din
cauza forţei senzaţiei de gol interior şi a foamei de a-1 umple, oamenii
dependenţi pasiv nu vor suporta
nici o amînare în satisfacerea nevoii de ceilalţi. O tînără frumoasă, sclipitoare
şi într-un fel destul de
sănătoasă a întreţinut o serie aproape ne-sfîrşită de relaţii sexuale, de la 17
pînă la 21 de ani, cu bărbaţi
inferiori ei ca inteligenţă şi capacitate. Trecea de la un ratat la altul.
Problema, aşa cum a reieşit, consta
în faptul că nu era în stare să aştepte îndeajuns pentru a găsi un bărbat care
să i se potrivească sau
măcar să aleagă dintre bărbaţii ce i se ofereau pe loc. în următoarele
douăzeci şi patru de ore după ce
rupea o relaţie, culegea imediat primul bărbat pe care-1 întîlnea într-un bar şi
venea apoi la
următoarea şedinţă de terapie lăudîndu-l: „Ştiu că e şomer şi bea prea mult,
dar în fond este foarte
talentat şi chiar îi pasă de mine. Ştiu că relaţia asta are să meargă.”

Dar nu mergea niciodată, nu doar din cauză că nu făcea alegeri bune, dar şi
pentru că începea să se
agate de acel bărbat, cerîndu-i din ce în ce mai multe dovezi de afecţiune,
cău-tînd să fie mereu cu el,
refuzînd să-1 lase singur. „Din cauză că te iubesc prea mult nu pot suporta să
stau separat de tine”, îi
spunea ea, dar mai devreme sau mai tîrziu el se simţea cu totul sufocat,
închis într-o cuşcă, fără spaţiu
de mişcare datorită „iubirii” ei. Apărea o reacţie violentă, relaţia se termina,
iar ciclul se relua în ziua
următoare. Ea a reuşit să rupă acest ciclu doar după trei ani de terapie, în
care a ajuns să-şi aprecieze
propria inteligenţă şi bogăţie, să-şi identifice golul interior şi foamea de a-1
umple şi să facă distincţie
între aceasta din urmă şi iubirea sinceră, să-şi dea seama de felul în care
foamea o determina să
iniţieze şi să se agate de relaţii care erau în detrimentul ei şi să accepte
necesitatea unei discipline
stricte în ceea ce priveşte foamea de care am vorbit, dacă voia să profite de
darurile cu care fusese
înzestrată.
In denumirea diagnosticului, cuvîntul „pasiv” este folosit în conjuncţie cu
cuvîntul „dependent” pentru
că individul este preocupat doar de ce pot face ceilalţi pentru el, excluzînd ce
poate face el însuşi
pentru sine. Odată, cînd lucram cu un grup de cinci pacienţi necăsătoriţi, toţi
dependenţi pasiv, le-am
cerut să vorbească despre scopurile lor, spunînd ce situaţii de viaţă ar vrea să
trăiască în următorii cinci
ani. într-un fel sau altul, fiecare dintre ei mi-a răspuns: „Aş vrea să mă
căsătoresc cu cineva căruia să-i pese
de mine.” Nici unul nu a menţionat faptul de a avea o slujbă incitantă, de a
face o operă de artă, de a
face ceva pentru comunitate, de a iubi pe cineva sau de a avea copii.
Noţiunea de efort nu era invocată
în visurile lor; ei îşi imaginau doar o stare lipsită de efort din partea lor, în
care altcineva să aibă grijă
de ei. Le-am spus aşa cum le-am spus-o multor altora: „Dacă scopul tău este
să fii iubit, vei eşua să-1
împlineşti. Singurul fel în care te poţi asigura că eşti iubit este să fii o
persoană care merită iubirea; şi
nu poţi fi o persoană care să merite iubirea dacă scopul tău principal în viaţă
este să fii iubit, iar tu să
fii pasiv.”

Aceasta nu înseamnă că oamenii dependenţi pasiv nu fac niciodată nimic
pentru ceilalţi, ci că motivul
lor cînd fac ceva este de a întări ataşamentul celorlalţi faţă de ei, pentru a se
asigura că li se va purta de
grijă. Cînd nu există însă posibilitatea ca celălalt să le poarte de grijă, au mari
dificultăţi în a face

„unele lucruri”. Toţi membrii grupului mai sus menţionat în-tîmpină dificultăţi
chinuitoare cînd e să-şi
cumpăre o casă pentru a trăi separaţi de părinţi, să-şi găsească o slujbă, să
părăsească vechea slujbă,
care e total nesatisfăcătoare sau chiar să aibă un hobby.
In căsnicie e normal să existe o diferenţiere a rolurilor celor doi parteneri, o
diviziune a muncii.
Femeia, de obicei, găteşte, face curat în casă, face cumpărături şi are grijă de
copii; bărbatul este de
obicei angajat, are grijă de finanţe, tunde gazonul şi repară ce se strică. în
cuplurile sănătoase, rolurile
se schimbă uneori între parteneri. Bărbatul poate găti o masă uneori, poate
să-şi petreacă o săptămînă
cu copiii, să facă curat în casă pentru a-şi impresiona soţia; soţia îşi poate lua
o slujbă cu normă
redusă, poate tunde gazonul de ziua soţului ei sau să ia asupra sa sarcina de
a plăti facturile. Cuplul se
gîndeşte deseori la această schimbare de roluri ca la un fel de joacă, care
adaugă ceva nou mariajului
lor. Aşa este, dar poate că mult mai important (chiar dacă e făcut inconştient)
este procesul care
diminuează dependenţa lor tacită unul de altul. Intr-un fel, fiecare partener se
antrenează pentru a
supravieţui în eventualitatea pierderii celuilalt. Dar pentru oamenii
dependenţi pasiv pierderea celuilalt
înseamnă o perspectivă atît de înfricoşătoare, încît nu pot face faţă pregătirii
pentru ea şi nu pot tolera
un proces care le-ar diminua dependenţa sau le-ar creşte libertatea faţă de
ceilalţi. Prin urmare, unul
dintre semnele comportamentale ce indică persoana dependentă pasiv într-o
căsnicie este acela că
diferenţierea rolurilor lor este rigidă, ei caută să crească dependenţa tacită în
loc de a o diminua, astfel
încît să facă din căsnicie mai mult o cuşcă. Procedînd astfel în numele a ceea
ce ei numesc iubire, care
în realitate este doar dependenţă, ei îşi diminuează libertatea şi demnitatea
lor şi a partenerilor. Cîteodată, ca
făcînd parte din acest proces, oamenii dependenţi pasiv vor abandona ceea
ce învăţaseră să facă înainte
de căsătorie. Un exemplu ar fi sindromul nu ieşit din comun al soţiei care „nu
poate” să conducă
maşina. în jumătate din cazuri, se poate să nu fi învăţat niciodată să conducă,
dar în celelalte cazuri,
uneori, chipurile, din cauza unui accident minor, după ce se căsătoreşte, ea
dezvoltă o „fobie” faţă de
condus şi nu mai conduce. Efectul acestei „fobii” în zonele rurale şi
suburbane, unde trăiesc cei mai
mulţi dintre oameni, este că o face aproape total dependentă de soţul ei şi că
îl leagă pe soţ de ea prin

neajutorarea ei. Acum, el trebuie să facă toate cumpărăturile pentru familie
sau să o facă pe şoferul la
toate drumurile pentru cumpărături. Pentru că acest comportament
răsplăteşte de obicei nevoile de
dependenţă ale celor doi soţi, majoritatea cuplurilor nu îl văd niciodată ca pe
un lucru rău sau măcar ca
pe o problemă ce ar trebui rezolvată. Cînd i-am sugerat unui bancher, altfel
extrem de inteligent, că
soţia lui, care brusc a încetat să mai conducă maşina la vîrsta de 46 de ani
din cauza „fobiei”, ar putea
avea o problemă care să necesite atenţia unui psihiatru, el a spus: „Oh, nu,
doctorul i-a spus că este din
cauza menopauzei şi că nu se poate face nimic în această privinţă.” Ea se
asigura ştiind că el nu se va
încurca cu alta şi nu o va părăsi, fiind ocupat după serviciu cu cumpărăturile
pe care le făcea şi luînd
copiii de la şcoală. El se asigura ştiind că ea nu se va încurca cu altul, pentru
că nu mai avea
mobilitatea necesară pentru a întîlni alţi oameni cînd nu mai erau împreună.
Printr-un astfel de

comportament, căsătoriile în care se manifestă o dependenţă pasivă pot dura
şi pot fi apărate, dar nu
pot fi considerate nici sănătoase, nici întemeiate pe iubire
veritabilă, pentru că securitatea este cumpărată cu preţul libertăţii, iar relaţia
serveşte întîrzierii sau
distrugerii dezvoltării spirituale a partenerilor. Iarăşi şi iarăşi le spunem
cuplurilor care vin la noi: „O

căsnicie bună nu poate exista decît între doi oameni puternici şi
independenţi.”
Dependenţa pasivă îşi are originea în lipsa iubirii. Sentimentul interior de gol
de care suferă oamenii
dependenţi pasiv este un rezultat direct al eşecului părinţilor lor de a
răspunde nevoii lor de afecţiune,
atenţie şi grijă din copilărie. în primul capitol s-a menţionat faptul că acei
copii care sînt iubiţi şi
îngrijiţi cu o anumită consencvenţă intră în perioada adultă cu un adînc
sentiment că sînt demni de
iubit şi valoroşi şi astfel că vor fi iubiţi atîta timp cît rămîn cu adevărat ei
înşişi. Copiii care cresc într-o
atmosferă în care lipseşte dragostea şi grija pentru ei sau acestea le sînt
acordate cu grosolană
inconsecvenţă intră în perioada adultă fără nici un sentiment de securitate
interioară. Mai degrabă, ei
au o senzaţie interioară de insecuritate, un sentiment de felul „Nu am
destul”, au senzaţia că lumea este
plină de neprevăzut şi nu are nimic de dăruit, dar şi îndoiala că ei înşişi ar fi
demni de a fi iubiţi şi
valoroşi. Nu este de mirare atunci că simt nevoia de a scotoci după iubire,
grijă şi atenţie oriunde cred

că ar putea da de ele şi, odată ce le-au găsit, se agaţă de acestea cu
disperare, fapt care-i conduce spre
un comportament lipsit de iubire, care manipulează, machiavelic şi care
distruge relaţia pe care vor să
o păstreze. Aşa cum am mai indicat în capitolul anterior, dragostea şi
disciplina merg mînă în mînă,
astfel încît părinţii neiubitori, care nu au grijă de copiii lor, sînt oameni cărora
le lipseşte disciplina, iar
cînd eşuează în a le oferi copiilor senzaţia că sînt iubiţi, eşuează şi în a le
oferi capacitatea de a se
autodisciplina. Astfel, excesiva dependenţă a indivizilor dependenţi pasiv este
doar principala
manifestare a tulburării lor de personalitate. Oamenilor dependenţi pasiv le
lipseşte disciplina de sine.
Ei nu sînt dispuşi sau nu sînt în stare să amîne răsplata în foamea lor de
atenţie din partea celorlalţi, în
disperarea de a forma şi de a păstra ataşamentul,ei îşi părăsesc orice urmă
de onestitate. Se agaţă de
relaţiile uzate cînd ar trebui să renunţe la ele. Foarte important, le lipseşte un
simţ al responsabilităţii
faţă de ei înşişi. Privesc pasiv la ceilalţi, deseori chiar la copiii lor, ca sursă a
fericirii şi împlinirii lor şi, astfel,
atunci cînd nu se simt fericiţi sau împliniţi simt că ceilalţi sînt responsabili.
Prin urmare, sînt mereu furioşi
datorită faptului că se simt mereu lăsaţi la o parte de ceilalţi, care, în
realitate, nu ar putea satisface niciodată
toate nevoile lor şi să-i „facă” fericiţi. Am un coleg care le spune deseori
oamenilor: „Uite ce e, să te
laşi pe tine însuţi să devii dependent de o altă persoană este cel mai rău
lucru pe care poţi să ţi-1 faci.
E mai bine să fii dependent de heroină. Atîta timp cît ai provizii suficiente,
heroina nu te dezamăgeşte;
dacă o iei, te va face întotdeauna fericit. Dar dacă aştepţi de la o altă
persoană să te facă fericit, vei fi
mereu dezamăgit.” De fapt, nu este accidental faptul că tulburarea cea mai
obişnuită pe care o
manifestă oamenii dependenţi pasiv este dependenţa de droguri şi alcool. Ei
au o personalitate „vicioasă”,
îşi fac din relaţia cu alţi oameni un viciu, îi exploatează şi îi seacă, iar cînd nu
mai există
cineva de exploatat se întorc deseori spre sticlă, seringă sau ţigară, ca un
substitut pentru oameni.
în rezumat, dependenţa poate părea iubire pentru că este o forţă care îi face
pe oameni să se ataşeze
unul de altul cu disperare. Dar în realitate nu este iubire; este o formă de an-
ti-iubire. Ea îşi are
originea în eşecul părinţilor de a-şi iubi copilul, iar dependenţa pasivă
perpetuează eşecul. Ea caută să
primească mai degrabă decît să dea. Alimentează mai degrabă infantilismul
decît dezvoltarea.

Lucrează mai degrabă pentru a închide în cuşcă şi a constrînge decît să
elibereze. în ultimă instanţă,
mai degrabă distruge relaţiile decît să le construiască şi mai degrabă distruge
oamenii decît să-i
construiască.
Investire fără iubire

Unul dintre aspectele dependenţei îl reprezintă faptul că ea nu este
preocupată de dezvoltarea
spirituală. Oamenii dependenţi sînt interesaţi de propria lor hrănire, dar nu de
mai mult; ei vor să se
umple, ei doresc să fie fericiţi; nu doresc nici să crească spiritual, nici nu
tolerează nefericirea,
singurătatea şi suferinţa implicate în dezvoltarea lor. Oamenilor depen-
denţi nu le pasă nici de dezvoltarea spirituală a altora, obiect al dependenţei
lor; nu le pasă de ceilalţi
decît în măsura în care sînt acolo pentru a le satisface dorinţele. Dependenţa
este doar una dintre
formele de comportament în care preocuparea pentru dezvoltare spirituală
lipseşte şi pe care în mod
incorect o numim „iubire”. Vom lua acum în considerare alte astfel de forme
şi sperăm să demonstrăm
din nou că iubirea nu este niciodată nutrire sau investire fără legătură cu
creşterea spirituală.
Deseori spunem despre oameni că iubesc obiecte inanimate sau diferite
activităţi. Spunem, de pildă:
„El iubeşte banii” sau „El iubeşte puterea” sau „El îşi iubeşte grădina” sau „El
iubeşte jocul de golf.”
Fără îndoială, un individ îşi poate extinde mult peste obişnuit limitele
personale, lucrînd şaizeci,
şaptezeci, optzeci de ore pe săptămînă pentru a dobîndi bogăţie sau putere.
Totuşi, în ciuda extinderii
averii sau a influenţei, acumularea poate să nu însemne o lărgire a sinelui,
într-adevăr, de multe ori se
poate să spunem despre un „grangur” ajuns astfel prin puterile sale: „Este un
om mic, meschin şi
mărginit.” Deşi vorbim despre cît de mult iubeşte el banii sau puterea, nu îl
percepem şi ca fiind un om
iubitor. De ce se întîmplă astfel? Pentru că bogăţia sau puterea au devenit
pentru aceşti oameni mai
degrabă scopuri în sine decît mijloace pentru un scop spiritual. Singurul scop
adevărat al iubirii este
creşterea spirituală sau evoluţia umană.
Hobby-urile sînt activităţi care hrănesc şinele. Iubindu-ne pe noi înşine —
adică hrănindu-ne pe noi
înşine cu scopul de a ne dezvolta spiritual — avem nevoie să ne oferim
singuri tot felul de lucruri care
nu sînt în mod direct spirituale. Pentru a hrăni spiritul, trupul trebuie de
asemenea hrănit. Avem nevoie
de mîncare şi adăpost. Indiferent de cît de devotaţi sîntem dezvoltării
spirituale, avem nevoie de

odihnă şi relaxare, exerciţiu şi distracţie. Sfinţii mai trebuie să şi doarmă şi
chiar profeţii trebuie să se
joace. Astfel, hobby-urile pot fi un mijloc prin care să ne iubim pe noi înşine.
Dar hobby-ul ajunge un
scop în sine atunci cînd mai curînd devine un substitut decît un mijloc de
dezvoltare de sine. Uneori,
tocmai pentru că reprezintă un substitut pentru dezvoltarea de sine eleajung
atît de populare. La
cursurile de golf, de exemplu, pot fi întîlniţi bărbaţi şi femei agitaţi, al căror
scop principal în
viaţă este de a da lovituri cît mai reuşite atunci cînd joacă. Efortul lor
pasionat de a-şi îmbunătăţi
capacităţile le serveşte pentru a le da o senzaţie de progres în viaţă şi să-i
ajute astfel să ignore
realitatea faptului că s-au oprit să progreseze, că au renunţat la efortul de a
se îmbunătăţi ca fiinţe
umane. Dacă s-ar iubi mai mult, poate că nu şi-ar permite să fie atît de
pasionaţi de un scop atît de
puţin profund şi de un viitor atît de îngust.
Pe de altă parte, puterea şi banii pot fi mijloace pentru un scop al iubirii.
Cineva, de pildă, se poate
zbate pentru a face carieră în politică avînd ca scop principal binele rasei
umane. Sau există oameni
care pot să adune avere nu de dragul banilor, ci pentru a-şi trimite copiii la
colegiu sau pentru a-şi oferi
lor înşile timp pentru studiu şi reflecţie, necesare dezvoltării lor spirituale.
Aceşti oameni nu iubesc
banii şi puterea; ei iubesc umanitatea.
în lucrurile pe care le spun aici şi de-a lungul acestui capitol, folosirea de
către oameni a cuvîntului
„iubire” este atît de generală şi de imprecisă, încît interferează cu
semnificaţia pe care i-o dăm noi. Nu
am mari aşteptări că limbajul se va schimba în această privinţă. Totuşi, atîta
vreme cît vom continua să
folosim cuvîntul „iubire” pentru a descrie relaţiile cu orice este important
pentru noi, indiferent în ce
lucru am investi, fără legătură cu calitatea relaţiei, vom continua să avem
dificultăţi în a discerne
diferenţa dintre înţelept şi nebun, dintre bun şi rău, dintre nobil şi ignobil.
Folosind definiţia noastră mai precisă, este clar, de exemplu, că nu putem iubi
decît oamenii. Şi
aceasta pentru că, aşa cum concepem noi lucrurile, doar fiinţele umane
posedă un spirit capabil de o
dezvoltare substanţială*. Să luăm în considerare animalele de casă. „Iubim”
cîinele familiei. îl hrănim,
îi facem baie, îl pieptănăm şi-1 mîngîiem,
îl dresăm şi ne jucăm cu el. Cînd este bolnav, se poate să lăsăm totul la o
parte şi să alergăm cu el la
veterinar. Cînd se pierde sau moare se poate să fim foarte îndureraţi. într-
adevăr, pentru unii oameni

singuri, fără copii, animalele de casă pot deveni singura lor raţiune de a trăi.
Dacă asta nu e iubire,
atunci ce e? Să examinăm însă diferenţele dintre relaţia cu un animal de casă
şi aceea cu o fiinţă
umană. Mai întîi, comunicarea cu un animal de casă este foarte limitată în
comparaţie cu comunicarea
pe care am putea-o avea cu o fiinţă umană, dacă am lucra pentru aceasta.
Noi nu ştim ce gîndeşte
animalul nostru de casă. Această lipsă a cunoaşterii ne permite să ne
proiectăm în animalele de casă
propriile gînduri şi sentimente şi astfel să simţim faţă de ele o apropiere
emoţională care s-ar putea să
nu corespundă deloc realităţii. în al doilea rînd, sîn-tem mulţumiţi de
animalele noastre doar atîta timp
cît voinţa lor corespunde cu a noastră. Pe această bază ne alegem animalele
de casă, iar dacă voinţa lor
nu corespunde semnificativ cu a noastră, le alungăm. Nu ţinem împrejurul

nostru animale care
protestează şi se răzbună pe noi. Singura şcoală pe care o facem cu
animalele noastre este şcoala
obedienţei. Este însă posibil să dorim pentru alţi oameni ca ei să-şi dezvolte
„o cale a lor”; într-adevăr,
dorinţa ca ceilalţi să fie diferiţi este una dintre caracteristicile iubirii sincere.
în final, în relaţiile cu
animalele de casă noi căutăm să le cultivăm dependenţa faţă de noi. Nu vrem
să crească şi să plece
apoi de acasă. Vrem ca ele să rămînă cu noi, dependente şi aproape de
sufletul nostru. Apreciem în
special ataşamentul faţă de noi mai degrabă decît independenţa lor.
Problema „iubirii” animalelor este foarte importantă, pentru că mulţi, foarte
mulţi oameni sînt capabili
să „iubească”doa r animalele şi sînt incapabili să iubească sincer o fiinţă
umană. Un mare număr de
soldaţi americani au avut căsătorii idilice cu „mirese de război” din Germania,
Italia sau Japonia, cu
care nu pot comunica verbal. Dar cînd miresele lor au mvăţat să vorbească
englezeşte, căsătoriile au
început să slăbească. Militarii nu îşi mai puteau proiecta asupra nevestelor
Propriile gînduri,
sentimente, dorinţe şi scopuri şi nu mai
puteau simţi aceeaşi senzaţie de apropiere pe care alţii o simt faţă de un
animal de casă. Cînd soţiile lor
învaţă limba engleză, bărbaţii încep să-şi dea seama că aceste femei au idei,
opinii şi obiective diferite
de ale lor. Pe măsură ce se întîmplă acest lucru, iubirea începe să crească
pentru unii dintre ei; pentru
cei mai mulţi însă ea se sfîrşeşte. Femeia acum eliberată are dreptate să se
păzească de bărbatul care cu
afecţiune o consideră un animal de casă. El poate fi într-adevăr un individ a
cărui afecţiune depinde de

faptul că ea este asemeni unui animal de casă, un individ care nu are
capacitatea de a respecta forţa,
independenţa, individualitatea. Poate că exemplul cel mai trist pentru acest
fenomen este numărul
mare de femei care nu sînt capabile să-şi iubească copiii decît atunci cînd sînt
sugari. Asemenea femei
pot fi întîlnite pretutindeni. Ele pot fi mame ideale pînă cînd copilul împlineşte
doi ani — infinit de
tandre, hrănindu-i cu bucurie la sîn, mîn-gîindu-i şi jucîndu-se cu copilaşii lor,
mereu pline de afecţiune,
total dedicate creşterii lor şi extrem de fericite în ipostaza de mame. Apoi,
aproape peste noapte,
tabloul se schimbă. Imediat ce copilul începe să-şi manifeste propria voinţă —
să nu se supună, să se
vaiete, să refuze să se joace, cîteodată să nu vrea să fie mîngîiat, să se
ataşeze de alţi oameni, să-şi construiască
o lume a lui — iubirea mamei se sfîrşeşte. Ea-şi pierde interesul faţă de el,
investirea, îl
percepe doar ca pe o bătaie de cap. în acelaşi timp, va simţi o dorinţă
copleşitoare de a fi iarăşi
însărcinată, să aibă iarăşi un copil, un animal de casă. De obicei, va reuşi să
facă asta şi ciclul se va
repeta. Dacă nu, va căuta cu aviditate în vecini să aibă grijă de alţi copii mici,
în timp ce propriul ei
copil, ceva mai mare, nu se va mai bucura de vreo atenţie. Pentru copil,
„teribila vîrstă de doi ani”
înseamnă nu numai sfîrşitul perioadei de sugar, ci de asemenea sfîrşitul
experienţei iubirii din partea
mamei. Durerea şi privarea de care au parte sînt evidente pentru oricine în
afară de mamă, ocupată
acum cu noul sugar. Efectul se vede în tiparul de personalitate depresivă sau
de dependenţă pasivă, pe
măsură ce copilul se îndreaptă spre vîrsta adultă. Se sugerează aici că
„iubirea” de sugari, animale şi
chiar de parteneri dependenţi obedienţi este un tipar instinctual de
comportament, căruia ar fi potrivit
să-i aplicăm termenul de
„instinct matern” sau, mai general, de „instinct părintesc”. Putem să legăm
acest fapt de
comportamentul instinctual al „îndrăgostirii”: nu este vorba de o formă de
iubire veritabilă prin aceea
că este relativ lipsită de efort şi nu este în totalitate un act de voinţă sau de
alegere; ea încurajează
supravieţuirea speciei, dar nu este orientată spre îmbunătăţire sau creştere
spirituală; este aproape de
iubire prin faptul că se îndreaptă către ceilalţi şi serveşte să iniţieze legături
interpersonale din care
poate apărea dragostea reală; dar pentru a dezvolta o căsnicie sănătoasă şi
creatoare, pentru a creşte

copii sănătoşi şi dezvoltaţi din punct de vedere spiritual sau pentru a
contribui la evoluţia umanităţii
este nevoie de mai mult decît atît. Ideea este că nutrirea poate fi şi de obicei
trebuie să fie mai mult
decît o simplă hrănire şi că nutrirea creşterii spirituale este un proces infinit
mai complicat decît cel
condus de instincte. Mama menţionată la începutul acestei secţiuni, care nu
îşi lăsa fiul să ia autobuzul
spre şcoală, este un exemplu. Conducîndu4 cu maşina la şcoală şi de la
şcoală acasă ea îl nutrea într-un
anumit sens, dar era o nutrire de care nu avea nevoie şi care în mod clar mai
degrabă îi dădea înapoi
creşterea spirituală. Alte exemple abundă: mame care îşi forţează copiii deja
obezi să mănînce, taţi
care le cumpără fiilor lor camere întregi de jucării şi fiicelor lor dulapuri întregi
de haine; părinţi care
nu stabilesc nici o limită şi nu se opun nici unei dorinţe. Dragostea nu
înseamnă a da pur şi simplu; ea
este o dăruirejudicioas ă şi, tot aşa, un refuz judicios. Este laudă judicioasă şi
critică judicioasă. Este
ceartă, strădanie, confruntare, îndemn, impulsionare şi protecţie, la care se
adaugă alinare, toate
acestea în mod judicios. înseamnă conducere. Cuvîntul „judicios” înseamnă
necesitînd judecată, iar
judecata necesită mai mult decît instinct; necesită un proces bine gîndit şi
deseori dureros de luare a
deciziilor.
„Sacrificiu de sine”

Motivele din spatele dăruirii nejudicioase şi al nutririi distructive sînt multe,
dar aceste cazuri au
invaribil o trăsătură de bază comună: „dăruitorul”, sub deghizarea iubirii,
răspunde şi îşi împlineşte
propriile lui nevoi, fără a ţine cont de nevoile spirituale ale primitorului. Un
pastor a venit fără prea multă tragere de inimă să mă vadă din cauză că soţia
sa suferea de o depresie
cronică şi amîndoi fiii săi abandonaseră facultatea, locuiau acasă şi erau în
terapie psihiatrică. în ciuda
faptului că întreaga lui familie era „bolnavă”, la început era complet incapabil
să înţeleagă că probabil
şi el juca un rol în boala lor. „Fac tot ce-mi stă în puteri să am grijă de ei şi de
problemele lor”,
povestea el. „Nu există nici un moment cît e ziua de lungă să nu mă gîndesc
la ei.” Analiza situaţiei a
relevat faptul că acest om lucra într-adevăr pe brînci pentru a împlini cererile
soţiei şi ale copiilor săi.
Le dăruise fiecăruia dintre fii cîte o maşină şi le plătise asigurarea, deşi avea
senzaţia că băieţii ar fi
trebuit să depună mai mult efort pentru a se întreţine singuri. în fiecare
săptămînă îşi ducea soţia la

operă sau la teatru în oraş, chiar dacă îi displăcea profund să meargă în oraş,
iar opera îl plictisea de
moarte. Cu toate că era îndeajuns de ocupat la slujbă, îşi petrecea cea mai
mare parte a timpului
dereticînd după soţia şi copiii săi, care aveau un total dispreţ pentru curăţenia
casei. „Nu aţi obosit să
vă tot ocupaţi de ei în tot acest timp?”, l-am întrebat. „Ba da, bineînţeles”, a
răspuns el, „dar ce altceva
să fac? îi iubesc şi am prea multă compasiune pentru ei ca să nu le port de
grijă. Preocuparea mea faţă
de ei este atît de mare, încît nu mi-aş permite niciodată să stau cînd ei au
nevoi care trebuie împlinite.
Poate că nu sînt un bărbat strălucit, dar cel puţin sînt iubitor şi preocupat.”
Interesant, a reieşit că tatăl său fusese un savant strălucit de un renume
considerabil, dar de asemenea
un alcoolic şi un don juan, care arăta o completă lipsă de preocupare faţă de
familie şi o neglija
grosolan. încet, încet pacientul meu a fost ajutat să înţeleagă că în copilărie
el făcuse un legămînt — să
fie cît mai diferit de tatăl său, să fie un om plin de compasiune şi de grijă tot
aşa cum tatăl său fusese
nemilos şi lipsit de grijă. După o vreme a fost capabil să înţeleagă chiar că
miza pe care o pusese în joc
pentru a-şi menţine imaginea de sine de om iubitor şi plin de compasiune era
extraordinar de mare şi
că mult din comportamentul său, inclusiv cariera de pastor, fusese dedicat
îngrijirii acestei imagini.
Ceea ce nu a înţeles atît de uşor a fost gradul în care îşi infantilizase familia.
Se referea continuu la soţia
sa ca fiind „pisicuţa mea” şi la fiii săi mari şi voinici ca fiind „micuţii”. „Cum
altfel să mă comport?”, a pledat el.
„S-ar putea să fiu iubitor ca reacţie la tatăl meu, dar acest lucru nu înseamnă
să devin neiubitor sau să
mă preschimb într-un ticălos.” Ceea ce trebuia el învăţat cu adevărat era că
iubirea este mai complicată
decît o simplă activitate, că ea cerea participarea cu întreaga fiinţă — cu
mintea şi cu sufletul. Din
cauza dorinţei sale de a fi altfel decît tatăl său cît mai mult posibil, nu a putut
să dezvolte un sistem de
reacţie flexibil pentru a-şi exprima iubirea. A trebuit să înveţe că a nu dărui
cînd trebuie înseamnă mai
multă compasiune decît a dărui cînd nu trebuie şi că a cultiva independenţa
celorlalţi era un act mai
iubitor decît cel de a avea grijă de oameni care ar fi putut să aibă grijă de ei
înşişi şi singuri. A trebuit
să înveţe chiar că a-şi exprima propriile nevoi, mînii, sentimente şi aşteptări
era un lucru la fel de
necesar pentru sănătatea mintală a familiei sale ca şi sacrificiul de sine şi că,
prin urmare, iubirea

trebuie să se manifeste în confruntare tot atît de mult ca şi în acceptarea
fericită.
Gradual, începînd să-şi dea seama cum şi-a infantilizat familia, a început să
facă schimbări. A încetat
să strîngă lucrurile după fiecare şi a devenit furios în mod deschis cînd fiii săi
nu au participat cum se
cuvenea la îngrijirea casei. A refuzat să continue să plătească asigurarea
pentru maşinile fiilor săi,
spunîndu-le că, dacă vor să conducă, va fi necesar să o plătească singuri. A
sugerat că soţia sa ar trebui
să meargă singură la operă în New York. Făcînd aceste schimbări, el risca să
apară ca „băiatul cel rău”
şi a trebuit să renunţe la omnipotenţa vechiului său rol de om care asigură
nevoile familiei. Insă chiar
dacă comportamentul lui anterior fusese motivat în primul rînd de o nevoie
de a-şi menţine imaginea
de sine ca persoană iubitoare, el avea capacitatea interioară de a iubi sincer
şi datorită acestei
capacităţi a fost în stare să împlinească acele modificări în el însuşi. Atît soţia
cît şi cei doi fii ai lui au
reacţionat iniţial cu furie la aceste schimbări. Dar cu-rînd, unul dintre fii s-a
reîntors la facultate, iar
celălalt şi-a găsit o slujbă care pretindea mai mult de la el şi şi-a luat un
aPartament de unul singur.

Soţia sa a început să se bucure de
noua ei independenţă şi să se dezvolte în propriul ei fel. Bărbatul a devenit
mai eficient în slujba sa de
pastor şi în acelaşi timp a avut o viaţă mai fericită.
Rău îndrumată dragoste a pastorului nu a ajuns mai departe, la o mai gravă
perversiune a dragostei,
care este masochismul. Profanii tind să asocieze sadismul şi masochismul cu
pura activitate sexuală,
gîndindu-le ca fiind plăceri sexuale ce provin din a produce sau a suferi
durerea fizică. De fapt,
adevăratul sado-masochism de ordin sexual este o formă relativ neobişnuită
de psihopatologie. Cu
mult mai obişnuit şi în ultimă instanţă mai grav este fenomenul sado-
masochis-mului social, în care
oamenii doresc în mod inconştient să rănească sau să fie răniţi în relaţiile lor
interpersonale de natură
nonsexuală.
Ca exemplu tipic, o femeie va căuta asistenţă psihiatrică pentru depresiile
datorate abandonării ei de
către soţ. Va face cadou psihiatrului o poveste nesfîrşită despre cît de rău o
tratează soţul ei: nu-i dă
nici o atenţie, o înşeală cu o amantă, a jucat banii de mîncare, pleacă de
acasă cu zilele oricînd are
chef, vine beat acasă şi o bate, în cele din urmă i-a părăsit pe ea şi pe copii în
Ajunul Crăciunului —

chiar în Ajunul Crăciunului! Terapeutul neofit tinde să-i răspundă acestei
„sărmane femei” şi
poveştilor ei cu o simpatie instantanee, dar nu durează mult şi simpatia se
evaporă în lumina
cunoaşterii ce urmează. Mai întîi, terapeutul descoperă că acest tipar de rău
tratament există de
douăzeci de ani şi că în acest timp „sărmana femeie” a divorţat brutal de
soţul ei de două ori şi s-a
recăsătorit cu el de două ori şi că au existat nenumărate separări, urmate de

tot atîtea reîmpăcări. în
continuare, după ce lucrează cu ea o lună sau două, ajutînd-o să-şi cîştige
independenţa şi cînd totul
pare să meargă bine, iar femeia pare a se bucura de liniştea unei vieţi
departe de soţul ei, terapeutul
vede cum ciclul se reia. Femeia dă buzna în birou într-una din zile, anunţînd
fericită că: „Henry s-a
întors. Mi-a dat telefon cu o noapte înainte şi mi-a spus că vrea să mă vadă.
Pare complet schimbat,
aşa că l-am primit înapoi.” Cînd terapeutul arată că pare a fi vorba doar de o
repetiţie a tiparului asupra
căruia el împreună cu femeia căzuseră de acord că este distructiv, femeia
spune: „Dar îl iubesc. Nu
puteţi nega iubirea.” Dacă terapeutul încearcă să examineze cu zel „iubirea”,
pacienta renunţă la terapie.
Ce se întîmplă aici? în încercarea de a înţelege ce s-a întîm-plat, terapeutul îşi
aminteşte de evidenta
mulţumire cu care femeia i-a povestit lunga istorie a felului în care este
tratată de soţul ei şi despre
brutalitatea acestuia. Brusc, răsare o idee ciudată; poate că femeia rabdă
tratamentul soţului ei, ba chiar
îl caută, pentru chiar plăcerea de a vorbi despre el. Dar care să fie natura
unei astfel de plăceri?
Terapeutul îşi aminteşte atunci de corectitudinea arătată de femeie. Oare nu
este vorba de faptul că
lucrul cel mai important din viaţa este de a avea un sentiment de
superioritate morală şi, pentru a menţine
acest sentiment, are nevoie să fie rău tratată? Natura tiparului
comportamental devine clară.
Permiţîndu-şi să fie tratată ca un lucru inferior, ea se simte superioară. în
ultimă instanţă, poate avea
plăcerea sadică de a vedea cum soţul ei o roagă şi o imploră să-1 primească
şi cum momentan îi recunoaşte
superioritatea din poziţia sa umilă, în timp ce ea decide dacă va avea sau nu
mărinimia să se
împace cu el. în acest moment, ea îşi ia revanşa. Cînd sînt consultate aceste
femei, se descoperă, în
general, că ele au fost umilite atunci cînd au fost copii. Ca rezultat, caută să
se răzbune prin
sentimentul lor de superioritate morală, care necesită umilinţă repetată şi
maltratare. Dacă lumea ne

tratează bine, nu avem nevoie să ne răzbunăm pe ea. Cînd căutarea
răzbunării este scopul nostru în
viaţă, vom avea nevoie să vedem cum lumea ne tratează rău pentru a ne
justifica scopul. Masochiştii

privesc supunerea lor la maltratare ca fiind iubire, ea nefiind de fapt altceva
decît o necesitate de
căutare nesfîrşită a răzbunării, motivată în mod fundamental de ură.
Problema masochismului luminează şi o altă foarte importantă concepţie
greşită despre iubire — cea a
sacrificiului de sine. în virtutea acestei credinţe, masochistul tipic poate
vedea toleranţa lui la
maltratare ca sacrificiu de sine şi astfel ca iubire, fără a-şi recunoaşte, prin
urmare, ura. Pastorul a văzut
de asemenea în comportamentul lui de a se sacrifica pe si-fte iubire, deşi era
motivat nu de nevoile
familiei, ci de propria nevoie de a-şi menţine o anume imagine despre sine
msuşi. La începutul
tratamentului, el vorbea continuu despre „Ce făcea” pentru soţia şi copiii săi,
lăsînd impresia că nu ob-
ţine nimic din aceste acte. Dar obţinea. Dacă ne gîndim la noi înşine ca făcînd
ceva pe n t r u altcineva,
ne negăm într-un fel responsabilitatea. Orice am face, facem pentru că
alegem să facem şi facem
alegerea pentru că ea ne satisface cel mai mult. Orice facem pentru altul
facem din cauză că acest
lucru ne satisface o nevoie pe care noi o avem. Părinţii care le spun copiilor:
„Ar trebui să fii
recunoscător pentru tot ce ţi-am dat” sînt invariabil părinţi cărora le lipseşte
iubirea într-un grad
semnificativ. Oricine iubeşte veritabil cunoaşte plăcerea de a iubi. Cînd iubim
veritabil, o facem pentru
că vrem să iubim. Avem copii pentru că vrem să avem copii, iar dacă sîntem
părinţi iubitori, este din
cauză că vrem să fim părinţi iubitori. Este adevărat că iubirea implică o
schimbare de sine, dar aceasta
este mai degrabă o extindere de sine decît un sacrificiu de sine. Aşa cum vom
discuta din nou mai
încolo, iubirea sinceră este o activitate de umplere de sine. însă este chiar
mai mult; ea lărgeşte, nu
diminuează şinele; ea îl umple şi nu îl seacă. într-un sens, iubirea este la fel
de egoistă ca non-iu-birea.
Iată iarăşi un paradox în faptul că iubirea este egoistă şi ne-egoistă în acelaşi
timp. Nu egoismul sau
ne-egoismul este cel care distinge iubirea de ne-iubire; scopul acţiunii este
cel care face această
distincţie. în cazul iubirii veritabile, scopul este totdeauna dezvoltarea
spirituală. în cazul ne-iubirii,
scopul este întotdeauna altul.
Iubirea nu este un sentiment

Am spus că iubirea este o acţiune, o activitate. Acest lucru ne conduce spre
ultima importantă
concepţie greşită despre iubire, în legătură cu care trebuie să vorbim. Iubirea
nu este un sentiment.
Mulţi, mulţi oameni posedă un sentiment de iubire şi chiar acţionează ca
reacţie la acest sentiment în
toate felurile lipsite de iubire şi distrugătoare. Pe de altă parte, un individ care
iubeşte sincer va
îndrepta iubire şi acţiuni constructive către o persoană pe care el o displace,
pentru care nu are
sentimente de iubire şi poate chiar, într-un fel, acea persoană îi repugnă.
Sentimentul iubirii este emoţia care acompaniază experienţa investirii.
Investirea, ne amintim, este
procesul prin care
un obiect devine important pentru noi. Odată ce investim în el, obiectul, la
care în mod normal ne
referim ca fiind „obiect al iubirii”, este investit cu energia noastră ca şi cum ar
fi parte din noi înşine,
iar relaţia dintre noi şi obiectul în care am investit se numeşte investire.
Pentru că s-ar putea să avem
mai multe astfel de relaţii în acelaşi timp, vorbim de investirile noastre.
Procesul de a ne retrage
energia dintr-un obiect al iubirii, obiect care astfel îşi pierde importanţa
pentru noi, se numeşte contrainvestire.
Concepţia greşită după care iubirea este un sentiment ‘se datorează confuziei
pe care o facem
între investire şi iubire. Această confuzie este de înţeles, pentru că sînt
procese similare, existînd însă
şi diferenţe izbitoare între ele. Mai întîi, aşa cum s-a arătat, putem investi în
orice obiect, animat sau
inanimat, posedînd sau nu spirit. O persoană poate investi la bursă sau într-o
bijuterie şi poate simţi
iubire faţă de astfel de lucruri. în al doilea rînd, faptul că am investit într-o
altă fiinţă umană arată că ne
pasă cîtuşi de puţin de dezvoltarea ei spirituală. O persoană care este
dependentă va simţi de obicei
teamă faţă de dezvoltarea spirituală a partenerului în care a investit. O mamă
care insistă să-şi conducă
fiul cu maşina la şcoală şi să-1 ia de la şcoală în mod clar a investit în acel
băiat; el este important
pentru ea, dar nu la fel de importantă e şi dezvoltarea lui spirituală, în al
treilea rînd, intensitatea
investirilor pe care le facem deseori nu are nimic comun cu înţelepciunea sau
angajarea. Doi străini se
pot întîlni într-un bar şi pot să investească astfel în-cît nimic — nici întîlnirile
programate înainte, nici
promisiunile făcute sau stabilitatea familiei — nu e mai important pentru
moment decît consumarea
unei relaţii sexuale. în sfîrşit, investirile noastre pot fi trecătoare sau de
moment. Imediat ce actul

sexual a fost consumat, cei doi din cuplul menţionat s-ar putea găsi unul pe
altul ca neatractivi şi
indezirabili. Deoarece contra-investim ceva aproape tot atît de repede pe cît
am investit.
Iubirea sinceră, pe de altă parte, implică angajare şi exerciţiu al înţelepciunii.
Cînd sîntem preocupaţi
de creşterea spirituală a cuiva, ştim că lipsa de implicare este probabil
dăunătoare, iar angajarea faţă de
acea persoană este poate necesară pentru a ne manifesta preocuparea în
mod efectiv. Din acest motiv,
angajarea este piatra de temelie a relaţiei psihoterapeutice. Este aproape
imposibil pentru un pacient să
aibă experienţa unei semnificative dezvoltări
personale fără o „alianţă terapeutică” cu terapeutul. Cu alte cuvinte, înainte
ca pacientul să poată risca
o schimbare majoră, el trebuie să simtă puterea şi sentimentul de siguranţă
ce provin din credinţa că terapeutul
este aliatul lui constant şi stabil. Pentru ca această alianţă să apară,
terapeutul trebuie să-i
demonstreze pacientului, de obicei într-o perioadă considerabilă de timp, grija
consecventă şi
statornică, grija care poate apărea doar din capacitatea de angajare. Acest
lucru nu înseamnă că
terapeutul sim t e totdeauna plăcerea de a-1 asculta pe pacient. Angajarea
înseamnă că terapeutul îl
ascultă pe pacient fie că-i place, fie că nu. Lucrurile nu sînt diferite în
căsnicie. într-un mariaj constructiv,
la fel ca şi într-o terapie constructivă, partenerii trebuie să se ocupe fiecare
de celălalt şi de
relaţia lor în mod regulat, zilnic şi predictibil, indiferent de ceea ce simt. Aşa
cum s-a menţionat, mai
devreme sau mai tîrziu partenerii unui cuplu constată că nu mai sînt
îndrăgostiţi şi atunci cînd instinctul
de împerechere a dispărut apare ocazia iubirii veritabile. Atunci cînd soţii nu
se mai simt
totdeauna bine unul în compania celuilalt, cînd ar dori mai degrabă să fie
despărţiţi o vreme, iubirea
lor începe să fie testată, descoperindu-se astfel prezenţa sau absenţa ei.
Aceasta nu înseamnă că partenerii dintr-o relaţie stabilă, constructivă,
precum cea dintr-o psihoterapie
intensivă sau dintr-o căsnicie, nu investesc unul în celălalt şi în relaţia însăşi
în diferite feluri; ei o fac.
S-a spus de asemenea că iubirea veritabilă transcende chestiunea investirii.
Cînd dragostea există, ea
există cu sau fără investire şi cu sau fără sentimente de iubire. Este uşor —
într-adevăr, este distractiv
— să iubeşti investind şi avînd sentimente de iubire. Dar este posibil să
iubeşti fără a investi şi fără
sentimente de iubire şi în această posibilitate se distinge iubirea veritabilă şi
transcendentă de simpla

investire. Cuvîntul-cheie în această distincţie este „voinţă”. Am definit iubirea
ca fiind voinţ a de
extindere a sinelui în scopul nutririi creşterii noastre spirituale şi a altuia.
Iubirea veritabilă este mai
degrabă de ordin voliţional de-cît emoţional. Persoana care iubeşte cu
adevărat iubeşte pentru că ia
decizia de a iubi. Această persoană a făcut un angajament de a iubi,
indiferent dacă sentimentul de
iubire este prezent sau nu. Dacă el există, cu atît mai bine; dacă nu există,
angajarea în iubire şi voinţa de a
iubi se menţin totuşi şi sînt exercitate. Reciproc, nu este doar posibil, ci şi
necesar pentru o persoană
care iubeşte să evite să acţioneze din sentimente de iubire. Aş putea întîlni o
femeie care să mă atragă
cu putere, faţă de care să am sentimente de iubire, dar pentru că ar fi
distructiv pentru căsnicia mea să
am o legătură cu ea, voi spune cu voce tare sau în liniştea inimii mele: „Simt
că te iubesc, dar nu am să
merg mai departe.” în mod similar, aş putea refuza un nou pacient care este
foarte interesant pentru că
deja sînt angajat faţă de alţi pacienţi, dintre care unii pot fi considerabil mai
puţin interesanţi şi mai
dificili. Sentimentele mele de iubire pot fi nemărginite, dar capacitatea mea
de a iubi este limitată. Prin
urmare, trebuie să aleg persoana asupra căreia să-mi concentrez capacitatea
de a iubi, spre care să-mi
direcţionez voinţa de a iubi. Adevărata iubire nu este un sentiment de care să
fim copleşiţi. Este un
angajament. O decizie gîndită.
Tendinţa comună de a confunda iubirea cu sentimentul iubirii le aduce
oamenilor tot soiul de
dezamăgiri. Un bărbat alcoolic, a cărui soţie şi copii să fie disperaţi în nevoia
lor de atenţie, ar putea
sta la un moment dat într-un bar cu lacrimi în ochi, spunîndu-i barmanului:
„îmi iubesc cu adevărat soţia
şi copiii!” Oamenii care deseori îşi neglijează copiii în cele mai grosolane feluri
se vor considera
cei mai iubitori părinţi. Este clar că în această tendinţă de a confunda iubirea
cu sentimentul iubirii ar
exista ideea de a-ţi face singur un serviciu. Este uşor şi deloc neplăcut să
găseşti dovada iubirii în
sentimentele de iubire. Ar putea fi dificil şi dureros să cauţi dovada iubirii în
acţiuni. Dar pentru că
iubirea adevărată este un act de voinţă care deseori transcende sentimentele
de iubire efemere sau
investirea, este corect să spunem „iubirea este ceea ce face iubirea”. Iubirea
şi non-iubirea, la fel ca
binele şi răul, sînt fenomene obiective, nu pur subiective.
Munca atenţiei

După ce am aruncat o privire asupra cîtorva lucruri care nu sînt iubire, să
analizăm acum cîteva care
sînt iubire. S-a menţionat în introducerea la acest capitol că definiţia iubirii
implică efort. Cînd încercăm să ne extindem pe noi înşine, cînd facem un pas
în plus sau mergem încă
o milă, facem acest lucru opunîndu-ne inerţiei lenii sau rezistenţei generate
de frică. Extensia sinelui,
lupta împotriva lenii o numim muncă. înfruntarea fricii o numim curaj. Iubirea
este atunci o formă de
muncă sau o formă de curaj. Anume, ea este muncă şi curaj orientate spre
menţinerea creşterii
spirituale proprii sau a altuia. Putem să muncim sau să ne exercităm curajul
în alte direcţii decît cea a
creşterii spirituale, şi din acest motiv nu orice muncă şi nu orice curaj este
iubire. Dar pentru că cere
extindere de sine, iubirea presupune totdeauna muncă şi curaj. Dacă o
acţiune nu are la bază munca
sau curajul, nu este un act de iubire. Aici nu există excepţii.
Forma principală pe care o ia munca iubirii este atenţia. Cînd iubim pe cineva,
îi oferim lui sau ei
întreaga noastră atenţie; participăm la creşterea acelei persoane. Cînd ne
iubim pe noi înşine,
participăm la propria noastră dezvoltare. Cînd participăm la creşterea cuiva,
avem grijă de acea persoană.
Actul de a participa cere ca noi să facem efortul de a lăsa deoparte
preocupările pe care le avem
(aşa cum a fost descris acest lucru cu privire la disciplina punerii între
paranteze) şi de a ne modifica
conştiinţa într-un mod activ. Atenţia este un act de voinţă, de muncă
împotriva inerţiei propriilor
noastre minţi. După cum spunea Rollo May: „Cînd analizăm voinţa cu toate
instrumentele aduse de
psihanaliza modernă, vom fi împinşi înapoi, către nivelul atenţiei sau intenţiei
ca loc al voinţei. Efortul
care intră în exerciţiul voinţei este în fapt un efort de atenţie; forţarea voinţei
este efortul de a menţine
trează conştiinţa, adică încordarea de a păstra atenţia focalizată.”*
De departe, cel mai utilizat şi folosit mod în care ne putem exersa atenţia
este ascultarea. Ne petrecem
ascultînd o perioadă imensă de timp, risipind-o în cea mai mare parte
deoarece, în medie, majoritatea
dintre noi sîntem slabi ascultători. Un psiholog mi-a atras atenţia că perioada
de timp pe care o
dedicăm pentru a-i învăţa pe copiii noştri anumite materii în şcoală este
invers proporţională cu frecvenţa
cu care copiii vor folosi materia respectivă cînd
vor creşte. Din această cauză, un director va petrece cu greu o oră pe zi
citind, două ore vorbind şi opt
ore ascultînd. Totuşi, cît sînt la şcoală, ne petrecem o mare perioadă din timp
învăţîndu-i pe copii să

citească, foarte puţin timp învăţîndu-i cum să vorbească şi, de obicei, nu îi
învăţăm deloc să asculte.
Nu cred că ar fi bine ca în şcoală să se predea exact aceleaşi materii care sînt

necesare după terminarea
şcolii, dar cred că ar fi indicat să le oferim copiilor noştri cîteva instrucţiuni
despre modul în care să
asculte — nu pentru ca ascultarea să fie mai lesnicioasă, ci mai degrabă
pentru ca elevii să înţeleagă
cît de dificil este să asculţi bine. Ascultarea corectă este un exerciţiu de
atenţie şi implicit o muncă
grea. Oamenii nu ascultă cum trebuie pentru că nu îşi dau seama de acest
lucru sau pentru că nu sînt
dispuşi să facă această muncă.
Nu cu mult timp în urmă, am participat la o conferinţă a unei faimoase
personalităţi asupra unui aspect
al relaţiei dintre psihologie şi religie, relaţie de care eram interesat de mult
timp. Din cauza curiozităţii
mele, aveam anumite cunoştinţe despre subiect şi am recunoscut imediat în
conferenţiar un mare
înţelept. De asemenea, am simţit dragostea în efortul enorm pe care îl făcea
pentru a comunica, cu tot
felul de exemple, concepte foarte abstracte şi greu de înţeles pentru noi,
audienţa sa. Prin urmare, l-am
ascultat cu toată atenţia de care eram capabil. Pe parcursul unei ore şi
jumătate în care a vorbit,
sudoarea literalmente a curs pe faţa mea în sala cu aer condiţionat. Cînd a
terminat, aveam o durere de
cap zdrobitoare, muşchii gîtului îmi erau rigizi din cauza efortului concentrării
şi m-am simţit epuizat
şi stors de puteri. Deşi am estimat că nu am înţeles mai mult de jumătate din
ceea ce acest mare om ne
comunicase în acea după-amiază, eram uimit de multitudinea de idei
strălucite pe care mi le dăruise.
După conferinţa la care au participat oameni interesaţi de cultură, m-am
plimbat printre auditori, în
timpul unei pauze de cafea, ascultînd comentariile lor. în general, erau
dezamăgiţi. Cunoscîndu-i
reputaţia, se aşteptaseră la mai mult. îl considerau greu de urmărit şi avînd
un discurs confuz. Nu era
un orator atît de competent pe cît se aşteptaseră. O femeie a proclamat, de
comun acord: „Pur şi simplu
nu ne-a spus nimic!”
In contradicţie cu ceilalţi, am putut auzi mai mult din ceea ce acest mare om
spusese, mai precis,
pentru că am fost doritor să depun efortul de a-1 asculta. Eram doritor să fac
această muncă din două
motive: mai întîi, deoarece mi-am dat seama de măreţia lui şi că lucrurile pe
care le avea de spus erau
de mare valoare; şi în al doilea rînd, datorită interesului meu în acest
domeniu, doream din tot sufletul

să înţeleg ceea ce a avut de spus, astfel încît să-mi lărgesc propria capacitate
de înţelegere şi dezvoltare
spirituală. A-1 asculta era pentru mine un act de iubire. îl iubeam deoarece îl
percepeam ca fiind o
personalitate de mare valoare, care merită toată atenţia şi mă iubeam pe
mine însumi deoarece eram
dornic să muncesc în numele dezvoltării mele spirituale. Deoarece el era
profesorul şi eu elevul, el era
cel care dădea şi eu cel care primeam, iubirea mea era în mod primar
direcţionată către mine, motivată
de ceea ce aş fi putut eu obţine din relaţia noastră şi nu de ceea ce aş fi putut
să îi dau. Cu toate
acestea, este foarte posibil ca el să fi simţit în audienţă intensitatea
concentrării mele, atenţia mea,
iubirea mea şi să fi fost, prin urmare, recompensat. Iubirea, după cum vom
vedea mereu, este o stradă
cu două sensuri, un fenomen reciproc, în care cel care primeşte oferă la
rîndul său, iar cel care oferă
primeşte de asemenea.
De la acest exemplu de ascultare în rolul primitorului să trecem la cea mai
obişnuită activitate de
ascultare, în rolul celui care oferă: ascultarea copiilor. Procesul ascultării
diferă în funcţie de vîrsta lor.
Deocamdată, să analizăm un copil de şase ani, din clasa întîi. Dacă i se dă
ocazia, un copil în clasa întîi
va vorbi aproape neîncetat. Cum pot părinţii să se descurce cu acest guraliv
fără limită? Probabil cea
mai uşoară cale este să îi interzică acest lucru. Deşi pare de necrezut, există
familii în care copiilor le
este aproape interzis să vorbească şi în care dictonul: „Copiii trebuie să fie
văzuţi şi nu auziţi” se
aplică douăzeci şi patru de ore pe zi. Se poate vedea că aceşti copii nu
interacţionează niciodată, ei îi
privesc tăcuţi dintr-un colţ pe adulţi, sînt observatorii fără grai, din umbră.
O a doua cale este să-i permiţi guralivului să vorbească, dar pur şi simplu să
nu îl asculţi, astfel încît
copilul să nu in-teracţioneze cu tine, să vorbească literalmente în vînt sau cu
sine însuşi, creînd un
zgomot de fundal care se poate să fie enervant sau nu. A treia modalitate
este să pretinzi că îl asculţi,
continuînd, pe cît posibil, ceea ce făceai sau şirul gîndu-rilor tale, în acelaşi
timp părînd că îi acorzi
copilului toată atenţia, scoţînd ocazional cîte un „Ah!, Oh!” sau „E interesant”
ca răspuns la monolog,
în momente mai mult sau mai puţin prielnice. O a patra cale o reprezintă
ascultarea selectivă, care este
o formă particulară de pretinsă ascultare, în care părinţii pot ciuli urechile
atunci cînd copilul pare să
spună ceva semnificativ, sperînd să separe grîul de neghină cu un minim
efort. Problema acestei

modalităţi este că performanţa minţii umane de a filtra selectiv nu este teribil
de competentă sau
eficientă, avînd drept consecinţă faptul că o cantitate destul de mare de
neghină este reţinută şi o mare
cantitate de grîu pierdută. A cincea şi ultima modalitate este să-1 asculţi cu
adevărat pe copil, oferindui
întreaga atenţie, cîntărind fiecare cuvînt şi înţelegînd fiecare propoziţie.
Aceste cinci modalităţi de reacţie la vorbirea copilului au fost prezentate în
ordinea crescătoare a
efortului, cea de-a cincea modalitate, ascultarea totală, necesitînd din partea
părintelui o cantitate
sporită de energie, în comparaţie cu modalităţile de ascultare mai puţin
solicitante. Cititorul poate deduce
incorect că le voi recomanda părinţilor să urmeze întotdeauna a cincea
modalitate, deci să
practice întotdeauna ascultarea totală. E cam greu! în primul rînd, înclinaţia
spre comunicare a

copilului de şase ani este atît de mare, încît părintelui care a ascultat totul cu
atenţie îi va rămîne foarte
puţin timp pentru altceva. în al doilea rînd, efortul necesar ascultării totale
este atît de mare, încît
părintele ar fi prea epuizat să mai facă şi altceva. în ultimul rînd, ar fi extrem
de plictisitor, deoarece
micul guraliv este, de fapt, în general, plicticos. Prin urmare, varianta
recomandată ar fi o combinare a
celor cinci modalităţi. Este necesar uneori să le ceri copiilor să tacă, de
exemplu, în situaţiile în care
vorbirea lor poate distrage atenţia de la alte activităţi cruciale, cînd poate
cauza o întrerupere
nepoliticoasă a altor persoane sau reprezintă o încercare de a dobîndi o
dominaţie ostilă sau nerealistă
asupra celorlalţi. în mod frecvent, copiii de şase ani vor vorbi pentru simpla
plăcere de a vorbi şi nu serveşte
la nimic să le acorzi atenţie cînd nici măcar nu o cer, fiind foarte mulţumiţi să
vorbească cu ei înşişi.
Sînt şi alte ocazii, în care copiii nu sînt mulţumiţi să vorbească cu ei înşişi, ci
doresc să comunice cu părinţii
şi totuşi nevoia lor poate fi satisfăcută mulţumitor printr-o pretinsă ascultare.
In aceste momente, ceea ce vor
copiii de la relaţia cu părinţii nu este o comunicare, ci pur şi simplu o
apropiere, iar pretinsa ascultare va fi suficientă
pentru a le da sentimentul că „sînt cu cineva” de care au nevoie. Mai mult,
copiilor înşişi le
place să se abată deseori de la comunicarea propriu-zisă şi vor înţelege ca
firească ascultarea selectivă
a părinţilor lor, din moment ce şi ei comunică selectiv. Ei înţeleg că aceasta e
regula jocului. Aşadar,
doar pentru o mică parte din timpul în care vorbeşte un copil de şase ani este
necesară sau este de dorit

o ascultare totală şi un răspuns adecvat. Una dintre multele sarcini ale
părinţilor este aceea de a atinge
un echilibru ideal între stilurile de ascultare şi non-ascultare, răspunzînd cu
cel mai potrivit stil
nevoilor diferite ale copilului.
Deseori însă echilibrul nu poate fi atins, deoarece, chiar dacă nu e nevoie de
mult timp, mulţi părinţi
nu doresc sau nu pot să îşi cheltuiască acea energie necesară unei ascultări
adevărate. Probabil
majoritatea părinţilor. Ei se pot considera ascultători fideli cînd, în fapt, doar
se prefac că ascultă sau
ascultă selectiv, dar aceasta este o autoiluzionare creată pentru a-şi camufla
lenea. Deoarece ascultarea
totală, indiferent cît de puţin ar dura, necesită un efort imens. în primul rînd,
necesită concentrare
totală. într-adevăr, nu poţi asculta şi în acelaşi timp să faci şi altceva. Dacă un
părinte chiar vrea să îşi
asculte copilul, trebuie să renunţe la orice altceva. Timpul ascultării totale
trebuie să fie dedicat
complet copilului, trebuie să fie timpul copilului. Dacă nu vrei să renunţi la
toate celelalte, inclusiv la
propriile tale griji şi preocupări, atunci nu eşti dornic să asculţi cu adevărat. în
al doilea rînd, efortul
cerut de o concentrare totală asupra vorbelor unui copil de şase ani este
considerabil mai mare decît
cel necesar ascultării unui conferenţiar erudit. Modul de a vorbi al copilului
este neclar — uneori foloseşte
aglomerări de cuvinte intercalate cu pauze şi repetiţii —, lucru ce face
dificilă concentrarea. Apoi, copilul va vorbi de obicei despre subiecte care nu
prezintă nici un interes
imediat pentru adult, în timp ce ascultătorii unui mare vorbitor sînt direct
interesaţi de subiectele
discursului său. Cu alte cuvinte, este plictisitor să asculţi un copil de şase ani,
ceea ce dublează
dificultatea de a-ţi păstra concentrarea focalizată. în consecinţă, ascultarea
totală a unui copil de
această vîrstă este un adevărat efort de iubire. Fără motivaţia dată de iubire,
un părinte nu şi-ar putea
asculta copilul.
Dar de ce atîta muncă? De ce să depui atîta efort pentru a te concentra total
asupra vorbăriei
plictisitoare a unui copil de şase ani? în primul rînd, dorinţa dvs. de a face
acest efort este cea mai
clară dovadă a respectului faţă de copilul dvs. Dacă îi oferiţi copilului acelaşi
respect pe care îl oferiţi
unui mare conferenţiar, atunci copilul se va vedea apreciat şi se va simţi
important. Nu există o cale
mai bună şi, în ultimă instanţă, nu există o altă cale de a-i arăta copilului cît
este de apreciat decît

aceea de a-i acorda importanţă. în al doilea rînd, cu cît copiii se simt mai
apreciaţi, cu atît vor începe
să spună lucruri importante. Ei se vor ridica la nivelul aşteptărilor dvs. în al
treilea rînd, cu cît vă
ascultaţi mai mult copilul, cu atît veţi realiza că printre întreruperi, bălbîieli şi
vorbele aparent
inocente, copilul are într-adevăr ceva important de spus. Dictonul care spune
că marea înţelepciune
vine „din gura copiilor” este recunoscut ca un fapt cert de către cei care într-
adevăr îi ascultă pe copii.
Ascultaţi-vă copilul cît trebuie şi veţi ajunge să înţelegeţi că este o persoană
extraordinară. Cu cît mai
mult vă veţi da seama cît de extraordinar este copilului dvs., cu atît veţi fi
mai dispuşi să îl ascultaţi şi
veţi avea mai multe de învăţat. în al patrulea rînd, cu cît ştiţi mai multe
despre copilul dvs., cu atît veţi
putea să-1 învăţaţi mai multe. Dacă ştiţi puţine despre copilul dvs., îl veţi
învăţa lucruri pe care fie nu e
pregătit să le asimileze, fie deja le cunoaşte şi, probabil, le înţelege mai bine
decît dvs. în final, cu cît
copiii ştiu că sînt apreciaţi, că sînt consideraţi nişte oameni extraordinari, cu
atît ei vor dori să vă
asculte şi să vă acorde aceeaşi stimă. Şi cu cît educaţia, bazată pe
cunoaşterea copiilor, este mai potrivită,
cu atît copiii vor fi mai dornici să înveţe de la dvs. Cu cît vor învăţa mai
multe,
cu atît vor deveni mai extraordinari. Dacă cititorul simte că este vorba de un
proces ciclic, are dreptate
şi înseamnă că apreciază ideea reciprocităţii iubirii. în locul unui cerc vicios

regresiv, va intra într-un
ciclu progresiv, creativ, al evoluţiei şi dezvoltării. Valoarea creează valoare.
Iubirea va da naştere la
iubire. Părinţii şi copilul, împreună, se vor îndrepta, din ce în ce mai repede, în
„pas de deux”spre

iubire.
Am vorbit avînd în minte pînă acum un copil de şase ani. Cu copiii mai mici
sau mai mari, echilibrul
potrivit între ascultare şi non-ascultare diferă, dar procesul este în esenţă
acelaşi. Cu copiii din ce în ce
mai mici, comunicarea este din ce în ce mai non-verbală, dar necesită totuşi
perioade de concentrare
totală. Nu poţi juca prea bine un joc de copii cînd ai mintea în altă parte. Iar
dacă joci jocul fără să fii
atent, eşti în pericol de a avea un copil neatent. Adolescenţii au nevoie de
mai puţin timp din partea
părinţilor pentru a fi ascultaţi de-cît un copil de şase ani, dar de mai mult
timp de ascultare totală. Este
puţin probabil ca ei să pălăvrăgească fără rost, dar cînd vorbesc doresc
atenţie totală din partea
părinţilor, chiar mai multă decît doresc copiii mai mici.

Nevoia de a fi ascultat de către părinţi nu se epuizează niciodată. Un bărbat
educat, talentat, de 30 de
ani, aflat în tratament pentru senzaţii de anxietate legate de lipsa de respect
de sine, îşi amintea
numeroase momente în care părinţii săi, de asemenea bine educaţi, nu au
fost dornici să îl asculte sau
considerau că ceea ce are el de spus este de mică importanţă. Dar dintre
toate amintirile, cea mai vie şi
mai dureroasă a fost cea de la 22 de ani, cînd a scris o lungă şi provocatoare
teză, cu ajutorul căreia a
absolvit facultatea încununat cu lauri. Ambiţioşi în ceea ce-1 privea pe fiul lor,
părinţii au fost extrem
de încîntaţi de onorurile pe care acesta le-a primit. însă în ciuda faptului că
un an întreg el lăsase la
îndemînă, în sufragerie, o copie a lucrării sale, în văzul întregii familii şi
deseori făcuse observaţii faţă
de părinţii săi „să arunce poate o privire peste ea”, nici unul dintre ei nu şi-a
făcut timp să o citească,
„îndrăznesc să spun că ar fi citit-o”, a spus el spre sfîr-şitul terapiei.
„îndrăznesc să spun că poate chiar
mi-ar fi făcut complimente, dacă m-aş fi dus şi le-aş fi cerut franc: «Uitaţi ce
e, vreţi, vă rog, să îmi citiţi teza?
Vreau să ştiţi şi să apreciaţi ce gîndesc eu.» Dar acest lucru ar fi însemnat să
îi implor să mă asculte şi
m-aş fi considerat lipsit de orice valoare dacă la 22 de ani aş fi ajuns să le
cerşesc atenţia. Faptul de a
cerşi atenţie nu m-ar fi făcut să mă simt mai apreciat.”
Ascultarea adevărată sau concentrarea totală sînt întotdeauna o manifestare
a iubirii. O parte esenţială
a ascultării cu adevărat o reprezintă disciplina punerii între paranteze,
temporara renunţare sau lăsare
la o parte a prejudecăţilor, a cadrelor de referinţă şi a dorinţelor pentru a
experimenta, atît cît e posibil,
lumea interioară a celui care vorbeşte, punîn-du-te în locul lui. Această
contopire a vorbitorului cu
ascultătorul este de fapt o extindere şi o lărgire a sinelui, din aceasta
cîştigîndu-se de fiecare dată o
nouă cunoaştere. Mai mult decît atît, întrucît ascultarea totală presupune
punerea între paranteze,
lăsarea la o parte a propriei persoane, ea presupune temporar o acceptare
totală a celuilalt. Sesizînd
această acceptare, vorbitorul se va simţi din ce în ce mai puţin vulnerabil şi
va fi tot mai mult înclinat
să îşi deschidă cele mai intime ascunzişuri ale sufletului în faţa minţii
ascultătorului. Cînd acest lucru
se întîmplă, vorbitorul şi ascultătorul încep să se aprecieze din ce în ce mai
mult, duetul iubirii
începînd din nou. Energia necesară pentru disciplina punerii între paranteze şi
pentru concentrarea

deplină a atenţiei este atît de intensă, încît poate fi dobîndită doar prin
intermediul iubirii, prin voinţa
de a te extinde în scopul unei creşteri spirituale reciproce. în cea mai mare
parte a timpului, această
energie ne lipseşte. Chiar dacă în relaţiile cu societatea sau în treburile de zi
cu zi am putea simţi că
ascultăm o mulţime de lucruri, în realitate, ascultăm selectiv, avînd idei
prestabilite în minte,
întrebîndu-ne în timp ce ascultăm cum am putea obţine rezultatele dorite şi
cum am putea termina
conversaţia mai repede sau să o îndreptăm către teme mai interesante.
Pentru că adevărata ascultare este iubirea în acţiune, niciunde nu este mai
potrivită ca în căsnicie.
Majoritatea partenerilor dintr-un cuplu nu se ascultă însă unul pe celălalt cu
adevărat, în consecinţă,
cînd cuplurile apelează la noi pentru consiliere sau terapie, o misiune majoră
pentru ca procesul să
fie încununat de succes este să îi învăţăm cum să asculte. Nu rareori eşuăm,
energia şi disciplina cerute
însemnînd mai mult decît erau ei dispuşi să investească sau să ofere.
Cuplurile sînt deseori surprinse,
chiar înspăimîntate cînd le sugerăm că printre lucrurile pe care trebuie să le
exerseze se numără şi
acela de a-şi fixa momente cînd să vorbească. Li se pare rigid, prea puţin
romantic, fără spontaneitate.
însă ascultarea totală poate apărea doar atunci cînd ne putem face timp în
acest scop, iar condiţiile sînt
prielnice. Ea nu poate avea loc cînd conducem maşina, cînd gătim, cînd
sîntem obosiţi sau grăbiţi, pe
cale de a adormi, uşor de întrerupt ori grăbiţi. „Iubirea” romantică nu
presupune efort, iar cuplurile
ezită deseori să îşi asume efortul şi disciplina ascultării şi iubirii adevărate.
Dar cînd şi dacă reuşesc,
rezultatul îi recompensează pe deplin. Trăiesc iarăşi şi iarăşi experienţa de a
asculta un soţ spunîndu-i
celuilalt cu reală bucurie, o dată ce procesul ascultării totale a început: „Am
fost căsătoriţi 29 de ani şi
nu am ştiut niciodată înainte acest lucru despre tine.” Cînd se întîmplă
aceasta, vom şti că în acea
căsnicie creşterea a început.
Deşi este adevărat că posibilitatea cuiva de a asculta cu adevărat se poate
îmbunătăţi gradual prin
exerciţiu, nu va fi niciodată un proces facil. Probabil că una dintre înzestrările
de bază ale unui
psihiatru este capacitatea de a asculta cu adevărat; însă de cel puţin cinci ori
în timpul „orei de cincizeci
de minute” mă surprind eşuînd în încercarea de a asculta cu adevărat ceea
ce spune pacientul meu.
Uneori, pot să pierd şirul asociaţiilor de idei ale pacientului şi atunci este de
datoria mea să îl întreb:
„îmi pare rău, dar mi-am lăsat gîndi-rea să o ia razna pentru un moment şi nu
te-am ascultat cu
adevărat. Poţi să te întorci la afirmaţiile de acum cîteva minute?” Interesant
este că, de obicei pacienţii
mei nu se supără. Din contră, par să înţeleagă intuitiv că un element vital al
capacităţii de a asculta cu
adevărat intră în alertă semnalizînd întreruperile cînd ascultarea încetează;
iar faptul că mi-am dat
seama că îmi lipsea atenţia îl reasigură acum pe pacient că, în cea mai mare
parte a timpului, întradevăr
îl ascult. A şti că cineva îl ascultă cu adevărat reprezintă deseori în şi prin
sine, pentru el, o
terapie remarcabilă. în aproximativ un
sfert dintre cazurile noastre, indiferent dacă pacientul este adult sau copil,
apar îmbunătăţiri
considerabile şi chiar dramatice în perioada primelor luni de psihoterapie,
înainte ca rădăcina
problemelor să fie descoperită şi înainte de a fi făcut vreo interpretare
semnificativă. Există mai multe
motive pentru acest fenomen, dar consider că principalul îl reprezintă
senzaţia pacientului că este
ascultat cu adevărat, adeseori pentru prima dată după nenumăraţi ani sau
poate chiar pentru prima
oară.
Deşi ascultarea este de departe cea mai importantă formă de atenţie, în
majoritatea relaţiilor de iubire
sînt necesare şi alte forme, în particular în ceea ce îi priveşte pe copii.
Varietatea formelor posibile este
mare. Una este jocul. Cu copiii mici, va fi jocul cu culorile sau „prinde
mingea”, cu copiii de şase ani
scamatorile, pescuitul sau „de-a v-aţi ascunselea”, cu copiii de doisprezece
ani poate fi badmintonul
sau dominoul şi aşa mai departe. Faţă de cei mici, îţi poţi manifesta atenţia
citindu-le ceva, iar faţă de
cei mai mari ajutîndu-i să-şi facă temele pentru acasă. Activităţile împreună
cu familia sînt importante:
filme, ieşiri la iarbă verde, călătorii, tîrguri, carnavaluri. Cîteva forme de
atenţie reprezintă pure
servicii făcute unui copil: supravegherea unui copil de patru ani pe plajă sau
aproape nesfîrşita
îndrumare necesară tinerilor adolescenţi. Dar ceea ce au în comun toate
aceste forme de atenţie — în
comun şi cu ascultarea, de asemenea — este că toate implică timp petrecut
cu copilul. A participa
înseamnă a-ţi petrece timp, iar calitatea atenţiei este proporţională cu
intensitatea concentrării în
această perioadă de timp. Timpul petrecut cu copiii în aceste activităţi,
utilizat aşa cum se cuvine, le
oferă părinţilor nenumărate ocazii de a-şi analiza copilul şi de a începe să îl
cunoască mai bine. Dacă

ştiu sau nu să piardă, cum îşi fac temele şi cum învaţă, ce le place şi ce nu,
cînd sînt curajoşi şi cînd
sînt înspăimîntaţi în aceste activităţi — toate sînt informaţii vitale pentru
părintele care îşi iubeşte
copilul. Acest timp petrecut împreună cu copilul cu prilejul a diferite activităţi
îi oferă de asemenea
părintelui nenumărate ocazii pentru a-i forma abilităţi şi de a-1 învăţa
principiile de bază ale
disciplinei. Fructuoasa activitate de observare şi învăţare a copilului este,
bineînţeles, principiul de
bază al terapiei prin joc, iar experimentaţii terapeuţi pentru copii pot deveni
adepţi înfocaţi ai folosirii timpului
petrecut jucîndu-se cu micul lor pacient pentru a face observaţii semnificative
şi intervenţii terapeutice.
Supravegherea unui copil de patru ani pe plajă, concentrarea asupra
interminabilelor povestioare
disparate spuse de un copil de şase ani, a-1 învăţa pe adolescent să şofeze,
a-ţi asculta cu adevărat
partenerul de viaţă atunci cînd îşi descrie o zi de muncă la birou sau în faţa
maşinii de spălat şi a-i înţelege
problemele interioare necesită o răbdare deosebită şi o implicare a minţii pe
cît de mult este
posibil — toate acestea reprezintă sarcini care plictisesc deseori, sînt
inconfortabile şi te storc de puteri
în majoritatea cazurilor; ele înseamnă muncă. Dacă sîntem foarte leneşi, nu
le vom face deloc. Dacă
sîn-tem mai puţin leneşi, le vom face deseori şi bine. Pentru că iubirea este
muncă, esenţa non-iubirii
este lenea. Subiectul lenii este unul de maximă importanţă. Este o temă
implicită, care a fost analizată
în prima secţiune despre disciplină şi în aceasta, despre iubire. Ne vom mai
concentra asupra ei în
partea finală, cînd vom avea o imagine mai clară.
Riscul pierderii

Actul iubirii — extinderea de sine —, aşa cum am spus, necesită o luptă cu
inerţia lenii (munca) sau
cu rezistenţa generată de frică (curajul). Să ne întoarcem acum de la munca
iubirii la curajul iubirii.
Cînd ne extindem pe noi înşine, şinele nostru intră într-un teritoriu nou şi
nefamiliar, ca să spunem aşa.
Şinele nostru devine un sine nou şi diferit. Facem lucruri pe care nu am fost
obişnuiţi să le facem. Ne
schimbăm. Experienţa schimbării, a unei activităţi neobişnuite, a faptului de a
ne afla pe un teren
nefamiliar, de a face lucruri într-un mod diferit este înspăimîntătoare. A fost
întotdeauna şi totdeauna
va fi. Oamenii se descurcă cu frica de schimbare în diferite feluri, dar frica
este inevitabilă dacă ei se
schimbă cu adevărat. Curajul nu înseamnă absenţa fricii; el înseamnă a face
o acţiune în pofida fricii,

înseamnă a ieşi din rezistenţa produsă de către frică în necunoscut şi în viitor.
Un anumit
nivel de dezvoltare spirituală şi, prin urmare, de iubire necesită totdeauna
curaj şi implică riscuri. Vom
lua acum în considerare riscul iubirii.
Dacă eşti un om care merge frecvent la biserică, trebuie să fi observat o
femeie spre 50 de ani care în
fiecare duminică, cu exact cinci minute înainte de a începe slujba, fără să iasă
cu nimic în evidenţă, se
duce şi se aşază pe acelaşi loc în şirul de bănci de la nava laterală din spatele
bisericii. In momentul în
care se termină slujba, în linişte, dar rapid, ea se îndreaptă spre uşă şi
dispare înaintea oricărui enoriaş
şi înainte ca preotul să poată să iasă pe scări pentru a-i conduce. Dacă ai
vrea să o acostezi — ceea ce
nu e prea probabil — şi s-o inviţi la cafeaua de după slujbă, ea îţi va mulţumi
politicos, privind nervos
peste tine şi îţi va spune că are o obligaţie presantă, iar apoi va dispărea.
Dacă o vei urmări cum se
îndreaptă spre acea obligaţie presantă, vei descoperi că se duce direct acasă,
un mic apartament, unde
obloanele sînt totdeauna trase, descuie uşa, intră, încuie uşa imediat după ea
şi nu mai poate fi văzută
pînă duminica următoare. Dacă ai putea să continui să o urmăreşti, ai putea
vedea că are o slujbă de
dactilografă de rang inferior într-un mare birou, unde îşi acceptă sarcinile fără
să spună nici un cuvînt,
bate la maşină fără nici o greşeală şi înmînează lucrarea terminată fără nici
un comentariu. îşi mănîncă
prînzul pe birou şi nu are nici un prieten. Se duce acasă, se opreşte totdeauna
la acelaşi supermagazin
impersonal, pentru a-şi face cîteva provizii, înainte de a dispărea în spatele
uşii casei ei, ieşind doar
pentru o nouă zi de muncă. Sîmbăta după-amiază se duce la un cinematograf
din cartier, care îşi
schimbă programul o dată pe săptămînă. Are un televizor, nu are telefon, nu
primeşte aproape
niciodată scrisori. Dacă ai reuşi cumva să comunici cu ea şi ai comenta că
viaţa ei pare singuratecă, ea
ţi-ar spune că mai degrabă se bucură de singurătatea ei. Cînd ai întreba-o
dacă are măcar animale de
casă, îţi va spune că a avut odată un cîine care îi era foarte drag, dar care a
murit cu opt ani în urmă şi
nici un altul nu i-a luat locul.
Cine este această femeie? Nu ştim secretele inimii ei. Ştim că întreaga sa
viaţă este devotată evitării
riscului şi că în evoluţia sa, în loc să-şi lărgească şinele, şi 1-a îngustat şi
diminuat aproape pînă la
inexistenţă. Ea nu a investit în nici o fiinţă.

Dar am spus că simpla investire nu este iubire, că iubirea transcende
investirea. Este adevărat, dar
iubirea necesită investire la început. Putem iubi doar acel ceva care într-un fel
sau altul are importanţă
pentru noi. Dar investind, există întotdeauna riscul pierderii sau al respingerii.
Dacă te depărtezi de o
altă fiinţă umană, există totdeauna riscul ca acea persoană să se depărteze
de tine, lăsîndu-te într-o
singurătate mai dureroasă decît ai cunoscut înainte. Orice fiinţă ai iubi — o
persoană, un animal de
casă, o plantă — ea va muri. Ai încredere în cineva şi vei fi rănit. Sprijină-te
pe cineva şi vei fi
abandonat. Preţul investirii este durerea. Dacă cineva este ho-tărît să nu rişte
durere, atunci o asemenea
persoană nu trebuie să facă prea multe lucruri: să nu facă copii, să nu se
căsătorească, să nu aibă parte
de extaz sexual, să nu aibă speranţe şi ambiţii, să nu aibă prieteni — adică
toate cele care fac viaţa vie,
plină de sens şi semnificativă. Depărtează-te sau dezvoltă-te în orice direcţie
şi durerea, la fel ca şi
bucuria, va fi răsplata ta. O viaţă plină va fi plină de durere. Dar singura
alternativă la a nu trăi din plin
este să nu trăieşti deloc. Esenţa vieţii este schimbarea, o panoplie de
dezvoltare şi de decădere. Alege
viaţa şi dezvoltarea şi vei alege schimbarea şi prospectarea morţii. Probabil
hotărîtoare pentru viaţa
izolată, îngustă a femeii descrise mai sus a fost o experienţă sau o serie de
experienţe avînd în centru
moartea, pe care ea le-a găsit atît de dureroase, încît a fost determinată să
nu mai aibă niciodată
experienţa morţii, chiar cu costul trăirii vieţii. Evitînd experienţa morţii, ea a
trebuit să evite
dezvoltarea şi schimbarea. A ales o viaţă uniformă, lipsită de nou, de
neaşteptat, de trăirea morţii, fără
risc sau contestare. Am spus că încercarea de a evita suferinţa legitimă stă la
rădăcina tuturor bolilor
emoţionale. Nu e surprinzător, majoritatea pacienţilor psihoterapiei (şi
probabil majoritatea celor care
nu sînt pacienţi, pentru că nevroza este mai degrabă o normă decît o
excepţie) au o problemă,
indiferent dacă sînt tineri sau bă-trîni, aceea de a sta drept şi cu mintea
limpede în faţa realităţii. Este
surprinzător că literatura psihiatrică abia începe să examineze semnificaţia
acestui fenomen. Dacă
trăim ştiind că moartea este tovarăşul nostru constant, călătorind pe „umărul
nostru stîng”, atunci
moartea poate deveni, în cuvintele lui Don Juan, „aliatul” nostru, chiar dacă
încă înspăimîntător,
totuşi o sursă permanentă de sfaturi înţelepte*. Prin sfaturile morţii, prin
conştientizarea constantă a
limitării timpului de viaţă şi iubire, putem totdeauna să fim îndrumaţi spre
cea mai bună folosire a
timpului şi să trăim viaţa din plin. Dar dacă nu sîntem dispuşi să înfruntăm
înspăimîntătoarea prezenţă
a morţii de pe umărul stîng, ne privăm singuri de sfă-tuirea ei şi nu este
posibil să trăim sau să iubim
cu mintea limpede. Cînd ne sfiim de moarte, de natura mereu schimbătoare a
lucrurilor, în mod
inevitabil ne sfiim de viaţă.
Riscul independenţei

Astfel, toată viaţa reprezintă în sine un risc. Şi cu cît iubim mai mult în viaţa
noastră, cu atît ne luăm
mai multe riscuri. Dintre miile, poate chiar milioanele de riscuri pe care ni le
luăm în timpul vieţii, cel
mai mare este riscul creşterii. Maturizarea reprezintă pasul ieşirii din copilărie
şi al intrării în perioada
adultă. De fapt, este mai mult un salt înspăimîntător decît un pas şi este un
salt pe care multă lume nu
1-a făcut cu adevărat niciodată în timpul vieţii. Astfel, deşi de la distanţă pot
părea adulţi, chiar adulţi
de succes, poate că majoritatea „oamenilor mari” rămîn din punct de vedere
psihologic, pînă în
momentul morţii, copii care nu s-au separat de părinţii lor şi de puterea pe
care părinţii o au asupra lor.
Poate din cauză că a fost atît de chinuitor pentru mine personal, cred că pot
ilustra cel mai bine esenţa
maturizării şi enormitatea riscului implicat descriind pasul gigantic pe care eu
însumi l-am făcut pentru
a intra în perioada adultă la sfîrşitul celui de-al cincisprezecelea an al meu —
din fericire, foarte
devreme în viaţă. Deşi acest pas a fost o decizie conştientă, vreau să prefaţez
povestirea mea prin a
spune că nu aveam la acea vreme conştiinţa că ceea ce făceam se numea
maturizare. Ştiam doar că
săream în necunoscut.
La vîrsta de 13 ani am plecat de acasă la Phillips Exeter Academy, o şcoală
pregătitoare pentru băieţi,
de foarte bună reputaţie, de pe Coasta de Est, la care fusese şi fratele meu
înaintea mea. Ştiam că eram
norocos să merg acolo, pentru că a fi la Exeter făcea parte din bine definitul
meu plan care trebuia să
mă conducă la una dintre cele mai bune facultăţi de Ivy League, şi de aici la
cele mai înalte Cercuri
conducătoare, ale căror uşi mi-ar fi fost larg deschise datorită pregătirii mele.
M-am simţit extrem de
norocos că mă născusem copilul unor părinţi avuţi, care îşi puteau permite
„cea mai bună educaţie ce
poate fi cumpărată cu bani” şi am avut un sentiment puternic de siguranţă,
provenind din faptul de a fi

parte a unui plan evident atît de bine gîndit. Singura problemă a fost că
aproape imediat după ce am
început să studiez la Exeter am devenit mizerabil de nefericit. Motivele
nefericirii mele îmi erau total
obscure atunci şi sînt încă profund misterioase pentru mine astăzi. Pur şi
simplu nu mă potriveam. Nu
păream să mă potrivesc cu facultatea, studenţii, cursurile, arhitectura, viaţa
socială, mediul
înconjurător în întregime. Totuşi, se părea că nu pot să fac nimic altceva decît
să încerc să fac ce era
mai bine şi să încerc să-mi modelez imperfecţiunile, astfel încît să mă
potrivesc într-un mod cît mai
confortabil în planul care fusese stabilit pentru mine şi care în mod atît de
clar părea planul corect. Şi
am tot încercat vreme de doi ani şi jumătate. Totuşi, în fiecare zi, viaţa mea
părea mai fără sens şi mai
nenorocită. Ultimul an n-am făcut altceva decît să dorm, pentru că numai în
somn puteam găsi un
anumit confort. Retrospectiv, mă gîndesc că poate somnul a fost cel care m-a
pregătit inconştient şi în
tihnă pentru saltul pe care trebuia să-1 fac. L-am făcut cînd m-am întors
acasă în vacanţa de
primăvară, în anul trei, anunţînd că nu mă mai reîntorc la şcoală. Tatăl meu a
spus: „Dar nu poţi să

renunţi — este cea mai bună educaţie pe care o poţi cumpăra cu bani. Nu-ţi
dai seama }a ce dai cu
piciorul?”
„Ştiu că este o şcoală bună”, am răspuns, „dar nu mă mai întorc.”
„De ce nu te poţi adapta la ea, să faci din asta o reuşită?”
„Nu ştiu”, am răspuns, simţindu-mă total necorespunzător. „Nu ştiu de ce o
urăsc atît. Dar o urăsc şi
nu mă mai întorc.”
„Ei bine, şi ce-ai să faci atunci? Din moment ce pari să te joci cu viitorul tău,
ce-ai de gînd să faci?”
încă o dată, am răspuns în mod mizerabil: „Nu ştiu. Tot ce ştiu e că nu mă
mai întorc acolo.”
Părinţii mei au fost pe drept cuvînt alarmaţi şi m-au dus imediat la un
psihiatru, care a declarat că sînt
deprimat şi mi-a recomandat o lună de spitalizare, dîndu-mi o zi timp de
gîndire ca să decid dacă
aceasta era ceea ce voiam. Acea noapte a fost singura dată cînd am luat în
considerare sinuciderea. A
mă interna într-un spital psihiatric mi se părea ceva destul de potrivit pentru
mine. Eram, aşa cum
spunea psihiatrul, deprimat. Fratele meu se adaptase la Exeter; eu de ce nu
puteam? Ştiam că
dificultatea de a mă adapta era în întregime greşeala mea şi m-am simţit
complet nepotrivit, incompetent
şi nevrednic. Mai rău, am crezut că sînt probabil nebun. Nu îmi spusese oare
tatăl meu: „Trebuie

să fii nebun’să dai cu piciorul la o asemenea educaţie”? Dacă mă întorceam la
Exeter, m-aş fi reîntors
la tot ce era sigur, securizat, corect, constructiv, dovedit şi cunoscut. Totuşi,
nu era de mine. în adîn-cul
fiinţei mele, ştiam că nu este drumul meu. Dar care era drumul meu? Dacă
nu mă întorceam, tot ceea
ce se afla în faţa mea era necunoscut, nedeterminat, nesigur, incert,
neconsfinţit, imprevizibil. Oricine
ar fi apucat pe un astfel de drum trebuia să fie nebun. Eram îngrozit, dar
apoi, în momentul cînd
disperarea mea era mai mare, din inconştientul meu a venit o înşiruire de
cuvinte, ca un straniu mesaj
spiritual de la o voce care nu era a mea: „Singura securitate reală în viaţă
constă în savurarea
insecurităţii vieţii.” Cu toate că părea nebunesc şi iraţional, dar şi divin, am
decis să fac după cum
voiam. M-am odihnit. Dimineaţa m-am dus să-1 întîlnesc iarăşi pe psihiatru şi
am spus că nu am să mă
mai întorc vreodată la Exeter, dar că sînt gata să mă internez în spital.
Făcusem saltul în necunoscut.
îmi luasem destinul în propriile mîini.
Procesul maturizării apare de obicei gradual, cu multiple salturi mici în
necunoscut, precum cel pe
care-1 face un băiat de 8 ani care-şi ia riscul să meargă pe bicicletă pînă la
magazin de unul singur sau
ca acela al unui băiat de 15 ani care merge la prima sa întîlnire cu o fată.
Dacă vă îndoiţi că acestea
reprezintă riscuri reale înseamnă că nu vă puteţi aminti angoasa implicată de
aceste gesturi. Dacă
observaţi chiar şi cel mai sănătos copil, veţi vedea nu doar nerăbdarea de a
risca să intre în activităţi
noi şi de adult, ci de asemenea o ezitare, o împotrivire, o cramponare de ceea
ce este sigur şi familiar,
o rămînere în dependenţă şi copilărie. în plus, la niveluri mai mult sau mai
puţin subtile, veţi descoperi
aceeaşi ambivalenţă într-un adult, inclusiv la dvs., cu acea tendinţă a omului
mai în vîrstă de a se agăţa
de ceea ce este vechi, cunoscut şi familiar. Aproape zilnic, la vîrsta de 40 de
ani, am fost confruntat cu
ocazii subtile de a risca să fac lucrurile în mod diferit, ocazii de a mă dezvolta.
încă mă maturizez şi nu
atît de repede pe cît ar trebui. Pe lîngă toate micile salturi pe care ar trebui să
le facem, există unele
enorme, ca atunci cînd eu am părăsit şcoala, abandonînd un întreg model de
viaţă şi valori în care
fusesem crescut. Multă lume nu a făcut niciodată un astfel de salt enorm şi,
prin urmare, multă lume
nu s-a maturizat deloc. în ciuda aparenţei lor exterioare, ei rămîn din punct
de vedere psihologic în

mare parte copii ai părinţilor lor, trăind după valorile învăţate, motivaţi în
primul rînd de aprobarea sau
dezaprobarea părinţilor lor (chiar atunci cînd părinţii sînt de multă vreme
morţi şi îngropaţi), fără a îndrăzni
vreodată sâ-şi ia destinul în propriile mîini.
Deşi astfel de salturi mari sînt făcute de obicei în timpul adolescenţei, ele pot
fi făcute la orice vîrstă.
O mamă de 35 de ani, cu trei copii, măritată cu un soţ şovin, inflexibil,
batjocoritor şi dominator a
început să-şi dea seama încet şi dureros că dependenţa ei de el şi căsnicia
reprezentau un fel de viaţă
moartă. El bloca toate încercările ei de a schimba natura relaţiilor lor. Cu un
incredibil curaj, ea a
divorţat, ducînd singură povara incriminărilor şi a criticilor vecinilor şi a
riscului unui viitor
necunoscut, împreună cu copiii ei, dar pentru prima oară în viaţă era liberă să
fie ea însăşi. Un om de
afaceri în vîrstă de 52 de ani, deprimat în urma unui atac de cord,
şi-a privit retrospectiv viaţa dominată de o ambiţie frenetică de a face
întotdeauna mai mulţi bani şi de
a creşte în ierarhia corporaţiei şi a găsit-o fără sens. După o lungă reflecţie,
şi-a dat seama că fusese
determinat de o nevoie de aprobare din partea unei mame dominatoare care
îl critica constant; a
muncit pînă aproape să-şi dea sufletul pentru a ajunge în cele din urmă un
om de succes în ochii ei.
Riscînd şi depăşind dezaprobarea ei pentru prima oară în viaţa lui, la fel,
sfidînd mînia soţiei sale,
obişnuită să trăiască bine şi a copiilor, care nu voiau să renunţe la stilul lor de
viaţă costisitor, el s-a
mutat la ţară şi şi-a deschis un mic magazin, unde restaurează piese de
mobilă veche. Astfel de
schimbări majore, astfel de salturi în independenţă şi autodeterminare sînt
enorm de dureroase la orice
vîrstă şi necesită curajul suprem, totuşi ele sînt în mod frecvent rezultate ale
psihoterapiei. într-adevăr,
din cauza enormităţii riscurilor implicate, aceste schimbări necesită deseori
psihoterapie pentru a fi
împlinite, nu pentru că terapia diminuează riscul, ci pentru că ea sprijină şi te
învaţă să ai curaj.
Dar ce are această problemă a dezvoltării în comun cu iubirea, în afară de
faptul că extinderea de sine
implicată în actul iubirii reprezintă o lărgire a sinelui în noi dimensiuni? Mai
întîi de toate, exemplele
de schimbări descrise şi toate celelalte schimbări majore sînt acte de iubire
de sine. Tocmai pentru că
m-am simţit prea valoros pe mine însumi nu am dorit să rămîn într-o şcoală în
care mă simţeam
mizerabil şi unde întreg mediul social nu se potrivea nevoilor mele. Din cauză
că a ţinut cont de ea

însăşi acea soţie a refuzat să mai tolereze un mariaj care îi limita aproape
complet libertatea şi îi
reprima personalitatea. Din cauză că îi păsa de el însuşi omul de afaceri nu a
mai dorit să îşi dea
sufletul pentru a împlini aşteptările mamei sale. în al doilea rînd, dragostea
de sine nu doar că oferă
motive pentru astfel de schimbări majore; ea este de asemenea baza pentru
curajul de a risca. Doar din
cauză că părinţii mei m-au iubit în mod clar şi au pus preţ pe mine ca şi copil
m-am simţit suficient de
sigur pe mine pentru a sfida aşteptările lor şi a mă depărta într-un mod
radical de modelul pe care îl
fixaseră pentru mine. Deşi m-am simţit nefiresc, nevrednic şi poate nebun
făcînd ceea ce am fă-
cut, am fost capabil să tolerez aceste sentimente doar pentru că în acelaşi
timp, la un nivel mai
profund, m-am simţit o persoană bună, indiferent cît de diferit aş fi fost de
alţii. îndrăznind să fiu
diferit, chiar dacă asta însemna să fiu nebun, răspundeam astfel la mesajele
de iubire anterioare primite
de la părinţii mei, care au fost cu sutele şi care spuneau: „Eşti frumos şi iubit.
Este bine că eşti tu
însuţi. O să te iubim indiferent ce ai să faci, atîta timp cît tu eşti tu însuţi.”
Fără acest sentiment de
siguranţă în ce priveşte iubirea părinţilor mei, reflectat în propria-mi iubire de
sine, aş fi ales probabil
cunoscutul în loc de necunoscut şi aş fi continuat să urmez modelul preferat
de părinţii mei, cu costul
extrem al unicităţii sinelui meu. în sfîrşit, doar atunci cînd facem saltul în
necunoscutul unui sine
complet, al unei independenţe psihologice şi al unei individualităţi unice
sîntem liberi să urmăm căi şi
mai înalte ale creşterii spirituale şi liberi să ne manifestăm dragostea în
dimensiunile ei cele mai
ample. Atunci cînd cineva se căsătoreşte, începe o carieră sau are copii
pentru a satisface aşteptările
părinţilor sau ale altcuiva, inclusiv ale societăţii ca întreg, angajarea va fi prin
chiar natura ei una
amăgitoare. Cînd cineva îşi iubeşte copiii în primul rînd pentru că lumea se
aşteaptă ca el să se
comporte iubitor faţă de copii, atunci părintele va fi insensibil la nevoile mai
subtile ale copiilor lui şi
incapabil să exprime iubirea în feluri mai subtile, deşi de multe ori mai
importante. Cele mai înalte
forme ale iubirii sînt în mod inevitabil alegeri total libere şi nu acte de
conformitate.
Riscul angajării
Indiferent dacă e înşelătoare sau nu, angajarea este fundaţia, temeiul oricărei
relaţii de iubire

veritabile. Angajarea profundă nu garantează succesul unei relaţii, dar ajută
mai mult decît orice la
trăinicia ei. Angajările iniţial înşelătoare pot deveni mai profunde odată cu
timpul; dacă nu, relaţia se
va spulbera sau va fi în mod inevitabil bolnavă şi permanent fragilă. Deseori,
nu sîntem pe deplin
conştienţi de imensitatea riscului implicat în angajarea profundă. Am sugerat
deja
că una dintre funcţiile de care se serveşte fenomenul instinctual al
îndrăgostirii este aceea de a oferi
participanţilor o mantie magică de omnipotenţă, care aduce orbirea în faţa
riscului a ceea ce fac atunci
cînd contractează o căsătorie. în ceea ce mă priveşte, am fost rezonabil de
calm pînă cînd soţia mea ma
însoţit în faţa altarului, moment în care întreg corpul a început să-mi tremure.
Am devenit atunci atît
de înspăimîn-tat, încît nu mi-am mai amintit nimic din ceremonie sau din
petrecerea ce a urmat. în
orice caz, simţul nostru de angajare după căsătorie este cel care face posibilă
tranziţia de la îndrăgostire
la iubirea veritabilă. Angajarea noastră de după momentul concepţiei
copilului este cea care ne
transformă din părinţi biologici în părinţi psihologici*. Angajarea este inerentă
în orice relaţie de
iubire veritabilă. Orice persoană preocupată cu adevărat de creşterea
spirituală a altuia ştie conştient
sau instinctiv că poate cultiva în mod semnificativ această creştere doar
printr-o relaţie constantă.
Copiii nu pot ajunge la maturitatea psihologică într-o atmosferă imprevizibilă,
bîntuită de spectrul
abandonului. Cuplurile nu pot rezolva într-un mod sănătos problema
universală a căsniciei —
dependenţă sau independenţă, dominare şi supunere, libertate şi fidelitate,
de exemplu — fără
siguranţa de a şti că actul de a lupta pentru aceste lucruri nu va distruge prin
el însuşi relaţia.
Problemele angajării sînt majore, parte inerentă a multor tulburări de ordin
psihiatric, iar chestiunile
angajamentelor sînt cruciale în cursul psihoterapiei. Indivizii cu tulburări de
caracter tind să aibă doar
angajamente înşelătoare, iar cînd tulburările lor sînt grave, acestor indivizi
pare că le lipseşte în
totalitate capacitatea de a se angaja în vreun fel. Nu este vorba atît despre
frica de riscul angajării, cît
de faptul că ei nu înţeleg în mod fundamental ce înseamnă angajarea. Din
cauză că părinţii lor nu au
reuşit să se angajeze în vreun fel semnificativ faţă de copii, ei au crescut fără
experienţa angajării.
* Importanţa distincţiei între a fi părinte biologic şi a fi părinte psihologic este
elegant elaborată şi
concretizată în Goldstein, Freud şi Solnit, Beyond the Best Interests of the Chilă (Dincolo
de cel mai bun interes al
copilului),Macmillan, 1973.

Pentru ei, angajarea reprezintă o abstracţie dincolo de orizontul lor, un
fenomen pe care nu-1 pot gîndi
în întregime. Nevroticii, pe de altă parte, sînt în general conştienţi de natura
angajării, dar în mod
frecvent sînt paralizaţi de frica de ea. De obicei, experienţa lor din cea mai
fragedă copilărie a fost una
în care părinţii erau suficient de angajaţi faţă de ei pentru ca şi ei să se
angajeze în schimb faţă de
părinţii lor. Prin urmare, o încetare a dragostei părinteşti prin moarte,
abandon sau respingere cronică
are ca efect transformarea angajării spontane a copilului într-o intolerabilă
experienţă a durerii. Angajările
noi sînt atunci în mod natural înspăimîntătoare. Astfel de răni pot fi vindecate
doar dacă este
posibil ca persoana respectivă să aibă o experienţă fundamentală şi
satisfăcătoare de angajare mai
tîrziu. Din acest motiv, printre altele, angajarea este piatra de temelie a
relaţiei psihoterapeutice. Erau
vremuri cînd mă cutremuram de enormitatea a ceea ce făceam cînd
acceptam un pacient nou pentru o
terapie de lungă durată. Pentru a avea loc o vindecare temeinică, este
necesar ca terapeutul să aducă în
relaţia lui cu un pacient nou acelaşi sens şi grad înalt de angajare pe care le
aduc părinţii care îşi iubesc
cu adevărat copiii. Simţul angajării pe care-1 are terapeutul şi constanţa
preocupării lui vor fi de obicei
testate şi inevitabil făcute manifeste pacientului în nenumărate feluri de-a
lungul lunilor şi anilor de
terapie.
Rachel, o tînără frumoasă de 27 de ani, rece şi distantă, a venit să mă
consulte la sfîrşitul unei căsnicii
scurte. Soţul ei Mark o părăsise din cauza frigidităţii ei. „Ştiu că sînt frigidă”, a
recunoscut Rachel.
„Am crezut că mă voi încălzi în timp cu Mark, dar nu s-a întîmplat astfel. Nu
cred că de vină este
Mark. Nu mi-a plăcut să fac sex cu nimeni. Şi ca să vă spun adevărul, nu sînt
sigură că vreau. O parte
din mine vrea, pentru că mi-ar plăcea să am un mariaj fericit într-o zi şi mi-ar
plăcea să fiu normală —
oamenii normali par să găsească ceva minunat în sex. Dar altă parte din
mine este mulţumită de felul
cum stau lucrurile acum. Mark spunea totdeauna: «Re-laxează-te şi lasă să se
întîmple.» Ei bine, poate
că nu vreau să mă relaxez şi să las să se întîmple, chiar dacă aş putea.”
în a treia lună a muncii noastre împreună, i-am spus Ra-chelei că ea îmi
spune totdeauna „Mulţumesc”
de cel puţin

două ori înainte de a începe şedinţa — mai întîi, atunci cînd o întîlneam în
camera de aşteptare şi încă
o dată cînd intra pe uşa biroului meu. „Ce e greşit în a fi politicos?”, a întrebat
ea.
„Nimic per se”, am răspuns. „Dar în acest caz, pare atît de inutil. Tu acţionezi
ca şi cum ai fi un
oaspete aici şi nici măcar nu eşti sigură că ai fi binevenită.”
„Dar sînt un oaspete aici, este doar casa dvs.”
„Adevărat”, am spus. „Dar e de asemenea adevărat că tu îmi plăteşti 40 de
dolari pe oră pentru timpul
cît eşti aici. Ai achiziţionat acest timp şi spaţiul din acest birou, şi pentru că l-
ai achiziţionat, ai dreptul
la el. Nu eşti oaspete. Acest birou, această cameră de aşteptare şi timpul
nostru împreună sînt dreptul
tău. Sînt ale tale. Mă plăteşti pentru a avea acest drept, aşa că de ce să-mi
mulţumeşti pentru ceea ce îţi
aparţine?”
„Nu pot să cred că gîndiţi în felul acesta!”, a exclamat Rachel.
„Atunci crezi că te pot da afară oricînd vreau”, am replicat eu. „Probabil crezi
că este posibil să vii aici
într-o dimineaţă, iar eu să-ţi spun: «Rachel, lucrul cu tine a devenit plictisitor.
Am decis să nu te mai
consult. La revedere şi noroc bun.»”
„Este exact ceea ce simt”, a fost de acord Rachel. „Nu m-am gîndit niciodată
la ceva ca fiind dreptul
meu. Cel puţin nu în ceea ce priveşte o persoană. Adică nu mă puteţi da
afară?”
„O, presupun că aş putea. Dar nu o voi face. Nu aş vrea. Printre altele, nu ar fi
nici etic. Uite ce e,
Rachel. Atunci cînd accept un caz precum al tău, de terapie de lungă durată,
îmi iau un angajament
faţă de acel caz, faţă de acea persoană. Şi mi-am luat un angajament faţă de
tine. Voi munci cu tine atît
cît este necesar, chiar dacă mi-ar lua un an, sau cinci ani, sau zece ani sau
oricît. Nu ştiu dacă vei
abandona lucrul nostru împreună atunci cînd vei fi pregătită să o faci sau
înainte de asta. Dar oricum ar
fi, tu eşti cea care va pune punct relaţiei noastre. Pînă la moartea mea,
serviciile mele vor fi valabile
pentru tine, atîta timp cît le vei dori.”
Nu mi-a fost greu să înţeleg problema pe care o avea Rachel.
La începutul terapiei, fostul ei soţ Mark îmi spusese: „Cred că mama Rachelei
are multe de-a face cu
problema ei.
E o femeie remarcabilă. Ar fi fost un bun preşedinte la General Motors, dar ca
mamă nu sînt sigur că
este prea bună.” Chiar aşa era, Rachel fusese crescută, sau mai degrabă
condusă cu sentimentul că ar
putea fi dată afară oricînd greşeşte cu ceva. în loc de a-i da Rachelei
sentimentul că locul ei în casă ca

şi copil este ceva sigur — un sentiment care poate veni doar de la părinţii
angajaţi în creşterea copiilor
—, mama Rachelei i-a comunicat exact opusul: la fel ca pentru un salariat,
poziţia Rachelei era
garantată doar atîta timp cît ea producea ce i se cerea şi se comporta în
funcţie de aşteptări. Pentru că
locul ei în casă nu era sigur pe vremea cînd era copil, cum să fi simţit că locul
ei la mine era sigur?
Astfel de răni cauzate de faptul că părinţii nu reuşesc să se angajeze nu se
vindecă prin cîteva cuvinte,
prin cîteva asigurări superficiale. Trebuie lucrat la niveluri din ce în ce mai
profunde, permanent. O
astfel de ocazie, de exemplu, a apărut un an mai tîrziu. Ne concentrasem
asupra faptului că Rachel nu
a plîns niciodată în prezenţa mea — un alt fel de a nu îşi permite „să lase să
se întîmple”. într-o zi, cînd
vorbea despre teribila singurătate care provine din faptul de a fi mereu în
gardă, am simţit că este gata
să izbucnească în lacrimi, dar că era nevoie de o uşoară forţare din partea
mea, aşa că am făcut ceva nu
prea obişnuit: m-am aplecat peste ea, cum stătea întinsă pe canapea, şi am
mîngîiat-o blînd pe cap,
mur-murînd: „Biata Rachel, biata Rachel!” Gestul a eşuat. Rachel s-a înăsprit
imediat şi s-a ridicat cu
ochii uscaţi. „Nu pot să o fac. Nu pot lăsa să se întîmple.” Acest lucru se
întîmpla la sfîrşitul şedinţei.
La următoarea şedinţă, Rachel a venit şi s-a aşezat pe canapea, în loc să se
întindă. „Ei bine, acum e
vremea ca dvs. să vorbiţi”, a anunţat ea.
„Ce vrei să spui?”, am întrebat.
„O să-mi spuneţi toate lucrurile care nu sînt în regulă cu mine.”
M-am simţit încurcat. „Tot nu înţeleg ce vrei să spui, Rachel.”
„Aceasta este ultima noastră şedinţă. O să însumaţi toate lucrurile care nu
sînt în regulă cu mine, toate
motivele pentru care nu mă mai puteţi trata.”
„N-am nici cea mai vagă idee despre ce se întîmpla”, am spus.
Era rîndul Rachelei să fie încurcată. „Ei bine”, a spus ea, „la ultima şedinţă aţi
vrut să plîng. Aţi vrut să
plîng mai demult. La ultima şedinţă aţi făcut totul ca să mă ajutaţi să plîng,
iar eu tot nu am făcut-o,
aşa că o să renunţaţi la mine. Nu pot să fac ceea ce vreţi dvs. să fac. Iată de
ce astăzi va fi ultima
noastră şedinţă.”
„Tu chiar crezi că am să te concediez, nu-i aşa, Rachel?”
„Da, oricine ar crede la tfel.”
„Nu, Rachel, nu oricine, poate mama ta. Dar eu nu sînt mama ta. Nu toată
lumea este ca mama ta. Tu
nu eşti angajata mea. Nu eşti aici ca să faci ceea ce vreau eu să faci. Eşti aici
ca să faci ceea ce vrei tu

şi cînd vrei tu. Aş putea să te îmboldesc, dar nu am nici o putere asupra ta.
Nu te voi concedia
niciodată. Vei fi aici atîta timp cît vei dori.”
Una dintre problemele pe care le au oamenii în general în relaţiile lor ca
adulţi, în cazul în care nu au
primit niciodată o fermă angajare din partea părinţilor lor, este sindromul: „o
să te părăsesc eu înainte
să mă părăseşti tu”. Acest sindrom îmbracă multe forme sau deghizări. Una
dintre forme este frigiditatea
Rachelei. Deşi nu a apărut la un nivel conştient, ceea ce voia să exprime
frigiditatea Rachelei
faţă de soţ şi faţă de prietenii anteriori era: „Nu o să mă dau ţie cînd ştiu al
naibii de bine că ai să mă
laşi baltă mîine, poimîine.” Pentru Rachel, „a lăsa să se întîmple” în ceea ce
priveşte sexualitatea sau
alte lucruri reprezenta o angajare a ei, iar ea nu era dispusă să se angajeze
cînd harta experienţei ei
trecute îi arăta ca sigur faptul că nimeni nu se va angaja în schimb faţă de ea.
Sindromul „o să te părăsesc eu înainte să mă părăseşti tu” devine mai
puternic pe măsură ce o
persoană precum Rachel devine mai apropiată de o alta. După un an de
terapie, cu două şedinţe pe
săptămînă, Rachel m-a anunţat că nu îşi mai poate permite 80 de dolari pe
săptămînă. De la divorţul
său, mi-a spus ea, trecea printr-o perioadă dificilă în ceea ce priveşte banii, şi
trebuia ori să înceteze să
mă vadă ori să mă vadă doar o dată pe săptămînă. Realist vorbind, acest fapt
era ridicol. Ştiam că
Rachel avea o moştenire de 50 000 de dolari, pe lîngă salariul modest pe
care-1 cîştiga la serviri şi că
în comunitate era cunoscută ca făcînd parte dintr-o familie veche şi înstărită.
în mod normal, aş fi
confruntat-o cu faptul că îşi putea permite serviciile mele mult mai uşor decît
alţi pacienţi şi că fără
nici o îndoială se folosea de problema banilor în mod fals, pentru a scăpa de o
apropiere din ce în ce
mai mare de mine. Pe de altă parte, ştiam că moştenirea ei reprezenta pentru
Rachel ceva mai mult
decît bani. Era ceva ce-i aparţinea, ceva ce nu o va părăsi, un zid de
siguranţă într-o lume fără
angajamente. Deşi era destul de rezonabil în ceea ce mă privea să-i cer să
intre în banii de moştenire
pentru a plăti taxa standard, am crezut că este un risc pe care ea nu era încă
gata să şi-1 asume şi că
dacă insistam va pleca cu adevărat. Mi-a spus că s-a gîndit la venitul ei şi şi-
ar permite să plătească 50
de dolari pe săptămînă şi mi-a oferit suma pentru o şedinţă. I-am spus că voi
reduce taxa la 25 de
dolari pe şedinţă şi că voi continua să o văd de două ori pe săptămînă. Ea m-
a privit cu un amestec de

frică, neîncredere şi bucurie. „Chiar veţi face asta?”, a întrebat ea. Am
aprobat din cap. A urmat o
lungă perioadă de tăcere. în cele din urmă, mai aproape de lacrimi decît
fusese vreodată, Rachel a
spus: „Pentru că mă trag dintr-o familie bogată, vînzătorii din oraş m-au
încărcat cu cele mai mari
preţuri suportabile. Dvs. îmi oferiţi o reducere. Nimeni nu mi-a mai oferit o
reducere pînă acum.”
De fapt, Rachel a părăsit terapia de mai multe ori în timpul anului următor, în
bătălia purtată cu
incertitudinea dacă ea ar putea permite angajării noastre reciproce să se
adînceas-că. De fiecare dată,
după o combinaţie de scrisori sau telefoane de-a lungul unei săptămîni sau a
două, reuşeam să o conving
să se întoarcă. în cele din urmă, la sfîrşitul celui de-al doilea an, am putut să
ne ocupăm mai
direct de chestiunile implicate. Am aflat că Rachel scria poezii şi am rugat-o
să mi le arate şi mie. Mai
întîi, a refuzat. Apoi a fost de acord, dar săptămînă după săptămînă „uita” să
mi le aducă. I-am explicat
că refuzul de a-mi arăta poeziile are aceeaşi semnificaţie ca şi refuzul
sexualităţii faţă de Mark şi alţi
bărbaţi. De ce credea că a-mi arăta poemele reprezenta o angajare totală a
ei? De ce credea că a-şi
împărtăşi sexualitatea însemna de asemenea o angajare totală? Chiar dacă
nu aş fi receptiv la poezii,
asta ar însemna o totală respingere a ei? O să terminăm prietenia
noastră pentru că ea nu e un mare poet? Poate că împărtăşin-du-mi din
poeziile ei relaţia noastră va
deveni mai profundă. De ce îi era frică de o astfel de profunzime? Etc. etc.
etc.
în cele din urmă, ajungînd să accepte faptul că eu am un angajament faţă de
ea, în cel de-al treilea an
de terapie Rachel a început „să lase să se întîmple”. în cele din urmă, şi-a
asumat riscul de a mă lăsa
să-i văd poeziile. Apoi, a putut să chicotească, să rîdă şi să tachineze. Relaţia
noastră, care înainte
fusese scorţoasă şi formală, a devenit caldă, spontană, deseori luminîndu-i
sufletul şi bucurîndu-1.
„înainte nu ştiam că e posibil să fii atît de relaxat în prezenţa unei alte
persoane”, a spus ea. „Este
primul loc în viaţa mea în care mă simt în siguranţă.” De la securitatea
biroului meu şi a timpului
petrecut împreună, ea a fost rapid capabilă să se aventureze mai departe, în
alte relaţii. Şi-a dat seama
că sexul nu este o experienţă de angajare, ci una de autoexprimare, joacă,
explorare, învăţare şi
abandonare fericită. Ştiind că eram totdeauna la dispoziţia ei atunci cînd se
simţea agresată, ca o bună

mamă pe care nu o avusese, s-a simţit liberă să permită sexualităţii ei să
izbucnească. Frigiditatea ei sa
retras. Pînă cînd a terminat terapia, în cel de-al patrulea an, Rachel a devenit
o persoană vivace şi
pasionată, preocupată să se bucure de toate relaţiile umane care îi ieşeau în
cale.
Am fost, din fericire, capabil să îi ofer Rachelei un grad suficient de angajare
pentru a depăşi efectele
rele ale lipsei de angajare de care avusese parte de-a lungul copilăriei.
Deseori nu am fost atît de
norocos. Operatorul de computer pe care l-am descris în prima secţiune ca
exemplu de transfer e un
astfel de caz. Nevoia sa de angajare din partea mea era atît de totală, încît nu
am fost capabil sau
dispus să i-o ofer. Dacă angajarea terapeutului este insuficientă pentru a
supravieţui vicisitudinilor
relaţiei, vindecarea temeinică nu apare. Totuşi, dacă angajarea terapeutului
este suficientă, atunci, de
obicei — deşi nu inevitabil — pacientul va răspunde mai devreme sau mai
tîrziu cu o angajare
crescîndă, o angajare faţă de terapeut şi faţă de terapia însăşi. Punctul în
care pacientul începe să-şi
demonstreze angajarea reprezintă punctul de cotitură al terapiei. Pentru
Rachel, cred că acest punct a
fost cel în care mi-a oferit poeziile sale. în mod ciudat, unii pacienţi pot să
vină încrezători la terapie două sau trei ore pe săptămînă timp de ani de zile
şi totuşi să nu atingă acest
punct. Alţii ar putea să-1 atingă chiar în primele două luni. Dar ei trebuie să-1
atingă pentru a fi
vindecaţi. Pentru terapeut, atingerea acestui punct este un moment minunat
de eliberare şi bucurie,
pentru că atunci ştie că pacientul şi-a asumat riscul angajării de a se face
bine şi că, prin urmare,
terapia va reuşi.
Riscul angajării în terapie nu este doar riscul angajării în sine, ci de asemenea
este riscul confruntării
cu sine şi al schimbării. în secţiunea precedentă, în discuţia despre disciplina
devoţiunii faţă de adevăr,
am examinat dificultăţile schimbării hărţii realităţii, a viziunii asupra lumii şi a
transferurilor, însă
schimbările trebuie să existe dacă cineva vrea să ducă o viaţă de iubire,
implicînd frecvente extinderi
de sine în noi dimensiuni şi teritorii de implicare. Vor apărea multe puncte în
călătoria creşterii
spirituale a cuiva, indiferent dacă este singur sau are un psihoterapeut ca
îndrumător, cînd va trebui să
întreprindă acţiuni noi şi nefamiliare, în consonanţă cu noua sa viziune asupra
lumii. A face astfel de
noi acţiuni — a se comporta în mod diferit faţă de felul în care se comporta
înainte — poate reprezenta

un risc personal extraordinar. Un tînăr homosexual pasiv ia pentru prima oară
iniţiativa de a-i cere unei
fete o întîlnire; o persoană care nu a avut niciodată încredere în nimeni se
întinde pentru prima oară pe
canapeaua analistului, permiţîndu-i acestuia să iasă din raza lui de vedere; o
soţie anterior dependentă
îl anunţă pe soţul dominator că va obţine o slujbă, indiferent dacă lui îi place
sau nu, că are şi ea o
viaţă proprie de trăit; „băiatul mamei” de 50 de ani îi spune mamei lui să nu i
se mai adreseze cu numele
de alint, care îl infantilizează; un bărbat distant din punct de vedere
emoţional, părînd
autosuficient şi „puternic”, îşi permite pentru prima oară să plîngă în public;
sau Rachel, care „lasă să
se întîmple” şi plînge pentru prima oară în biroul meu: aceste acţiuni şi multe
altele implică un risc
personal şi, prin urmare, adeseori mai multă teamă şi frică decît are un soldat
care intră în bătălie.
Soldatul nu poate fugi, pentru că există o armă care îl ameninţă din spate şi
una care-1 ameninţă din
faţă. Dar individul care încearcă să se
dezvolte se poate retrage totdeauna într-un model mai comod şi mai familiar
al unui trecut limitat.
S-a spus că psihoterapeutul de succes trebuie să vină în relaţia
psihoterapeutică cu acelaşi curaj şi cu
acelaşi simţ al angajării ca şi pacientul. Terapeutul trebuie să rişte şi el
schimbarea. Dintre toate
regulile bune şi folositoare ale terapiei care mi-au fost predate, sînt puţine pe
care nu am ales să le
încalc într-un moment sau altul. Nu atît din lene sau lipsă de disciplină, cît
mai degrabă cu frică şi
înfrigurare; din cauză că terapia pacientului meu părea să ceară acest lucru
într-un fel sau altul, a
trebuit să ies din siguranţa rolului de analist prestabilit, să fiu diferit şi să risc
neconvenţionalul. Cînd
privesc retrospectiv la orice caz încheiat cu succes pe care l-am avut, pot să
văd că într-un anumit

punct sau puncte a trebuit să trec linia. Disponibilitatea terapeutului de a
suferi în astfel de momente
este poate esenţa terapiei, iar cînd este percepută de pacient, aşa cum se
întîmplă de obicei, este
întotdeauna vorba despre un fapt terapeutic. Din această disponibilitate de a
se extinde pe ei înşişi şi de
a suferi împreună cu pacienţii lor, terapeuţii se dezvoltă şi se schimbă pe ei
înşişi. încă o dată, cînd
privesc retrospectiv la cazurile mele încheiate cu succes nu este nici unul
care să nu fi dus la o
schimbare semnificativă, deseori radicală, în atitudinile şi perspectivele mele.
Trebuia să se întîmple

aşa. Este imposibil să înţelegi cu adevărat pe cineva fără a face loc acelei
persoane în tine însuţi. Acest
loc, care, încă o dată, reprezintă disciplina punerii între paranteze, necesită o
extindere şi, prin urmare,
o schimbare de sine.
Aşa se întîmplă cu faptul de a fi un bun părinte şi tot aşa cu faptul de a fi un
bun psihoterapeut.
Aceeaşi punere între paranteze şi extindere de sine este implicată în a-ţi
asculta copiii. Pentru a
răspunde nevoilor lor sănătoase, trebuie să ne schimbăm pe noi înşine. Doar
cînd sîntem dispuşi să
suferim astfel de schimbări putem deveni părinţii de care au nevoie copiii
noştri. Şi deoarece copiii
cresc permanent, iar nevoile lor se schimbă, sîntem obligaţi să ne schimbăm
şi să creştem odată cu ei.
Oricine cunoaşte părinţi care, de exemplu, pot să se ocupe eficient de copiii
lor pînă la vîrsta
adolescenţei, dar care apoi devin total ineficienţi ca părinţi din cauză că nu
sînt
capabili să se schimbe şi să-şi modifice atitudinile în ceea ce-i priveşte pe
copiii acum mai mari şi
diferiţi de cum erau. Şi ca în toate exemplele de iubire, ar fi incorect să
vedem suferinţa şi schimbarea
implicată în faptul de a fi un bun părinte ca pe o formă de sacrificiu de sine
sau de martiraj; din contră,
părinţii au mai mult de cîştigat din acest proces decît copiii lor. Părinţii care
nu sînt dispuşi să rişte
suferinţa schimbării, a creşterii şi a învăţării de la copiii lor aleg un drum al
senilităţii — indiferent
dacă îşi dau seama de asta sau nu —, iar copiii lor şi lumea îi vor lăsa mult în
urmă. A învăţa de la
copiii lor este pentru mulţi cea mai bună ocazie de a-şi asigura o bă-trîneţe
plină de sens. Din păcate,
multă lume nu profită de această ocazie.
Riscul confruntării

Ultimul şi probabil cel mai mare risc al iubirii este riscul exercitării puterii cu
umilinţă. Cel mai comun
exemplu este actul confruntării iubitoare. Oricînd ne confruntăm cu cineva, în
fapt, îi spunem acelei
persoane: „Te înşeli, eu am dreptate.” Cînd un părinte se confruntă cu un
copil, spunînd: „Eşti pe cale
să devii un netrebnic”, părintele spune, în fapt: „Netrebnicia ta nu e un lucru
bun. Am dreptul să te
critic, deoarece eu nu sînt un netrebnic şi deoarece eu am dreptate.” Cînd un
soţ se confruntă cu soţia
în privinţa frigidităţii ei, el îi spune: „Eşti frigidă şi e greşit ca tu să nu-mi
răspunzi sexual cu o mare
ardoare, deoarece comportamentul meu sexual e normal, iar în celelalte
privinţe sînt în regulă. Tu ai o
problemă din punct de vedere sexual, nu eu.” Cînd o soţie se confruntă cu
soţul ei pe tema că el nu
petrece destul timp cu ea şi cu copilul, va spune: „Concentrarea ta asupra
muncii nu e bună şi e
excesivă. în ciuda faptului că nu am slujba ta, am o viziune asupra lucrurilor
mult mai bună decît a ta
şi ştiu cu siguranţă că ar fi potrivit să te implici şi în alte activităţi.” Mulţi
oameni nu au nici o
dificultate în a-şi exercita capacitatea de confruntare, aceea de a spune: „Am
dreptate, tu greşeşti, ar
trebui să fii altfel.” Părinţii, soţii şi tot felul de oameni în tot felul de roluri o
aplică în mod curent sau
la întîmplare, aruncînd critici în stînga şi-n dreapta, trăgînd cu arma de la
şold. Multe asemenea critici şi
confruntări, făcute de obicei în mod impulsiv, la supărare sau mînie, fac să
crească mai mult cantitatea
de confuzie din lume decît cantitatea de iluminare.
Pentru persoana care iubeşte cu adevărat, actul criticării sau al confruntării
nu apare cu uşurinţă;
pentru ea, este clar că acest act are un mare potenţial de aroganţă.
Confruntarea cu cineva iubit
înseamnă a-ţi asuma o poziţie superioară moral şi intelectual faţă de cel iubit,
cel puţin în ceea ce
priveşte chestiunea în discuţie. însă iubirea veritabilă va recunoaşte şi va
respecta individualitatea
unică şi identitatea separată a celeilalte persoane. (Voi spune mai multe
despre aceasta mai tîrziu.)
Persoana care iubeşte cu adevărat, valorizînd unicitatea şi diferenţa
persoanei iubite, va ezita, întradevăr,
să gîn-dească: „Eu am dreptate, tu te înşeli; ştiu mai bine decît tine ce e mai
bine pentru tine.”
Dar realitatea vieţii este în aşa fel încît, uneori, o persoană ştie mai mult decît
cealaltă ce e mai bine
pentru aceasta din urmă şi în realitate se găseşte pe o poziţie de cunoaştere
sau de înţelepciune
superioară în privinţa subiectului în discuţie. în aceste circumstanţe, cel mai
înţelept dintre ei doi va
avea, în fapt, obligaţia de a-1 confrunta pe celălalt cu problema respectivă.
Prin urmare, persoana iubitoare
se va afla frecvent într-o dilemă, captivă între respectul iubitor pentru calea în
viaţă a celui sau a
celei iubite şi responsabilitatea de a-şi exercita iubitoarea îndrumare, atunci
cînd iubitul pare a avea
nevoie de ea.
Dilema poate fi rezolvată numai printr-o conştiincioasă scrutare de sine, în
care cel ce iubeşte îşi va
examina riguros valoarea înţelepciunii proprii şi motivele care se află în
spatele acestei nevoi de a-şi
asuma rolul de conducător. „Chiar văd clar cum stau lucrurile sau operez pe
baza unor supoziţii obscure?

Chiar îl înţeleg cu adevărat pe cel pe care-1 iubesc? S-ar putea ca nu aceasta
să fie calea prin
care cel pe care-1 iubesc să devină mai înţelept; din această cauză percepţia
mea asupra nepriceperii
sale să fie oare rezultatul propriului meu punct de vedere limitat? Nu cumva
mă slujesc pe mine însumi
crezînd că persoana pe care o iubesc are nevoie să fie re-direcţionată?”
Acestea sînt întrebările pe
care toţi cei care iubesc cu adevărat trebuie să şi le pună neîncetat. Această
scrutare de sine, cît mai obiectivă, este esenţa umilinţei şi blîndeţii. Din
cuvintele unui călugăr britanic
anonim, îndrumător spiritual, din secolul al XVI-lea, aflăm că: „Blîndeţea în ea
însăşi nu este nimic
altceva decît o cunoaştere şi o simţire cu adevărat a sinelui unui om aşa cum
este el. Orice om care se
priveşte şi se simte pe sine cu adevărat aşa cum este va avea cu siguranţă
blîndeţe.”*
Există, deci, două căi de a confrunta şi critica o altă fiinţă umană: aceea a
siguranţei instinctive şi
spontane că avem dreptate sau aceea de a crede că celălalt are probabil
dreptate, idee la care ajungem
printr-o scrupuloasă îndoială de sine şi autoexaminare. Prima cale este cea a
aroganţei; este cea mai
întîlnită modalitate de confruntare la copii, soţi, profesori şi indivizi în general,
în treburile zilnice; ea
este de obicei sortită eşecului, produce mai mult resentimente decît creşteri
spirituale şi are alte efecte
neintenţionate. A doua este calea umilinţei; nu este una obişnuită, necesitînd
o veritabilă extensie de
sine; este mult mai probabil să aibă succes şi nu am observat, de-a lungul
experienţei mele, să fi fost
vreodată distructivă.
Există un număr semnificativ de indivizi care, dintr-un motiv sau altul, au
învăţat să-şi inhibe tendinţa
instinctivă de a critica sau de a se confrunta cu spontană aroganţă, dar care
nu merg mai departe,
ascunzîndu-se în siguranţa morală a blîndeţii, neîncercînd niciodată să îşi
asume puterea. Un astfel de
om a fost un preot, tatăl unei paciente ale mele de vîrstă medie, care suferea
din copilărie de o nevoză
depresivă. Mama pacientei era o femeie mînioasă şi violentă, care îşi domina
familia prin firea ei
ţîfnoasă, prin manipulări şi nu rareori prin bătăi fizice aplicate soţului în faţa
fiicei. Preotul nu a ripostat
niciodată şi îşi sfătuia fiica să-i răspundă mamei ei aşa cum o făcea şi el,
întorcîndu-i şi celălalt
obraz, în tradiţia credinţei creştine, cu respect şi supuşenie neîncetată. Cînd a
început terapia, pacienta
mea îşi venera tatăl pentru nesfîrşita lui toleranţă şi „iubire”. Nu a trecut mult
timp, în orice caz, pînă a

început să realizeze că blîndeţea tatălui însemna slăbiciune şi că, în
pasivitatea lui, a privat-o de o îngrijire
părintească adecvată exact în aceeaşi măsură ca
şi mama sa, prin egoismul ei. Şi-a dat, în sfîrşit, seama că el nu a făcut de
fapt nimic pentru a o proteja
de răutatea mamei şi pentru a înfrunta răul, nelăsîndu-i nici o opţiune, în
afară de aceea de a încorpora
amarele manipulări ale mamei, odată cu pseudou-milinţa lui, ca singurele
modele comportamentale. A
nu reuşi într-o confruntare cînd aceasta este necesară pentru nutrirea
creşterii spirituale reprezintă un
eşec al iubirii tot atît de mare precum critica negîndită, condamnarea şi alte
forme active de privare de
îngrijire. Dacă îşi iubesc copiii, părinţii trebuie, cu grijă şi atenţie poate, dar
nu mai puţin activ, să-i
înfrunte şi să-i critice uneori, la fel de mult pe cît le vor permite copiilor lor să-
i critice şi să-i înfrunte.
în mod similar, soţii care se iubesc vor trebui să se înfrunte în mod repetat, în
măsura în care relaţiile
din căsnicie servesc promovării creşterii spirituale între parteneri. Nici o
căsnicie nu se poate numi de
succes dacă soţul sau soţia nu va fi cel mai bun critic al celuilalt. Este o
concepţie comună ideea că
prietenia trebuie să fie o relaţie fără conflicte, un aranjament de tipul: „Dacă
mă scarpini pe spate, te
scarpin şi eu”, rezultînd numai în urma unui schimb reciproc de favoruri şi
complimente prescrise de
bunele maniere. Acest tip de relaţii sînt superficiale, interzic intimitatea şi nu
servesc numele de
prietenie, care le este atît de uşor aplicat. Din fericire, există semne că ideea
de prietenie a început să
se adîncească. Confruntarea reciprocă în iubire este o parte semnificativă a
tuturor relaţiilor umane
importante şi de succes. Fără aceasta, relaţia este superficială sau chiar
supusă eşecului.
Să confrunţi sau să critici este o formă de exercitare a conducerii sau a
puterii. Exercitarea puterii nu
este nici mai mult nici mai puţin decît o încercare de a influenţa cursul
evenimentelor, umane sau de
altă natură, printr-o acţiune conştientă sau inconştientă, într-o manieră
predeterminată. Cînd ne
confruntăm cu cineva sau criticăm pe cineva o facem deoarece vrem să
schimbăm cursul vieţii
persoanei respective. Este evident că mai există multe alte căi, adesea
superioare, pentru a influenţa
cursul evenimentelor, în afara confruntării sau criticării: cum ar fi sugestia,

exemplul, recompensa şi
pedeapsa, întrebările, interdicţiile sau permisiunile, crearea de noi
experienţe, organizarea activităţilor

ş.a.m.d. Pot fi scrise volume întregi despre arta de a exercita puterea. Pentru
obiectivele noastre, în
orice caz, este suficient să spunem că persoanele care iubesc trebuie să se
preocupe de această artă,
pentru că, dacă doresc să contribuie la creşterea spirituală a celuilalt, ele
trebuie să găsească cea mai
eficientă cale pentru această creştere în condiţiile date. Părinţii iubitori, de
exemplu, trebuie să se
examineze mai întîi pe ei înşişi şi să-şi examineze riguros valorile înainte de a
stabili cu precizie că
ştiu ceea ce este mai bine pentru copilul lor. Apoi, făcînd această
determinare, ei vor putea de
asemenea să analizeze caracterul şi capacităţile copilului, înainte de a decide
dacă acesta va fi mai
înclinat să răspundă favorabil confruntării, laudei, sporirii atenţiei faţă de el
sau aplicării uneia dintre
celelalte forme de influenţare. Să confrunţi pe cineva cu ceva cu care nu se
poate descurca va fi, în cel
mai bun caz, o pierdere de timp, iar în majoritatea cazurilor va avea un efect
vătămător. Dacă vrem să
ne facem auziţi, trebuie să vorbim într-o limbă pe care ascultătorul o poate
înţelege şi la un nivel cu
care ascultătorul poate opera. Dacă este vorba de iubire, trebuie să ne
extindem pe noi înşine pentru a
ne ajusta comunicarea în funcţie de capacităţile celui pe care îl iubim.
Este clar că exercitarea puterii, atunci cînd iubim, necesită un mare volum de
muncă, dar ce legătură
are aceasta cu riscul implicat? Problema este că cu cît cineva iubeşte mai
mult, cu atît va fi mai smerit;
totuşi, cu cît cineva este mai smerit, cu atît e mai copleşit de posibilitatea
apariţiei aroganţei din
exercitarea puterii. Cine sînt eu să influenţez cursul evenimentelor omeneşti?
Ce autoritate m-a investit
să decid ce este mai bine pentru soţia mea, pentru copilul meu, pentru ţara
mea sau pentru rasa umană?
Cine mi-a dat dreptul să îndrăznesc să mă încred în propria-mi înţelegere, iar
apoi să vreau să-mi
exercit voinţa asupra lumii? Cine sînt eu, să mă joc de-a Dumnezeu? Acest a
este riscul. De cîte ori ne
exercităm puterea, ne aşteptăm să influenţăm cursul lumii, al umanităţii şi,
deci, ne jucăm de-a
Dumnezeu. Majoritatea părinţilor, profesorilor, liderilor — majoritatea celor
care exercită puterea —

nu conştientizează acest lucru. în aroganţa exercitării puterii fără o totală
autoconştientizare, care este
cerută de iubire, sîntem binecuvîntaţi, fericiţi, dar
distructivi, ignoranţi în ceea ce priveşte faptul că ne jucăm de-a Dumnezeu.
Dar aceia care iubesc cu
adevărat şi, ca urmare, muncesc pentru înţelepciunea pe care le-o cere
iubirea ştiu că această acţiune

înseamnă să te joci de-a Dumnezeu şi mai ştiu de asemenea că nu există
alternativă, cu excepţia
inacţiunii şi neputinţei. Iubirea ne constrînge să ne jucăm de-a Dumnezeu
avînd conştiinţa întreagă a
ceea ce facem. Cu această conştiinţă, persoanele care iubesc îşi asumă
responsabilitatea de a încerca să
fie Dumnezeu, de a nu se juca neatenţi de-a Dumnezeu şi de-a îndeplini
voinţa divină fără greşeală.
întîlnim aici, prin urmare, încă un paradox: numai ieşind de sub umilinţa
cerută de iubire oamenii pot
năzui să fie Dumnezeu.
Iubirea este disciplinată

Am indicat că energia pentru munca autodisciplinei derivă din iubire, care
este o formă a voinţei. Prin
urmare, nu numai că autodisciplina este de obicei iubire transpusă în acţiune,
dar de asemenea orice
om care iubeşte veritabil se comportă cu autodisciplina şi orice relaţie de
iubire veritabilă cuprinde
disciplina. Dacă aş iubi cu adevărat, evident că mi-aş ordona comportamentul
într-un asemenea fel
încît să contribuie cît se poate la creşterea spirituală a lui sau a ei. Doi tineri
inteligenţi, artişti „boemi”,
cu care am încercat să lucrez odată, aveau de patru ani o căsnicie marcată
de ţipete aproape zilnice,
farfurii sparte şi certuri ce se soldau cu zgîrieturi pe faţă, continuînd cu
infidelităţi săptămînale şi
separări lunare. La scurt timp după ce ne-am început munca, fiecare dintre ei
a perceput în mod corect
că această terapie îi va conduce către creşterea autodisciplinei şi, în
consecinţă, spre o relaţie mult mai
puţin discordantă. „Dar dvs. vreţi să scoatem pasiunea din relaţia noastră”,
mi-au spus. „Noţiunea dvs.
de iubire şi căsnicie nu lasă loc pasiunii.” Aproape imediat după aceasta, ei
au părăsit terapia şi mi s-a
adus la cunoştinţă că trei ani mai tîrziu, după cîteva încercări cu alţi
terapeuţi, concertele lor zilnice de
ţipete şi haoticul model al căsniciei lor
continua neschimbat, la fel ca şi slaba productivitate a vieţilor lor individuale.
Nu e nici o îndoială că
mariajul lor este, într-un sens, unul extrem de colorat. Dar este asemănător
cu culorile primare din
picturile copilului, aruncate pe hîrtie fără îndemînare, ocazional, nu fără şarm,
dar, în general, aşa cum
se întîmplă cu arta copiilor: toate lucrările sînt cam la fel. în tăcutele nuanţe
controlate ale lui
Rembrandt se pot găsi culori infinit de bogate, unice şi pline de înţelesuri.
Pasiunea înseamnă simţirea
marii profunzimi. Faptul că un sentiment este necontrolat nu indică, în nici un
caz, că este mai adînc

decît un sentiment disciplinat. Din contră, psihiatrii cunosc bine adevărul
vechiului proverb: „Rîurile
puţin adînci sînt zgomotoase” şi „Apele liniştite sînt adînci.” Nu trebuie să ne
închipuim că o persoană
ale cărei sentimente sînt controlate şi stăpînite nu poate fi una plină de
pasiune.
Deşi nimeni nu trebuie să fie sclavul propriilor sentimente, autodisciplina nu
presupune strivirea şi
nimicirea sentimentelor. Le spun frecvent pacienţilor mei că sentimentele lor
sînt sclaviilor şi că arta
autodisciplinării e asemănătoare artei proprietarilor de sclavi. în primul rînd,
sentimentele sînt sursa
energiei; ele sînt precum puterea calului sau a sclavului, făcînd posibilă
îndeplinirea misiunilor vieţii.
De vreme ce ele lucrează pentru noi, trebuie să le tratăm cu respect. Există
două tipuri de greşeli
comune pe care proprietarii de sclavi le pot face şi care reprezintă forme
extreme şi opuse de
conducere executivă. Primul tip de proprietar de sclavi nu-şi disciplinează
deloc sclavii, nu le oferă
nici o structură, nu le stabileşte limite, nu îi trimite în nici o direcţie şi nu este
clar cine e şeful. Se va
întîmplă, bineînţeles, ca în timp sclavii lui să se oprească din muncă şi să
înceapă să se mute în conac,
invadînd salonul şi spărgînd mobila, iar în curînd proprietarul de sclavi va afla
că el este sclavul
acestor sclavi, trăind în acelaşi haos ca mai sus menţionatul cuplu „boem” cu
tulburări de caracter.
Celălalt stil de conducere, cel opus, ce presupune sentimentul de vinovăţie al
nevroticului, sentiment
ce influenţează deseori celelalte sentimente ale lui este la fel de autodis-
tructiv. Proprietarul de sclavi
ce practică acest stil e atît de obsedat de frica că aceşti sclavi (sentimentele)
pot să scape de
sub control şi este atît de hotărît ca ei să nu îi cauzeze nici o problemă, încît îi
bate regulat pentru a-1
asculta şi îi pedepseşte sever la primul semn de putere din partea lor.
Rezultatul acestui stil este acela
că într-un timp relativ scurt, sclavii devin din ce în ce mai puţin productivi, iar
voinţa lor este stoarsă
de severul tratament pe care l-au primit. Sau vor înclina din ce în ce mai mult
spre o rebeliune făţişă.
Dacă procesul durează destul timp, într-o noapte, previziunea proprietarului
de sclavi se va adeveri, iar
sclavii se vor răscula, vor arde palatul şi nu de puţine ori cu proprietarul
înăuntru. Aceasta este geneza
unor psihoze şi a unor nevroze copleşitoare. Administrarea potrivită a
sentimentelor se face în mod
clar de-a lungul unei complexe (prin urmare nici simplă, nici uşoară) şi
echilibrate căi de mijloc,

necesitînd grijă şi atenţie continuă. Aici, proprietarul îşi tratează sentimentele
(sclavii) cu respect,
crescîndu-1 cu hrană buna, tratament şi asistenţă medicală, ascultînd şi
răspunzînd vocilor lor,
întrebîndu-le de sănătate, încurajîndu-le, organizîndu-le, stabilindu-le limitele,
decizînd clar între ele,
redirecţionîndu-le şi învăţîndu-le, nelăsînd niciodată vreun semn de îndoială
asupra a cine e şeful.
Aceasta e calea unei autodiscipline sănătoase.
Printre sentimentele ce trebuie disciplinate se află şi sentimentul iubirii. Aşa
cum am indicat, acesta nu
este echivalent cu iubirea veritabilă, dar sentimentul se asociază cu
investirea. Trebuie să fii foarte
respectat şi nutrit de energia lui creativă, dar dacă i se permite să o ia razna,
rezultatul nu va fi o iubire
veritabilă, ci confuzie şi neproductivitate. Deoarece iubirea veritabilă implică
o extensie de sine, sînt
cerute cantităţi vaste de energie şi, vrînd sau nevrînd, depozitul nostru de
energie este limitat la fel ca
şi orele dintr-o zi. Nu putem să iubim pe oricine. într-adevăr, putem avea
sentimentul că iubim
umanitatea şi acest sentiment poate fi, de asemenea, de ajutor în
aprovizionarea noastră cu destulă
energie pentru a manifesta o dragoste veritabilă pentru cîţiva indivizi anume.
Dar iubirea veritabilă
pentru relativ puţini indivizi este tot ceea ce ne stă în putere. încercarea de a
depăşi limitele energiei
noastre înseamnă a oferi mai mult decît putem da şi există un punct de unde
nu te mai poţi întoarce,
dincolo de care încercarea de a-i iubi pe toţi cei ce ne apar în cale devine
frauduloasă şi dăunătoare
pentru cei pe care vrem să-i ajutăm, în consecinţă, dacă sîntem atît de fericiţi
încît să fim în poziţia în care majoritatea indivizilor ne solicită atenţia, trebuie
să alegem dintre ei pe
aceia de care sîntem îndrăgostiţi acum. Această alegere nu este uşoară;
poate fi chinuitor de dureroasă,
la fel cum poate fi asumarea puterii dumnezeieşti. Dar ea trebuie făcută.
Mulţi factori trebuie avuţi în
vedere, în primul rînd capacitatea posibilului primitor al dragostei noastre de
a răspunde iubirii prin
creştere spirituală. Oamenii au capacităţi diferite, un factor care va fi
examinat mai tîrziu. Este, în
orice caz, de necontestat că sînt o mulţime de asemenea spirite atît de
încuiate în spatele unor armuri
impenetrabile încît, în ciuda celor mai mari eforturi de a nutri şi creşte acele
spirite, ele sînt damnate la
un eşec aproape sigur. încercarea de a iubi pe cineva care nu poate beneficia
din iubirea ta de creştere
spirituală înseamnă a-ţi irosi energia, a sădi sămînţa pe un teren arid. Iubirea
veritabilă e preţioasă, iar

aceia care sînt capabili de iubire veritabilă ştiu că iubirea lor trebuie să fie
focalizată cît de productiv
posibil, prin autodisciplină.
Trebuie de asemenea analizată şi cealaltă faţetă a problemei de a iubi prea
multe persoane. Există unii
oameni care pot să iubească mai mult de o singură persoană în acelaşi timp,
să menţină simultan mai
multe relaţii de iubire veritabilă. Aceasta este ea însăşi o problemă din mai
multe motive. Unul dintre
ele este mitul vestic sau american al iubirii romantice, care sugerează că
fiecare om este „menit” unul
alt om; astfel, prin extrapolare, el nu este sortit nimănui altcuiva. Acest mit,
prin urmare, prescrie
excusivitatea relaţiilor de dragoste, în particular, exclusivitatea sexuală. Mitul
este de ajutor, probabil,
contribuind la stabilitatea şi productivitatea relaţiilor umane, pentru că
majoritatea fiinţelor umane îşi
înfruntă limitele capacităţii lor de a se extinde în vederea dezvoltării de relaţii
de iubire veritabilă
numai cu soţii şi cu copiii lor. într-adevăr, dacă cineva poate spune că a
construit o relaţie de iubire
veritabilă cu partenerul şi cu copilul, atunci poate spune că a reuşit să
realizeze ceea ce majoritatea
oamenilor nu reuşea într-o viaţă. Există adeseori ceva patetic la individul care
a eşuat în încercarea de
a-şi transforma familia într-o uniune a iubirii, căutînd încă relaţii de iubire în
afara
familiei. Prima obligaţie a unei persoane care iubeşte veritabil o vor constitui
întotdeauna relaţiile ei
maritale şi parentale. Totuşi, există cazuri în care capacitatea cuiva de a iubi
este suficient de mare
pentru a construi cu succes relaţii de iubire în familie şi pentru a avea energie
şi pentru alte relaţii.
Pentru aceştia, mitul exclusivităţii nu este numai fals ca atare, dar reprezintă,
de asemenea, o limită
inutilă în faţa capacităţii lor de a se oferi şi altora, din afara familiei. Este
posibil ca această limitare să
fie depăşită, dar o mare autodisciplină este cerută în extinderea sinelui
pentru a evita „expansiunea
prea lentă a sinelui”. Despre această extraordinară complexitate a chestiunii
(atinsă aici numai în
trecere) vorbea Joseph Fletcher, teolog şi autor al cerţii Noua Moralitate, aşa
cum mi-a relatat un
prieten de-al meu: „Iubirea liberă e un ideal. Din nefericire, e un ideal de care
doar cîţiva dintre noi
sînt capabili.” Ceea ce a vrut să spună a fost că doar cîţiva dintre noi au o
capacitate de autodisciplină
atît de mare încît să menţină relaţii în care există iubire veritabilă atît în
familie, cît şi în afara ei.

Libertatea şi disciplina sînt într-adevăr foarte strînse, fără disciplina iubirii
veritabile libertatea este în
mod invariabil potrivnică iubirii şi distructivă.
Intre timp, unii dintre cititori s-ar putea simţi să tui de conceptul de disciplină
şi vor concluziona că
sînt avocatul unui stil de viaţă de o plictisitoare Autodisciplină calvinistică

permanentă! Permanentă
autoanaliză! Datorie! Responsabilitate! Neopuritanism, ar spune unii. Spuneţi-
i aşa cum vreţi, iubirea
veritabilă, cu toată disciplina pe care o presupune, este singura cale în
această viaţă pentru a obţine o
bucurie substanţială. Apucaţi o altă cale şi veţi descoperi poate unele
momente de bucurie extatică, dar
ele vor zbura şi vor fi din ce în ce mai amăgitoare. Cînd iubesc veritabil, îmi
extind şinele, şi cînd mă
extind, cresc. Cu cît iubesc mai mult, cu cît iubesc mai îndelung, cu atît devin
mai mare. Iubirea
veritabilă este împlinire de sine. Cu cît nutresc mai mult creşterea spirituală a
celorlalţi, cu atît este
mai nutrită creşterea mea spirituală. Sînt, în totalitate, o fiinţă umană
egoistă. Nu fac niciodată ceva
pentru altcineva, ci tot ce fac fac pentru mine însumi. Şi aşa cum am crescut
prin iubire, la fel a crescut
şi dragostea mea, tot mai prezentă, tot mai constantă. Poate că sînt neopu-
ritan. Dar sînt şi un nebun voios.
Aşa cum cîntă John Denver:

Iubirea-i pretutindeni, eu o zăresc, Tu eşti tot ce poţi să fii, fii deci Viaţa-i perfectă, eu
o doresc Şi joacă cu mine
jocul acest.*
Iubirea înseamnă separare

Chiar dacă actul de a nutri creşterea spirituală a altcuiva are efectul de a
nutri propriul spirit, o
caracteristică majoră a iubirii veritabile este că distincţia între sine şi
altcineva este întotdeauna
menţinută şi conservată. Cel care iubeşte veritabil îl va percepe întotdeauna
pe cel pe care îl iubeşte ca
pe cineva care are o identitate total separată. Mai mult decît atît, întotdeauna
cel care iubeşte veritabil
va respecta şi chiar va încuraja această separare şi individualitatea unică a
celui pe care îl iubeşte.
Eşecul de a percepe şi respecta această separare este întîlnit deseori şi
reprezintă cauza multor boli
mintale şi suferinţe inutile.
în cele mai extreme forme, eşecul de a percepe separarea de tine a celuilalt
se numeşte narcisism. întradevăr,
indivizii narcisişti, în fapt, sînt neputincioşi în a-şi percepe copiii, soţii sau
prietenii ca fiind

separaţi de ei înşişi la nivel emoţional. Prima dată cînd am început să înţeleg
cît narcisism poate exista
a fost în timpul unui interviu cu o pacientă schizofrenică, pe care o voi numi
Susan X. Susan avea 31
de ani pe atunci. Pînă la vîrsta de 18 ani, a avut cîteva încercări serioase de
sinucidere şi a trebuit să fie
internată aproape continuu timp de 13 ani după aceea într-o mulţime de
spitale şi sanatorii, în orice
caz, cu siguranţă datorită tratamentului psihiatric de calitate pe care 1-a
primit în cursul acestor ani, a
început în sfîrşit să se însănătoşească. Pentru cîteva luni, cît a
durat munca noastră, a demonstrat o creştere a capacităţii de a avea
încredere în persoanele demne de
încredere, de a distinge între persoanele demne de încredere şi cele
nedemne, de a accepta faptul că
prezintă tulburări schizofrenice; a înţeles că va fi necesar să muncească mult
tot restul vieţii ei pentru a
se autodisciplina şi a lupta cu această boală, să se respecte pe sine şi să facă
ceea ce este necesar
pentru a se îngriji, fără să fie nevoie să se sprijine pe alţii pentru a continua
să se nutrească. Din cauza
acestui mare progres, am simţit că se apropie timpul cînd Susan va fi în stare
să părăseasă spitalul şi
pentru prima oară în viaţa ei să-şi poată menţine şi conduce cu succes o
existenţă independentă.
Aceasta s-a întîmplat cînd m-am întîlnit cu părinţii ei, un cuplu arătos şi
sănătos, cam de cincizeci şi
cinci de ani. Am fost foarte fericit să le descriu progresul enorm al Susanei şi
să le explic în detaliu
motivele optimismului meu. Dar spre marea mea surpriză, puţin după ce am
început să explic, mama
Susanei a început să plîngă şi a continuat să plîngă de cum a auzit mesajul
meu încurajator. La început
am crezut că sînt lacrimi de bucurie, dar se vedea din expresia ei că era
foarte tristă. în final, am spus:
„Sînt dezorientat, Doamnă X. Astăzi v-am spus lucruri care sînt mai mult decît
încurajatoare, dar
dumneavoastră păreţi să fiţi tristă.”
„Bineînţeles că sînt tristă”, mi-a zis. „Nu mă pot abţine să nu plîng cînd mă
gîndesc cît a suferit biata
Susan.”
Am pornit, atunci, într-o lungă explicare a ceea ce, într-adevăr, Susan a
trebuit să sufere multă vreme
de-a lungul bolii sale, dar le-am explicat şi că în mod clar a învăţat multe din
această suferinţă, că
partea cea mai grea a trecut şi că nu e probabil ca ea să sufere de acum
înainte mai mult decît oricare
alt adult. într-adevăr, ea s-ar putea să sufere mai puţin decît oricare dintre noi
din cauza înţelepciunii

cîştigate din bătălia cu schizofrenia. Doamna X continua să plîngă în tăcere.
„Sincer, sînt încă încurcat,
Doamnă X.”, am spus. „De-a lungul ultimilor 13 ani, trebuie că aţi participat la
cel puţin 20 de întîlniri
ca aceasta cu psihiatrii Susanei, şi din cîte ştiu eu, nici unul dintre ei nu a fost
mai optimist decît mine.
Nu vă simţiţi mai degrabă bucuroasă decît tristă?”
„Nu mă pot gîndi decît la ce viaţă dificilă înfruntă Susan”, răspunse printre
lacrimi Doamna X.
„Uitaţi, Doamnă X.”, am spus, „există ceva ce v-aş putea spune despre Susan
astfel încît să vă fac să
vă simţiţi mai încurajată şi fericită pentru ea?”
„Nefericita viaţă a Susanei este atît de plină de durere”, a scîncit Doamna X.
Brusc, am realizat că Doamna X. nu plîngea pentru Susan, ci pentru ea însăşi.
îşi deplîngea propria
suferinţă şi durere, însă întîlnirea era pentru Susan, nu pentru ea, iar ea îşi
vărsa lacrimile în numele
Susanei. Cum poate face asta, m-am gîn-dit? După aceasta, am realizat că
Doamna X. nu putea acum
să facă distincţia între Susan şi propria persoană. Ceea ce ea a simţit trebuia
să simtă şi Susan. O
utiliza pe Susan ca pe un mijloc de exprimare a propriilor nevoi. Nu o făcea
conştient sau maliţios; în
realitate, la nivel emoţional, nu putea să o perceapă pe Susan ca avînd o
identitate separată de a ei. Susan
era ea. în mintea ei, Susan ca entitate, individ separat cu individualitate, cu o
cale diferită în viaţă
pur şi simplu nu exista — probabil, nici nimeni altcineva. Din punct de vedere
intelectual, Doamna X.
putea recunoaşte alţi oameni ca fiind diferiţi de ea însăşi. în adîncurile minţii
sale, întreaga lume era
ea, Doamna X., ea singură.
în experienţele ulterioare, am recunoscut adesea în mame ale copiilor
schizofrenici indivizi
extraordinar de narcisişti, cum era şi Doamna X. Nu se poate spune că
asemenea mame sînt în toate
cazurile narcisiste sau că mamele narcisiste nu pot da naştere unui copil
normal. Schizofrenia este o
boală extrem de complexă, cu evidente determinări genetice, ca şi ale
mediului înconjurător. Dar ne
putem imagina profunzimea confuziei din copilăria Susanei provocată de
narcisismul mamei sale şi se
poate analiza în mod obiectiv interacţiunea mamelor narcisiste cu copiii lor.
într-o după-amiază în care
Doamnei X. îi păruse rău pentru propria persoană, Susan ar fi putut veni de la
şcoală aducînd cîteva
din picturile pe care profesorul ei i le-a notat cu 10. Dacă i-ar fi spus mamei
sale, plină de mîndrie, ce
repede progresează în acest domeniu, Doamna X. ar fi putut răspunde:

„Susan, mergi la culcare. Nu ar trebui să te extenuezi atît cu lucrul la şcoală.
Sistemul de învăţămînt e
depăşit. Nu le mai pasă de copii.” Pe de altă parte, într-o după-amiază cînd
Doamna X. s-ar fi aflat
într-o foarte bună dispoziţie, Susan ar fi putut veni acasă în lacrimi din cauza
faptului că a fost terorizată
de cîţiva băieţi în autobuzul şcolii, iar Doamna X. ar fi putut spune: „Nu este
extraordinar că
domnul Jones e un şofer de autobuz atît de bun? Este atît de răbdător şi
drăguţ cu toţi copiii şi răutăţile
voastre! Cred că ar trebui să îi oferiţi un cadou mic şi drăguţ de Crăciun.” De
vreme ce ei nu îi percep
pe ceilalţi ca fiind ceilalţi, ci doar o extensie a lor înşile, indivizilor narcisişti le
lipseşte empatia, care
este capacitatea de a simţi ce simtecelălalt. Lipsindu-le empatia, de obicei
părinţii narcisişti le
răspund copiilor lor în mod nepotrivit la nivel emoţional şi eşuează în a
recunoaşte sau în a verifica
sentimentele copilului. Nu este de mirare, deci, că asemenea copii cresc cu
grave deficienţe în a
recunoaşte, a accepta şi prin urmare în a-şi stăpîni propriile sentimente.
Chiar dacă nu tot atît de narcisişti ca Doamna X., marea majoritate a
părinţilor eşuează, într-o anumită
măsură, în a recunoaşte în mod adecvat sau în a aprecia pe deplin
individualitatea unică sau „faptul de
a fi altul” al copilului lor. Exemplele comune abundă. Părinţii vor spune despre
copilul lor: „Aşchia nu
sare departe de trunchi” sau îi vor spune copilului lor: „Eşti exact ca unchiul
tău Jim”, ca şi cum
copilul ar fi o copie genetică fidelă a lor înşile sau a familiei, cînd realitatea în
ceea ce priveşte
combinaţiile genetice este aceea că toţi copiii sînt extrem de diferiţi, din
punct de vedere genetic,
comparativ cu fiecare dintre părinţii lor şi faţă de toţi înaintaşii lor. Taţii
sportivi îşi împing copiii
înclinaţi spre învăţătură către fotbal, iar taţii cu meserii academice îşi
îndrumă copiii cu înclinaţii
sportive către cărţi, făcîndu-i pe copiii lor să resimtă în mod inutil multă
vinovăţie şi tulburare. O soţie
de general se plîngea de fiica lor de 17 ani: „Cînd e acasă, Sally stă tot timpul
în camera ei, scriind
poezii triste. E morbid, doctore. Şi refuză cu desăvîrşire să meargă la
petreceri. Mi-e teamă că are o
boală serioasă.” După ce am intervievat-o pe Sally, o tînără fermecătoare şi
vivace, cu rezultate foarte
bune la şcoală şi avînd o mulţime de prieteni, le-am spus părinţilor
ei că eu cred că Sally este perfect sănătoasă. Totodată, le-am sugerat că ei ar
trebui să mai slăbească
presiunea exercitată pentru ca ea să fie o copie fidelă a lor. Au plecat să
consulte un alt psihiatru, unul

care va fi în stare să se pronunţe asupra diferitelor deviaţii ale copilului lor.
Adolescenţii se plîng frecvent că sînt disciplinaţi într-un anume fel nu dintr-o
preocupare veritabilă, ci
din cauza fricii părinţilorr, că le vor crea o imagine proastă. „Părinţii mei mă
bat mereu la cap să îmi tai
părul”, obişnuiau adolescenţii să spună acum cîţiva ani. „Ei nu-mi pot explica
de ce nu trebuie să îl
port mare. Pur şi simplu, nu vor ca alţi oameni să-i vadă pe copiii lor cu părul
lung. în realitate, nu le
pasă cîtuşi de puţin de mine. Singurul lucru de care le pasă cu adevărat este
imaginea lor.” Asemenea
resentimente adolescentine sînt adeseori justificate. Părinţii, în fapt, eşuează
în încercarea de a aprecia
individualitatea unică a copiilor lor şi îşi privesc adeseori copiii ca pe o
extensie a lor înşile, în multe
cazuri ca pe hainele lor elegante, gazonul atent îngrijit sau maşinile
strălucitoare, care sînt extensii ale
lor înşile, reprezentînd statutul lor în faţa lumii. Acestor forme blînde, dar nu
mai puţin distructive de
narcisism parental des întîlnite li se adresează poate Kahlil Gibran în unele
dintre cele mai rafinate
cuvinte scrise vreodată despre creşterea copilului:

Copiii voştri nu sînt copiii voştri.
Ei sînt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sînt cu voi, ei nu sînt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gîndurile voastre,
Fiindcă ei au gîndurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mîine, pe care voi
nu o puteţi vizita nici chiar în vis. Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi
asemenea
vouă, Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
Voi sînteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sînt azvîrliţi.
Pe drumul nesfirşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute
şi departe.
Şi puterea voastră, prin mîna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic*
* Kahlil Gibran, P rof et ul, trad. rom. de Radu Cîrneci, ed. Orion, 1991, p. 13.

Dificultatea pe care oamenii în general par să o aibă în a aprecia pe deplin
separarea celor de care sînt
apropiaţi are legătură nu doar cu faptul de a fi părinţi, ci şi cu relaţiile lor cele
mai intime, inclusiv
căsnicia. Nu cu mult timp în urmă, am ascultat într-un grup de cupluri o
declaraţie a unui participant;
el spunea că „scopul şi menirea” soţiei sale sînt acelea de a păstra casa
curată şi de a-1 hrăni cum se
cuvine. Am fost îngrozit de ceea ce îmi părea a fi o manifestare greu mascată
de şovinism masculin.

Am considerat că aş putea să îi demonstrez aceasta chestionîndu-i pe ceilalţi
membri ai grupului,
pentru a se pronunţa despre cum percep ei scopul şi menirea soţiilor lor. Spre
oroarea mea, ceilalţi
şase, bărbaţi şi femei laolaltă, au dat răspunsuri destul de asemănătoare. Toţi
au definit scopul şi
menirea soţilor sau soţiilor lor în relaţie cu ei înşişi; toţi au clacat în a înţelege
că propriile lor jumătăţi
pot avea o existenţă separată de a lor sau un destin diferit de ceea ce le
oferă căsnicia. „Dumnezeule
mare”, am exclamat, „nu e de mirare că voi toţi aveţi dificultăţi în căsniciile
voastre şi veţi continua să
le aveţi pînă cînd veţi recunoaşte că fiecare dintre voi are propriul lui destin
de îndeplinit.” Grupul nu
s-a simţit numai pedepsit, ci şi foarte confuz datorită verdictului meu.
Oarecum ostili, mi-au cerut să
definesc scopul şi menirea soţiei mele. „Scopul şi menirea soţiei mele, Lily,”
am răspuns, „este de a
creşte pentru a fi cea mai bună în ceea ce poate face, nu pentru beneficiul
meu, ci pentru al ei şi pentru
gloria Domnului.” Concepţia aceasta le-a rămas străină pentru ceva timp,
totuşi.
Problema separării în relaţiile apropiate a chinuit minţile oamenilor de-a
lungul multor ani. In orice
caz, a primit mai multă atenţie din punct de vedere politic decît din punct de
vedere al căsniciei.
Comunismul pur, de exemplu, a dat naştere unei filozofii nu neplăcute
cuplurilor mai sus menţionate
— conform căreia scopul şi menirea individului este acela de a servi relaţiei,
grupului, colectivului,
societăţii. Doar destinul statului este important; destinul individului este
considerat lipsit de
importanţă. Capitalismul pur, pe de altă parte, a susţinut destinul individului
chiar cu costul relaţiei,
grupului, colectivului, societăţii. Văduvele şi orfanii pot muri de foame, iar
asta nu trebuie să-1
împiedice pe întreprinzătorul individual să se bucure de toate roadele
iniţiativei lui. Ar trebui să fie
evident pentru orice minte cu discernămînt că nici una dintre aceste soluţii
pure la problema separării
într-o relaţie nu avea succes. Sănătatea individuală depinde de sănătatea
societăţii; sănătatea societăţii
depinde de sănătatea indivizilor săi. Cînd lucrăm cu cupluri, soţia mea şi cu
mine trasăm o analogie
între căsnicie şi o tabără de alpinism. Dacă unul vrea să facă alpinism,
celălalt trebuie să aibă grijă de
tabără, un loc în care se găsesc provizii şi corturi, unde primul poate primi
hrană şi se poate odihni
înainte de a se aventura din nou în căutarea unei noi provocări. Alpiniştii
experimentaţi ştiu că trebuie

să cheltuiască cel puţin la fel de mult timp, dacă nu mai mult, cu îngrijirea
taberei ca şi cu ascensiunea,
pentru că supravieţuirea lor depinde de cît de atent verifică dacă tabăra este
robust construită şi bine
aprovizionată.
O problemă obişnuită şi tradiţional masculină a mariajului este cea creată de
soţ, care, odată căsătorit,
îşi dedică întreaga energie ascensiunii şi deloc grijii faţă de căsnicie sau
taberei de la bază, aşteptînduse
ca totul să fie în perfectă ordine oricînd ar alege să se întoarcă aici pentru
odihnă şi recre-ere,
înainte de a-şi asuma vreo răspundere în întreţinerea ei. Mai devreme sau
mai tîrziu, „capitalistul” se
va apropia de eşec şi se va întoarce pentru a-şi regăsi tabăra neîngrijită în
ruină, soţia ignorată fiind
spitalizată pentru o cădere nervoasă, fugită cu un alt bărbat sau, cu alte
cuvinte, demisionată din slujba
ei de îngrijitor de tabără. O problemă maritală la fel de comună şi tradiţional
feminină este creată de
soţia care, odată căsătorită, simte că ţelul vieţii ei a fost atins. Pentru ea,
tabăra este vîrful. Ea nu poate să
înţeleagă sau să priceapă nevoia soţului ei de a înregistra experienţe şi
împliniri şi după căsătorie şi
reacţionează la acest lucru cu gelozie şi nesfîrşite cereri ca el să dedice tot
mai multă atenţie
căminului. Ca şi alte rezolvări „comuniste” ale problemei, aceasta creează o
relaţie sufocantă şi
umilitoare, din care soţul, simţindu-se prins în cursă şi limitat, poate alege să
se elibereze în momentul
„crizei de la mijlocul vieţii”. Mişcarea de eliberare feminină poate fi de ajutor
în a arăta calea ce este
în mod clar singura rezolvare ideală: căsnicia ca o adevărată instituţie a
cooperării, ce necesită mari
contribuţii mutuale, grijă, timp şi energie, dar care există pentru scopul
primar de a nutri creşterea spirituală
individuală a fiecăruia dintre participanţi, în vederea atingerii unor vîrfuri
proprii. Bărbatul şi
femeia trebuie să îngrijească împreună de cămin şi împreună trebuie să se
avînte spre înălţimi.
Ca adolescent, mă înfioram adesea la vorbele de iubire ale tinerei poete
americane Ann Bradstreet
spuse soţului ei: „Dacă vreodată doi ar fi unul, atunci — noi sîntem.”*
Crescînd, am realizat însă că separarea partenerilor îmbogăţeşte cuplul.
Căsniciile bune nu pot fi
construite de indivizi înspăimîntaţi de singurătatea lor, aşa cum se întîmplă în
majoritatea cazurilor,
pentru a căuta o scăpare în căsătorie. Iubirea veritabilă nu respectă doar
individualitatea celuilalt, ci
caută să o cultive chiar cu riscul separării sau pierderii. Ultimul ţel al vieţii
rămîne creşterea spirituală

a individului, călătoria solitară pe culmi care pot fi atinse numai de unul
singur. Călătoriile
semnificative nu pot fi duse la îndeplinire fără o nutrire potrivită, oferită de o
căsnicie reuşită sau de o
societate de succes. Căsnicia şi societatea există pentru scopul de bază de a
asigura nutrirea acestor
călătorii individuale. Sau, cum este în cazul iubirii veritabile, „sacrificiile” în
interesul creşterii altora
servesc în egală măsură pentru creşterea de sine. Este vorba de întoarcerea
individului spre nutrirea
căsniciei sau a societăţii de pe culmile pe
care ea sau el le-au traversat singuri şi care servesc ridicării acelei căsnicii
sau societăţii către noi
înălţimi. Din acest punct de vedere, creşterea individuală şi creşterea
societăţii sînt interdependente,
dar individul se va afla întotdeauna singur şi izolat în faţa culmilor
ameninţătoare. Despre solitudinea
înţelepciunii vorbeşte încă o dată profetul lui Kahlil Gibran, referindu-se la
căsnicie:

Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru. Pentru ca vînturile cerurilor să
poată dansa printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte: Fie, mai degrabă, o mare
vălurind între ţărmurile
sufletelor
voastre. Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură
cupă.
împărţiţi-vă pîinea, dar nu mîncaţi din aceeaşi bucată. Cînlaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă
laolaltă, dar faceţi ca
fiecare să
rămînă singur, întocmai cum strunele lăutei sînt singure, în timp ce vibrează
în aceeaşi armonie.
Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte, Pentru că numai mina
vieţii vă poate cuprinde
inimile, Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape, Căci coloanele templului
înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt*

Kahlil Gibran, P rof et ul, ed. cit., pp. 11-12
Iubire şi psihoterapie

Este greu pentru mine să redau acum motivaţia şi înţelegerea cu care am
intrat în domeniul psihiatriei
acum 15 ani. Cu siguranţă, mi-am dorit să ajut oamenii. Procesul ajutării
oamenilor în alte branşe ale
medicinii implică tehnologia, cu care eu nu mă simt confortabil şi care, de
altfel, pare prea me-
canicistă pentru a se potrivi gusturilor mele. De asemenea, am găsit că faptul
de a discuta cu oamenii
este mult mai distractiv decît să îi cercetezi amănunţit şi să îi operezi, iar
ciudăţeniile minţii umane

păreau, inerent, mult mai interesante decît ciudăţeniile corpului sau microbii
care îl infectează. Nu
aveam nici o idee despre cum pot psihiatrii să îi ajute pe oameni, excepţie
făcînd fantasma conform
căreia psihiatrii sînt posesorii unor cuvinte şi tehnici magice de a interacţiona
cu pacienţii, descurcînd
în mod magic iţele psihicului. Probabil îmi doream să fiu magician. Aveam o
noţiune foarte vagă despre
faptul că munca implicată ar avea de-a face cu dezvoltarea spirituală a
pacienţilor şi cu siguranţă
nici măcar prin gînd nu-mi trecea că aceasta ar implica propria mea
dezvoltare spirituală.
în timpul primelor zece luni de instruire ale mele, am lucrat cu pacienţi foarte
bolnavi şi tulburaţi, care
păreau a beneficia mult mai mult de pe urma tratamentelor cu şocuri
electrice şi pastile sau a unei
îngrijiri atente decît de pe urma a ceea ce obţineau de la mine, dar am
învăţat cuvintele „magice”
tradiţionale şi tehnicile de interacţiune. După această perioadă, am început
să am grijă de primul meu
pacient nevrotic, care făcea de multă vreme psihoterapie ca pacient
neinternat. Era o pacientă pe care o
vom numi Marcia. Marcia venea să mă vadă de trei ori pe săptămînă. A fost o
adevărată bătălie. Nu
voia să vorbească despre lucrurile pe care îmi doream să le aud sau nu voia
să discute despre ele în
felul în care doream, iar uneori nu voia să vorbească deloc. în cîteva puncte,
valorile noastre erau
destul de diferite; în timpul bătăliei, a ajuns să se schimbe cumva, iar eu să
mai schimb cîte ceva în
mine însumi. Dar lupta continua, în ciuda bagajului meu de cuvinte magice,
tehnici şi situaţii şi nu
exista nici un semn că starea Marciei s-ar fi îmbunătăţit. într-adevar, la puţin
timp după ce a început să
mă consulte, ea şi-a dezvoltat un model comportamental de o promiscuitate
aproape inacceptabilă şi
timp de luni întregi a înregistrat neabătut nenumărate incidente de
„comportament rău”. în sfîrşit, după
un asemenea an, m-a întrebat, în mijlocul unei şedinţe:
„Credeţi că sînt o nenorocită?”
„Pari să vrei să îţi spun ce cred despre tine”, i-am răspuns, încercînd să cîştig
timp.
Aceasta era exact ceea ce îşi dorea, a spus. Dar ce aş fi putut face acum? Ce
cuvinte magice, tehnici
sau metode mi-ar fi fost de ajutor? I-aş fi putut răspunde: „De ce mă întrebi
asta?” sau „Ce îţi închipui
tu că aş crede eu despre tine?” sau „Ceea ce este important, Marcia, este nu
cum te consider eu, ci opinia
ta despre tine.” Totuşi aveam sentimentul că aceste strategii erau o formă de
eschivare şi că după

un an întreg de şedinţe ţinute de trei ori pe săptămînă, în sfîrşit, Marcia era
îndreptăţită să obţină un
răspuns onest de la mine în legătură cu ceea ce cred despre ea. Dar nu
aveam nici un precedent pentru
această situaţie; faptul de a-i spune în faţă unei persoane ceea ce crezi

despre ea nu era unul dintre
cuvintele magice sau tehnicile pe care vreunul dintre profesorii mei mi le
predaseră. Am avut o
interacţiune care nu îmi fusese niciodată sugerată sau recomandată în timpul
instruirii mele; simplul
fapt că nu îmi fusese menţionată era pentru mine o indicaţie că este o
interacţiune dezaprobată, o
situaţie în care orice psihiatru care se respectă nu şi-ar fi permis să intre.
Cum să reacţionez? Cu inima
strînsă, am încercat să merg pe ceea ce părea, într-adevăr, un teren foarte
periculos. „Marcia”, am spus,
„vii să mă vezi de peste un an. în decursul acestei perioade de timp, lucrurile
nu au mers uşor între noi.
O mare parte din timp am petrecut-o luptînd, iar bătăliile au fost adeseori
plictisitoare, enervante sau
obositoare pentru amîndoi. însă în ciuda acestui lucru, tu ai continuat să mă
consulţi, depunînd un efort
considerabil, trecînd peste inconveniente, şedinţă după şedinţă, săptămînă
după săptămînă, lună după
lună. Nu ai fi fost în stare să faci acest lucru dacă nu ai fi tipul de persoană
hotărîtă să se dezvolte şi
care să vrea să muncească din greu pentru a deveni mai bună. Nu cred că aş
putea crede despre cineva
care munceşte atît de mult pentru sine cum o faci tu că este o nenorocită.
Deci, răspunsul este: Nu, nu
cred că eşti o nenorocită. în fapt, îţi admir întreaga muncă.”
Dintre duzinile sale de iubiţi, Marcia a ales imediat unul, stabilind şi menţinînd
cu el o relaţie care în
cele din urmă a dus la o căsătorie încununată de succes. Nu a mai fost
promiscuă niciodată. A început
imediat să vorbească despre lucrurile frumoase din ea însăşi. Senzaţia de
zădărnicie din bătăliile anterioare
s-a risipit instantaneu, şi munca noastră a devenit cursivă şi uşoară, cu
progrese remarcabile. în mod straniu,
coborîrea mea pe terenul periculos al revelării gîndi-rii mele pozitive despre
ea — ceva ce nu credeam că
trebuie făcut —, în loc de a o răni, a reprezentat un mare cîştig terapeutic şi
a însemnat cu claritate punctul de
cotitură în munca noastră.
Ce înseamnă aceasta? înseamnă că tot ceea ce avem de făcut pentru a
practica o terapie de succes este
să le spunem pacienţilor noştri ceea ce gîndim pozitiv despre ei? Nu prea. în
primul rînd, în terapie
este necesar să fim oneşti totdeauna. O admiram şi o plăceam cu sinceritate
pe Marcia. în al doilea

rînd, faptul că o plăceam şi admiraţia mea erau de o reală importanţă pentru
ea, din cauza duratei mari
de timp de cînd ne cunoşteam şi a profunzimii experienţelor noastre în
terapie, în fapt, esenţa
punctului de cotitură nu a avut de-a face cu admiraţia şi faptul că o plăceam,
ci cu natura relaţiei
noastre.
Un punct de cotitură similar a apărut în terapia unei tinere femei pe care o
voi numi Helen, cu care mam
întîlnit de două ori pe săptămînă timp de nouă luni, cu o lipsă de succes
notabilă şi pentru care nu
aveam, încă, părea multe sentimente pozitive. într-adevăr, după tot acest
timp, nu prea aveam multe
sentimente pentru ce reprezenta Helen. Niciodată nu mă întîlnisem cu un
pacient o perioadă de timp
atît de lungă fără să îmi formez cîteva idei despre ceea ce reprezenta
individul şi despre natura
problemei care trebuia rezolvată. Eram în totalitate confuz din pricina ei şi mi-
am petrecut o bună
parte din cîteva nopţi încercînd orice, dar fără succes, pentru a da un sens
acestui caz. îmi era clar însă
că Helen nu avea încredere în mine. Se plîngea zgomotos de faptul că nu am
pentru ea nici o formă
sau mod de înţelegere şi că sînt interesat numai de banii ei. Mi-a vorbit astfel
o şedinţă întreagă, după
nouă luni de terapie: „Nu vă puteţi imagina, doctore Peack, cît de frustrant
este pentru mine să mă
aştept să comunic cu dvs. cînd dvs. sînteţi atît de puţin interesat de mine şi
din cauza aceasta atît de
neglijent cu sentimentele mele.”
„Helen”, i-am răspuns, „pare a fi frustrant pentru amîndoi. Nu ştiu cum o să
te facă să te simţi ce-ţi voi
spune, dar tu eşti cel mai frustrant caz pe care l-am avut vreodată în cei zece
ani de cînd practic psihologia.
Nu amb întîlnit niciodată pe cineva cu care să fi avut mai multă bătaie de
cap într-un atît de lung interval de
timp. Poate că ai dreptate să crezi că nu reprezint persoana potrivită pentru a
lucra cu tine. Nu ştiu. Nu
vreau să abandonez, dar sînt foarte sigur că sînt foarte confuz în ceea ce te
priveşte şi mă întreb înainte
de a înnebuni ce naiba nu merge în munca noastră.”
Un zîmbet strălucitor apăru pe faţa Helenei. „Dvs., după toate astea, chiar
ţineţi la mine”, spuse.
„Immm?”, am întrebat.
„Dacă nu v-ar păsa cu adevărat de mine, nu aţi fi atît de frustrat”, a replicat,
ca şi cum ar fi fost ceva
perfect evident.
La următoarea şedinţă, Helen a început să îmi spună lucruri pe care mai
înainte le ţinuse ascunse sau

despre care minţise şi după o săptămînă am putut să înţeleg cu claritate
problemele ei de bază, am
putut să pun un diagnostic şi să aflu, în mare măsură, cum trebuie să se
desfăşoare terapia.
Reacţia mea faţă de Helen a fost plină de sens şi a fost importantă pentru ea,
din cauza implicării mele
adînci în relaţie şi datorită intensităţii bătăliei pe care o purtam împreună.
Eram acum în măsură să
identificăm ingredientul esenţial care face psihoterapia să fie reuşită şi
eficientă. Nu era vorba de o
„privire pozitivă necondiţionată”, nici de „cuvinte magice”, tehnici sau
ipostaze; era vorba de
implicare umană şi de luptă. Era vorba de disponibilitatea terapeutului de a
se extinde pe sine însuşi,
de a nutri creşterea spirituală a pacientului — voinţa de a ieşi dintr-o situaţie
limită, de a se implica cu
adevărat la nivel emoţional în relaţie, de a se lupta într-adevăr cu pacientul şi
cu sine însuşi. Pe scurt,
ingredientul esenţial al unei psihoterapii de mare succes şi plină de înţelesuri
este iubirea.
Este remarcabil, aproape incredibil, că voluminoasa literatură de specialitate
din Occident asupra
subiectului psihote-rapiei ignoră tema iubirii. Guru hinduşi adeseori nu fac un
secret din faptul că
iubirea este sursa puterii lor*. Dar literatura din Occident cea mai apropiată
de acest subiect este cea
compusă din acele articole care au
pretenţia de a analiza diferenţele dintre psihoterapeuţii de succes şi cei fără
succes şi care sfîrşesc de
obicei prin a menţiona cîteva caracteristici ale psihoterapeuţilor de succes,
cum ar fi „căldura” sau
„empa-tia”. De fapt, părem să fim jenaţi de subiectul iubirii. Există o suită de
motive pentru această
stare de lucruri. Unul este confuzia între iubirea veritabilă şi iubirea
romantică, care a invadat cultura
noastră, la fel de bine ca şi alte confuzii cu care am avut de-a face în această
secţiune. Altul este
înclinaţia noastră spre raţional, tangibil şi măsurabil în „medicina ştiinţifică”,
în timp ce disciplina
psihoterapiei a evoluat în mare măsură în afara „medicinii ştiinţifice”. De
vreme ce iubirea este
intangibilă, doar parţial măsurabilă şi un fenomen su-praraţional, nu a putut fi
obiect al analizei
ştiinţifice.
Un alt motiv este forţa tradiţiei psihanalitice în psihiatrie, a analistului blazat
şi detaşat, tradiţie pentru
care succesorii lui Freud par să fie mai responsabili decît Freud însuşi. în
această concepţie, orice
sentiment de dragoste pe care pacientul îl nutreşte pentru terapeut este
etichetat ca „transfer”, iar orice

sentiment de dragoste pe care terapeutul îl are pentru pacient este
considerat „contratransfer”,
implicînd faptul că această manifestare sentimentală este anormală, mai
degrabă o parte a problemei
decît a soluţiei, şi ar trebui evitată. Acest lucru este în mare parte absurd.
Transferul, după cum am
menţionat în secţiunea anterioară, se referă la sentimente, percepţii şi
răspunsurinepotrivite. Nu este
nimic nepotrivit în legătură cu pacienţii care ajung să simtă dragoste faţă de
terapeutul care îi ascultă
cu adevărat oră după oră fără a-i judeca, care îi acceptă cu adevărat aşa cum
n-au mai fost acceptaţi
probabil înainte, care se reţine în totalitate de la a se folosi de ei şi care le-a
alinat suferinţele. în
esenţă, transferul este cel care, în multe cazuri, îl împiedică pe pacient de a
dezvolta o relaţie de iubire
cu terapeutul, iar însănătoşirea constă în a lucra asupra transferului, în aşa
fel încît pacientul să poată
experimenta o relaţie de iubire reuşită, adesea pentru prima dată. în mod
similar, nu este nimic
nepotrivit în sentimentele de iubire pe care terapeutul le poate avea pentru
pacientul sau pacienta lui,
cînd pacientul se supune disciplinei psihoterapiei, cooperează în tratament, e
dispus să înveţe de la
terapeut şi începe să se dezvolte cu succes
datorită acestei relaţii. Psihoterapia intensivă, în multe cazuri, este un proces
de regăsire a unei griji
părinteşti faţă de el. Nu este mai nepotrivit pentru psihoterapeut să aibă
sentimente de iubire faţa de
pacient decît este pentru un bun părinte să nutrească sentimente de iubire
pentru copil. Din contră, este
esenţial pentru terapeut să-1 iubească pe pacient pentru ca terapia să aibă
succes, iar dacă terapia se
dovedeşte a fi încununată de succes, atunci relaţia terapeutică este, reciproc,
una de iubire. Este
inevitabil ca terapeutul să încerce sentimente de dragoste, care vor coincide
cu iubirea veritabilă pe
care el a demonstrat-o faţă de pacient.
în mare parte, bolile mintale sînt cauzate de o absenţă sau de un defect al
iubirii pe care un copil
anume o cere de la părinţii săi pentru o maturizare de succes şi o dezvoltare
spirituală corectă. Este
evident, deci, că în vederea vindecării prin psihoterapie, pacientul trebuie să
primească de la psihoterapeut
cel puţin o parte din dragostea veritabilă de care pacientul a fost privat. Dacă
psihoterapeutul nu
poate iubi veritabil un pacient, nu va apărea o vindecare veritabilă. Nu are
importanţă cît de recunoscut
şi instruit poate fi psihoterapeutul, dacă nu poate să se extindă pe sine prin
iubirea faţă de pacient,

rezultatele experienţei lor psihoterapeutice nu vor fi, în general, încununate
de succes. Reciproc, un
psihoterapeut cu foarte puţine recomandări, cu o minimă pregătire, dar care
poate exercita o mare
iubire va ajunge la rezultate psihiatrice egale cu acelea ale celor mai buni
psihiatri.
Datorită faptului că dragostea şi sexul sînt atît de strîns legate şi
interconectate, este potrivit să
menţionăm aici pe scurt tema relaţiilor între terapeuţi şi pacienţii lor, temă
care suscită acum un mare
interes în presă. Datorită necesităţii iubirii şi a naturii intime a relaţiei
psihoterapeutice, este inevitabil
ca atît pacienţii cît şi terapeuţii să dezvolte în mod obişnuit puternice sau
extrem de puternice atracţii
sexuale unul pentru celălalt. Presiunile pentru ca aceste atracţii să fie
consumate sexual pot fi enorme.
Bănuiesc că unii dintre cei ce aparţin acestei branşe, a psihoterapeuţilor, şi

care aruncă cu pietre într-un
terapeut care s-a implicat într-o relaţie sexuală cu un pacient nu pot fi
terapeuţi capabili de iubire şi nu pot
avea, prin urmare, o viziune realistă asupra enormei
presiuni implicate. Mai mult decît atît, dacă s-ar întîmpla să am un caz în
care, după o analiză
judicioasă şi pertinentă, să ajung la concluzia că dezvoltarea spirituală a
pacientului meu va fi
substanţial îmbunătăţită în urma unei relaţii sexuale între noi, voi fi de acord.
Insă în 15 ani de
experienţă nu am avut încă un asemenea caz şi mi se pare greu de imaginat
că un asemenea caz ar
putea exista în realitate. în primul rînd, aşa cum am menţionat, rolul unui bun
terapeut este în primul
rînd acela de bun părinte, iar părinţii nu se implică în relaţii sexuale cu copiii
lor din cîteva motive
uşor de înţeles. Treaba unui părinte este aceea de a-i fi de ajutor copilului şi
nu să se folosească de
copil pentru satisfacţia personală. Treaba unui terapeut este să îi fie de ajutor
pacientului şi nu să se
folosească de pacient pentru satisfacerea propriilor sale nevoi. Treaba unui
părinte este de a-şi încuraja
copilul de-a lungul drumului pentru cucerirea independenţei, iar munca unui
terapeut cu pacientul este
asemănătoare. Este dificil de înţeles cum un terapeut s-ar putea implica într-o
relaţie sexuală cu un
pacient fără a intenţiona să se folosească de el în vederea satisfacerii
propriilor nevoi sau cum ar putea
el urmări astfel să încurajeze independenţa pacientului.
Mulţi pacienţi, în particular, acei cărora le place să fie mai seducători, au fost
ataşaţi sexual de părinţii
lor, lucru care a impietat clar asupra libertăţii, creşterii lor spirituale. Atît
teoria cît şi practica,

neîndestulătoare, pe care le avem sugerează clar că o relaţie sexuală între un
terapeut şi un asemenea
pacient este destinată mai mult să cimenteze ataşamentele imature ale
pacientului decît a le pierde.
Chiar dacă relaţia nu s-a consumat din punct de vedere sexual, este în
detrimentul terapeutului să „se
îndrăgostească” de pacient, pentru că, aşa cum am văzut, îndrăgostirea
implică un colaps al limitelor
eului şi o diminuare a senzaţiei normale de separare care există între indivizi.
Terapeuţii care se îndrăgostesc de un pacient nu mai au posibilitatea de a fi
obiectivi în legătură cu
nevoile pacientului sau nu mai pot separa aceste nevoi de cele ale lui însuşi.
Din iubire pentru pacienţii
lor, terapeuţii să nu îşi îngăduie
lor înşile a se îndrăgosti de pacienţi. Pentru că iubirea veritabilă presupune
respect pentru identitatea
separată a celui iubit, terapeutul care iubeşte veritabil va recunoaşte şi va
accepta că drumul în viaţă al
pacientului este şi trebuie să fie separat de al terapeutului. Pentru cîţiva
terapeuţi, aceasta înseamnă că
drumurile lor şi cele ale pacientului nu trebuie să se intersecteze în afara
orelor de terapie. Deşi respect
această opinie, în ceea ce mă priveşte, o consider însă, de o rigiditate care nu
e necesară. Cu toate că
am avut o astfel de experienţă cu o fostă pacientă, care a fost în mod clar în
detrimentul ei, am avut
alte multe experienţe de relaţii sociale cu foşti pacienţi care păreau în mod
clar să aibă de cîştigat din
acest lucru la fel de mult ca şi mine însumi. Am avut de asemenea şansa să
analizez cu succes unii
prieteni foarte apropiaţi. Cu toate acestea, contactul social cu pacientul în
afara orelor de terapie, chiar
după ce terapia s-a terminat oficial, reprezintă ceva ce ar trebui început
numai cu mare grijă şi
autoevaluare circumspectă pentru a afla dacă nevoile terapeutului nu sînt,
prin acest contact, în
detrimentul pacientului.
Am examinat faptul că psihoterapia s-ar cuveni să fie (trebuie să fie, pentru a
avea succes) un proces
de iubire veritabilă — o idee oarecum eretică în cercurile psihiatriei
tradiţionale. Cealaltă faţetă a
monedei este cel puţin la fel de eretică: dacă psihoterapia este iubire
veritabilă, iubirea se cuvine a fi
întotdeauna psihoterapeutică? Dacă ne iubim veritabil soţia, părinţii, copiii
sau prietenii, dacă ne
extindem în vederea hră-nirii creşterii lor spirituale, acest lucru înseamnă că
practicăm psihoterapia cu
ei? Răspunsul meu este: cu siguranţă. Din cînd în cînd, la cocteiluri, cineva
îmi spune: „Trebuie să fie

dificil pentru dvs., doctore Peack, să vă separaţi viaţa socială de cea
profesională. în fond, nu se poate
ca o persoană să-şi analizeze familia şi prietenii, nu-i aşa?” De obicei,
interlocutorul meu caută doar să
întreţină o conversaţie plicticoasă şi este mai puţin interesat şi niciodată
pregătit pentru a asimila o replică
serioasă. Ocazional însă mi se oferă oportunitatea de a preda psihoterapia
sau de a practica atunci
şi acolo, imediat, explicînd de ce nici măcar nu încerc sau nu vreau să încerc
să separ viaţa mea
profesională de cea personală. Dacă îmi dau seama că soţia mea, copilul
meu, părinţii sau prietenii mei
suferă din cauza unei iluzii, a unui neadevăr sau a unui impediment inutil, am
obligaţia să mă extind pe
mine însumi către ei pentru a corecta situaţia cît mai repede posibil, aşa cum
fac cu pacienţii mei, care
mă plătesc pentru serviciile mele. Ar trebui să nu-mi ofer serviciile,
înţelepciunea mea şi iubirea familiei
mele şi prietenilor mei datorită faptului că ei nu au contractat în mod special
serviciile mele şi
nu mă plătesc pentru a fi atent la nevoile lor psihologice? Cu greu. Cum pot fi
un bun părinte, tată, soţ
sau fiu, dacă nu mă folosesc de ocaziile de care dispun pentru a încerca, cu
atîta îndemînare cît posed,
să-i învăţ pe cei dragi ceea ce ştiu şi să le ofer oricît ajutor îmi stă în putere,
să le ofer călătoriile de
creştere spirituală? Mai mult decît atît, mă aştept la aceleaşi servicii din
partea familiei şi prietenilor
mei, în limita abilităţii lor. Deşi faptul că mă critică poate fi nemeritat,
enervant uneori şi învăţăturile
lor pot să nu fie atît de înţelepte ca cele ale unui adult, de la copiii mei am
învăţat mult despre cum să
mă ajut. Soţia mea mă îndrumă la fel de mult pe cît o îndrum şi eu. Nu mi-aş
numi prietenii prieteni
dacă şi-ar reţine faţă de mine dezaprobarea onestă şi devotata lor grijă
pentru înţelepciunea şi siguranţa
direcţiei în care eu însumi călătoresc. Pot să mă dezvolt mai repede fără
ajutorul lor decît cu el? Orice
relaţie de iubire veritabilă este una de psihoterapie reciprocă.
Nu am văzut întotdeauna lucrurile în acest fel. în anii de dinainte, apreciam
mai mult admiraţia soţiei
mele, decît critica ei şi am făcut mai mult pentru a-i cultiva dependenţa decît
puterea. Imaginea mea de
sine ca soţ şi tată a fost aceea a unui om care se ocupă de aprovizionarea
familiei, iar responsabilitatea
mea se termina odată cu aducerea mîncării acasă. Casa mi-am dorit-o a fi un
loc al confortului, nu al
întrecerii, în acele timpuri, aş fi fost de acord cu ideea că nu este etic şi că ar
fi primejdios şi distructiv

pentru un psihoterapeut să îşi exercite îndemînarea asupra prietenilor şi
familiei sale. Dar acest acord
era motivat tot atît de mult de lene pe cît era de frica de a utiliza greşit
propria-mi profesie.
Psihoterapia, ca şi iubirea, este muncă şi e mai uşor să lucrezi opt ore pe zi,
decît să lucrezi şaisprezece
ore. Este de asemenea mult mai uşor să iubeşti o persoană care îţi caută
înţelepciunea, care călătoreşte
pe teritoriul tău pentru a o obţine, care plăteşte pentru
atenţia ta şi ale cărei cerinţe faţă de tine sînt limitate strict la cele 50 de
minute decît să iubeşti o
persoană care îţi revendică atenţia ca pe un drept, ale cărei cereri pot să nu
fie limitate, care nu te
percepe ca pe o figură autoritară şi care nu solicită învăţătura ta. Aplicarea
psihoterapiei acasă sau cu
unul dintre prieteni necesită aceeaşi intensitate de autodisciplina şi efort ca şi
la birou, dar în condiţii
mai puţin optime, ceea ce înseamnă că acasă sînt necesare chiar mai multă
dragoste şi efort. Sper, de
aceea, că alţi psiho terapeuţi nu vor considera aceste cuvinte ca un îndemn
să înceapă imediat să aplice
psihoterapia cu copiii şi camarazii lor. Dacă cineva îşi continuă călătoria de
creştere spirituală,
capacitatea lui de a iubi va creşte mereu. Dar întotdeauna ea este limitată şi
e clar că nimeni nu ar
trebui să încerce psihoterapia peste capacitatea lui de a iubi, deoarece
psihoterapia fără iubire va eşua
sau poate fi chiar dăunătoare. Dacă poţi să iubeşti şase ore pe zi, fii mulţumit
pentru moment,
capacitatea ta este deja peste medie; călătoria este lungă, iar capacitatea ta
are nevoie de timp pentru a
se dezvolta. Să practici psihoterapia cu unul dintre prieteni sau dintre
membrii familiei, să iubeşti pe
cineva tot timpul e un ideal, un ţel spre care trebuie să te îndrepţi, dar nu
este realizabil instantaneu.
Pentru că, aşa cum am indicat, oamenii care nu au formaţie de psihoterapeuţi
pot practica cu succes
psihoterapia fără multă instruire atît timp cît iubesc veritabil fiinţele umane,
consideraţiile pe care leam
făcut privind practicarea psihote-rapiei cu un membru al familiei sau cu
prieteni nu se aplică
restrictiv terapeuţilor de profesie; acestea se vor aplica oricui. Ocazional, cînd
pacienţii mă întreabă
cînd vor fi pregătiţi pentru a termina terapia, le răspund: „Cînd tu însuţi vei fi
capabil să fii un bun
terapeut.” Acest răspuns e deseori foarte de folos în terapia de grup, cînd
pacienţii, bineînţeles, practică
terapia unul asupra celuilalt şi cînd eşecurile în a-şi asuma cu succes rolul
psihoterapeutului le pot fi

arătate. Multor pacienţi nu le place acest răspuns şi cîţiva vor spune: „E prea
multă muncă. Să fac asta
ar însemna să fiu nevoit să gîndesc tot timpul în relaţiile mele cu oamenii. N-
aş vrea să gîndesc atît de
mult. N-aş vrea să muncesc aşa de mult. Aş vrea doar să mă bucur de ele.”
Pacienţii răspund deseori
similar cînd le arăt că toate interacţiunile umane sînt oportunităţi fie pentru a
învăţa fie pentru a fi învăţaţi
(să ofere sau să primescă terapie). Cînd nici nu învaţă nici nu sînt învăţaţi, ei
ratează o oportunitate.
Majoritatea persoanelor aproape că au dreptate cînd spun că nu vor să se
îndrepte spre un asemenea
ţel măreţ sau să muncescă atît de greu în viaţă. Majoritatea pacienţilor, chiar
aflaţi în grija celor mai pricepuţi şi
iubitori terapeuţi, îşi vor termina terapia prea devreme ca să-şi perfecţioneze
pe deplin potenţialul.
Poate că ei au parcurs o distanţă scurtă sau destul de lungă în călătoria lor de
dezvoltare spirituală, dar
nu întreaga călătorie. Aceasta pare sau este prea dificilă. Ei sînt mulţumiţi că
sînt oameni obişnuiţi şi
nu năzuiesc la a fi Dumnezeu.
Misterul iubirii

Această discuţie a început cu mai multe pagini în urmă prin observaţia că
iubirea este un subiect
misterios şi că pînă acum misterul a fost ignorat. întrebărilor ridicate aici pînă
în acest moment li s-a
răspuns. Dar există şi alte întrebări, la care nu se poate răspunde atît de uşor.
Un set de astfel de întrebări derivă mai degrabă logic din materialul discutat
mai sus. A fost clarificat,
de exemplu, faptul că autodisciplina se dezvoltă pe temelia iubirii. Dar acest
lucru lasă fără răspuns
întrebarea de unde apare iubirea. Şi dacă întrebăm acest lucru, trebuie să
întrebăm de asemenea care
sînt cauzele absenţei iubirii. S-a sugerat că absenţa iubirii este cauza majoră
a bolii mintale şi că
prezenţa iubirii este, prin urmare, elementul vindecător esenţial în
psihoterapie. Aşa stînd lucrurile,
cum de anumiţi indivizi născuţi şi crescuţi într-un mediu lipsit de iubire,
neglijaţi constant şi cîteo-dată
brutalizaţi au reuşit cumva să-şi depăşească problemele copilăriei, uneori
chiar fără ajutorul plin de
iubire al psihote-rapiei şi să devină maturi, sănătoşi şi poate chiar oameni
sfinţi? Reciproc, cum de unii
pacienţi, aparent nu mai bolnavi decît alţii, au eşuat parţial sau total în a
răspunde la tratamentul
psihoterapeutic chiar al celui mai înţelept şi mai iubitor terapeut?
O încercare de a răspunde la acest set de întrebări va fi făcută în secţiunea
finală, despre graţie.
încercarea nu va aduce nimănui o satisfacţie completă, nici chiar mie. Sper
totuşi că tot ceea ce am
scris va aduce o anume iluminare.
Mai există un set de întrebări care au de-a face cu chestiuni deliberat omise
sau puţin tratate în discuţia
despre iubire. Cînd iubita mea a stat pentru prima oară în faţa mea
dezbrăcată, cu totul deschisă privirii
mele, un sentiment mi-a cutremurat toată fiinţa mea: veneraţia. De ce? Dacă
sexul nu e mai mult decît
un instinct, de ce nu m-am simţit „înfierbîntat” sau înfometat? O astfel de
foame ar fi suficientă pentru
a asigura perpetuarea speciei. De ce veneraţie? De ce trebuie ca sexul să fie
complicat cu adoraţie? Şi
pentru că a venit vorba, ce determină frumuseţea? Am spus că obiectul iubirii
veritabile trebuie să fie o
persoană, pentru că doar oamenii au spirite capabile să se dezvolte. Dar cum
rămîne cu cea mai bună
creaţie a unui sculptor în lemn? Sau cu cea mai bună sculptură ce reprezintă
o Madonă medievală? Sau
cu statuia în bronz a unui conducător de car de luptă grecesc de la Delphi?
Aceste obiecte inanimate nu
sînt iubite de către creatorii lor? Nu este cumva frumuseţea lor legată de
iubirea creatorilor? Cum rămîne
cu frumuseţea naturii — cu natura, acel ceva pe care-1 numim „creaţie”? Şi
de ce în prezenţa
frumuseţii sau a bucuriei avem deseori acea stranie, paradoxală reacţie de
tristeţe sau lacrimi? Cum se
face că anumite măsuri muzicale interpretate într-un anume fel ne pot mişca
atît? Şi de ce ochii mei
devin umezi cînd fiul meu de şase ani, încă bolnav, în prima noapte petrecută
la spital după o operaţie
de amigdale, vine brusc la mine, care stau obosit pe podea şi începe să mă
frece blînd pe spate?
în mod clar, există dimensiuni ale iubirii care n-au fost discutate şi sînt foarte
dificil de înţeles. Nu
cred că la întrebări despre aceste aspecte (şi despre multe altele) va putea
da răspuns sociobiologia. în
mod curent, psihologia, prin cunoaşterea graniţelor eului, ar putea fi într-o
mică măsură de ajutor —
însă doar într-o mică măsură. Cei care ştiu cele mai multe despre astfel de
lucruri se numără printre
oamenii religioşi, elevi ai Misterului. Asupra lor şi asupra subiectului religiei
trebuie să ne întoarcem dacă vrem să obţinem licăriri de intuiţie.
Restul acestei cărţi se va ocupa de anumite faţete ale religiei. Următoarea
secţiune va discuta, foarte
limitat, relaţia dintre religie şi procesul creşterii. Secţiunea finală se va
concentra asupra fenomenului
graţiei, asupra rolului pe care ea îl joacă în acest proces. Conceptul de graţie
este familiar religiei de
milenii, dar este străin ştiinţei, inclusiv psihologiei. Eu cred totuşi că
înţelegerea fenomenului graţiei

este esenţială pentru a completa înţelegerea procesului de creştere în fiinţele
umane. Ceea ce va urma
sper să reprezinte o contribuţie pentru lărgirea interfeţei dintre religie şi
ştiinţa psihologiei.
■■■Creştere şi religie
Viziunile asupra lumii şi religia

Pe măsură ce fiinţele îşi sporesc disciplina, iubirea şi experienţa de viaţă, ele
capătă o mai bună
înţelegere a lumii şi a locului pe care îl ocupă în ea. Invers, dacă omul nu
reuşeşte să-şi sporească
disciplina, iubirea şi experienţa de viaţă, nu progresează în înţelegerea lumii.
Prin urmare, printre
membrii rasei umane există o extraordinară diversitate în ce priveşte
lărgimea orizontului şi
complexitatea înţelegerii pe care o avem despre ce e viaţa.
înţelegerea este religia noastră. Din moment ce oricine are o anumită
înţelegere — o viziune asupra
lumii, indiferent cît de limitată, primitivă sau imprecisă —, toată lumea are o
religie. Acest fapt, care
nu e pe larg acceptat, este de o importanţă covîrşitoare: fiecare are o religie.
Suferim, cred eu, de faptul că avem tendinţa de a defini religia prea îngust.
Tindem să credem că
religia trebuie să includă o credinţă în Dumnezeu, o practică rituală sau
aderenţa la un anumit grup de
credincioşi. Sîntem tentaţi să spunem despre cineva care nu merge la
biserică sau care nu crede într-o
fiinţă superioară că: „El nu este religios.” Am auzit oameni învăţaţi spunînd:
„Budismul nu este o
religie propriu-zisă”, „Unitarienii au exclus religia din credinţa lor” sau
„Misticismul este mai mult o
filozofie decît o religie.” Tindem să vedem religia ca pe ceva monolitic, ca
fiind o singură bucată, iar
apoi, avînd în minte acest concept simplist, sîntem încurcaţi şi nu putem
înţelege cum doi oameni atît
de diferiţi pot fi amîndoi creştini. Sau evrei. Sau cum un ateu are un simţ mai
dezvoltat al moralei
catolice decît un catolic care ia parte regulat la liturghie.
Supervizînd mai mulţi psihoterapeuţi, mi-am dat seama de fiecare dată că ei
luau prea puţin, dacă nu
deloc, în considerare felul în care pacienţii lor văd lumea. Există mai multe
motive pentru acest lucru,
dar printre ele se află ideea că dacă pacienţii nu se consideră pe ei înşişi
religioşi, în virtutea
necredinţei lor în Dumnezeu sau a neparticipării lor la o Biserică, prin urmare
ei nu au religie şi
chestiunea nu merită a fi cercetată. Dar implicit sau explicit, oricine are un
set de idei şi credinţe
despre natura esenţială a lumii. Pacientul vede oare universul ca fiind
fundamental haotic şi fără sens,

astfel în-cît să nu-i pese decît de faptul de a înşfăca o plăcere cît de mică,
oricînd se iveşte momentul?
Sau vede lumea ca pe un loc în care fiecare se luptă cu fiecare, în care
cruzimea este un lucru necesar
pentru a supravieţui? Sau vede lumea ca pe un loc hrănitor, în care
totdeauna va apărea ceva bun şi în
care nu trebuie să-ţi faci prea multe griji pentru viitor? Sau un loc care e dator
să-1 ţină în viaţă,
indiferent de felul în care se comportă cît trăieşte? Sau pentru el universul
are legi rigide datorită
cărora va fi doborît sau aruncat la o parte, de va călca cîtuşi de puţin în afara
liniei? Etc. Există tot
felul de moduri de a vedea lumea. Mai devreme sau mai tîrziu, în cursul
terapiei, mulţi terapeuţi vor
ajunge să-şi dea seama cum vede un pacient lumea, dar dacă terapeutul
caută anume să înţeleagă acest
lucru, atunci va reuşi mai repede. Este esenţial ca terapeutul să ajungă la
această înţelegere, pentru că
felul în care pacientul vede lumea este întotdeauna o parte esenţială a
problemelor pe care el le are şi
este necesară o corecţie în acest fel de a vedea lumea pentru a se ajunge la
vindecare. Aşa că eu le spun
terapeuţilor pe care-i supervizez: „Aflaţi religia pacienţilor voştri, chiar dacă ei
spun că nu au religie.”
De obicei, religia sau felul cum vedem lumea este incomplet. Adeseori
pacienţii nu sînt conştienţi de
felul în care văd ei lumea şi uneori cred că posedă un anumit fel de religie
cînd, de fapt, posedă ceva
destul de diferit. Stewart, un inginer plin de succes, a devenit pe la 55 de ani
foarte deprimat, în ciuda
succesului său în carieră, a faptului că fusese un soţ şi un tată excelent, se
simţea un om rău şi
nevrednic. „Lumea ar fi un loc mai bun dacă eu aş fi mort”, spunea el. Şi
credea acest lucru. Stewart
avusese două încercări serioase de sinucidere. Nici un fel de asigurare
raţională nu putea întrerupe
nerealismul imaginii sale de om bun de
nimic. în afară de simptomele obişnuite ale unei depresii grave, precum
insomnia şi agitaţia, Stewart
suferea de dificultatea de a înghiţi mîncarea. „Nu este doar din cauză că
mîncarea are un gust rău”,
spunea el. „Este şi asta, dar parcă am o lamă de oţel în gît şi nimic altceva în
afară de lichide nu poate
trece de ea.” Testele speciale cu raze X au revelat faptul că nu exista nici o
cauză fizică pentru această
dificultate de a înghiţi. Stewart nu făcea prea mult caz de religia sa. „Sînt un
ateu pur şi simplu”,
afirma el. „Sînt om de ştiinţă. Singurele lucruri în care cred sînt cele pe care
le poţi vedea şi atinge.

Poate ar fi mai bine dacă aş avea credinţă într-un Dumnezeu iubitor, dar,
sincer, nu pot să înghit o
astfel de idioţenie. Am avut parte destul de asta cînd eram mic şi sînt fericit
că am terminat-o cu ea.”
Stewart crescuse într-o mică comunitate vestică, fiind fiul unui pastor
fundamentalist rigid şi al soţiei
sale la fel de rigide; îşi părăsise casa şi Biserica cu prima ocazie ce i se ivise.
După cîteva luni de la începutul tratamentului, Stewart a povestit următorul
vis scurt. „Eram iarăşi în
casa copilăriei mele, din Minnessota. Era ca şi cum aş fi rămas copil, deşi
ştiam că am aceeaşi vîrstă
pe care o am acum. Era în timpul nopţii. In casă a intrat un bărbat. Avea de
gînd să ne taie gî-turile. Nu
l-am văzut niciodată pe acest bărbat, dar ştiam cine e: tatăl unei fete cu care
îmi dădusem întâlnire de
vreo două ori în timpul liceului. Asta a fost tot. Nu a existat nici un dez-
nodămînt. M-am trezit
înspăimîntat, ştiind că acest bărbat voia să ne taie gîturile.”
I-am spus lui Stewart să-mi povestească tot ce ştia despre acest bărbat din
vis. „Nu vă pot spune
nimic”, a zis el. „Nu l-am întîlnit niciodată. M-am întîlnit cu fiica lui de două ori
— nu chiar întîlniri,
doar am condus-o acasă după întîlnirile grupului de tineri de la biserică. O
dată i-am furat un sărut, în
întuneric, în spatele unui tufiş.” în acest moment, Stewart rîse nervos şi
continuă: „în visul meu, am
avut senzaţia că nu i-am văzut niciodată tatăl, deşi ştiam că el e. De fapt, l-
am văzut totuşi în viaţa
reală — de la distanţă. Era şef de gară în orăşelul nostru. Ocazional, îl
vedeam cînd mă duceam în gară
şi priveam în după-amiezele de vară cum trec trenurile.”
Ceva mi-a sclipit în minte. Şi eu petreceam pe cînd eram copil leneşe după-
amieze de vară privind
trenurile. Acţiunea principală se desfăşura în gară. Iar directorul gării era un
fel de stăpîn al Acţiunii.
El ştia locurile îndepărtate din care veneau trenurile şi unde se duceau. Ştia
care tren opreşte şi care nu,

zguduind pămîntul cînd trecea. El potrivea ceasurile şi dădea semnalele de
plecare. El primea şi
trimitea poşta. Şi cînd nu făcea aceste lucruri minunate, apăsa clapeta
aparatului de transmisiuni,
folosind un misterios limbaj ritmic, pentru a trimite mesaje peste tot în lume.
„Stewart”, am spus, „mi-ai spus că eşti ateu şi te cred. Există o parte din tine
care crede că nu există
Dumnezeu. Dar încep să bănuiesc că este o altă parte din tine care crede
totuşi în Dumnezeu — într-un
Dumnezeu periculos, care taie gîturile.” Bănuiala mea a fost corectă. Pe
măsură ce lucram împreună,
cu încăpăţînare, luptînd împotriva rezistenţelor, Stewart a început să-şi dea
seama că în el există o

credinţă stranie şi urî-tă: presupunea, dincolo de ateismul său, că lumea este
controlată şi condusă de o
forţă răuvoitoare, o forţă care nu numai că putea să-i taie gîtul, dar chiar
dorea acest lucru — dorea să-
1 pedepsească pentru o infracţiune. Am început încet, încet să ne
concentrăm asupra acestei
„infracţiuni”, con-stînd mai ales în minore incidente sexuale simbolizate prin
„furtul unui sărut” de la
fiica şefului de gară. în cele din urmă, a devenit clar că (printre alte motive
ale depresiei sale) Stewart
făcea penitenţă şi îşi tăia singur gîtul într-un mod figurat în speranţa că astfel
l-ar fi oprit pe Dumnezeu
să i-l taie literalmente.
De unde venea ideea de Dumnezeu rău şi lume răuvoitoare a lui Stewart?
Cum se dezvoltă religia în
oameni? Ce determină felul particular al unui om de a vedea lumea? Există
un întreg complex de
determinări, dar cartea de faţă nu va explora chestiunea aceasta în detaliu.
însă cel mai important
factor în dezvoltarea religiei celor mai mulţi oameni este în mod evident
cultura lor. Dacă sîntem
europeni, sîntem înclinaţi să credem că Cristos a fost un bărbat alb, dacă
sîntem africani probabil
credem că a fost negru. Dacă cineva este indian, s-a născut şi a crescut la
Benares sau Bombay,
probabil că va deveni hindus şi va avea parte de ceea ce ar putea fi descris
drept o perspectivă pesimistă
asupra lumii. Dacă altcineva este american, s-a născut şi a crescut
în Indiana, e mai probabil să ajungă creştin decît hindus şi să aibă o viziune
optimistă asupra lumii.
înclinăm să credem şi noi ce cred oamenii din jurul nostru şi înclinăm să
acceptăm ca fiind adevărat ce
ne spun aceşti oameni despre natura existenţei, atunci cînd îi ascultăm în
timpul anilor noştri de
formare.
E mai puţin evident însă (nu şi pentru psihoterapeuţi) faptul că partea cea
mai importantă a culturii
noastre o reprezintă familia. Cultura fundamentală în care ne dezvoltăm este
cultura familiei, iar
părinţii noştri sînt „liderii noştri culturali”. Mai mult, cel mai semnificativ
aspect al acestei culturi
constă nu în ceea ce ne spun părinţii noştri despre Dumnezeu, ci în ceea ce
fac ei — felul în care se
comportă unul cu celălalt, faţă de celelalte rude ale noastre şi, înainte de
toate, faţă de noi.
Cu alte cuvinte, ceea ce aflăm despre natura existenţei atunci cînd creştem
este determinat de natura
experienţei pe care o avem în microcosmosul familiei. în determinarea viziunii
noastre asupra lumii,

nu contează atît de mult ce spun părinţii noştri, dar contează lumea unică pe
care ei o creează pentru
noi prin comportarea lor. „Sînt de acord că am această idee a unui Dumnezeu
călău”, a spus Stewart,
„dar de unde vine ea? Părinţii mei credeau fără îndoială în Dumnezeu —
vorbeau tot timpul despre
aceasta — dar credinţa lor era într-un Dumnezeu al iubirii. Isus ne iubeşte.
Dumnezeu ne iubeşte. Noi
îl iubim pe Dumnezeu şi pe Isus. Iubire, iubire, iubire, numai de asta auzeam.”
„Aţi avut o copilărie fericită?”, l-am întrebat. Stewart mi-a aruncat o căutătură
cruntă. „Nu vă mai
jucaţi cu mine. Ştiţi că nu am avut. Ştiţi că a fost mizerabilă.”
„De ce a fost atît de mizerabilă?”
„Ştiţi şi acest lucru. Ştiţi cum a fost. Am avut parte de bătăi îngrozitoare.
Curele, bîte, cozi de mătură,
tot ce puteau ţine în mînă. Nu era nimic din ceea ce aş fi putut face care să
nu merite o bătaie. O bătaie
pe zi e ruptă din rai şi te ajută să ajungi un bun creştin.”
„Au încercat vreodată să vă ştranguleze sau să vă taie gîtul?”
„Nu, dar sînt sigur că ar fi încercat dacă n-aş fi fost destul de atent.” A urmat
un lung moment de
tăcere. Faţa lui Stewart a devenit extrem de tristă. în cele din urmă, cu greu,
a spus: „încep să înţeleg.”
Stewart nu este singurul care crede în ceea ce eu am ajuns să numesc un
„dumnezeu monstruos”. Am
avut mai mulţi pacienţi cu concepţii similare în ceea ce-1 priveşte pe
Dumnezeu şi cu idei la fel de
terifiante şi sumbre despre natura existenţei. Surprinzător este că acest
dumnezeu monstruos nu mai
este ceva comun în minţile oamenilor. în prima secţiune a cărţii am făcut
observaţia că atunci cînd
sîntem copii, părinţii noştri sînt ca nişte zei pentru noi, iar felul în care
procedează ei pare modul în
care trebuie procedat în tot universul. Prima noţiune pe care o avem despre
natura lui Dumnezeu (şi,
din nefericire, de multe ori singura) este o simplă extrapolare a naturii
părinţilor noştri, un simplu
amestec al caracterelor mamei şi tatălui sau ale celor ce-i substituie. Dacă ei
sînt părinţi iubitori şi
iertători, probabil că vom crede într-un Dumnezeu iubitor şi iertător. Iar ca
adulţi vom privi lumea ca
pe un loc minunat, aşa cum a fost şi copilăria noastră. Dacă părinţii noştri au
fost aspri şi ne-au
pedepsit, probabil că ne vom maturiza cu credinţa într-un dumnezeu
monstruos, aspru şi poruncitor. Iar
dacă ei nu reuşesc să aibă grijă de noi, probabil că vom vedea universul ca
fiind tot atît de nepăsător
fată de noi*.

* Frecvent (dar nu întotdeauna), esenţa copilăriei pacienţilor şi, prin urmare, a viziunii
lor asupra lumii este
conţinută în „memoria timpurie”. Prin urmare, deseori le spun pacienţilor mei:
„Spuneţi primul lucru de care vă
puteţi aminti.” Unii pot protesta, spunînd că nu pot face acest lucru, pentru că au mai
multe amintiri timpurii. Dar
cînd îi forţez să facă o alegere, răspunsul va varia de la „Ei bine, îmi amintesc de
mama cum mă ridica şi mă
ţinea în braţe pentru a-mi arăta un asfinţit de soare” la „îmi amintesc cum stăteam
pe podeaua din bucătărie. îmi
udasem pantalonii, iar mama stătea lîngă mine agitînd o lingură mare şi ţipînd la
mine.” Probabil că aceste prime
amintiri, deseori ţinînd de fenomenul memoriei fotografice, sînt memorizate atît de
precis pentru că ele
simbolizează natura primei copilării a persoanei respective. Nu este surprinzător,
atunci, că gustul amintirilor
celor mai timpurii este în mod frecvent acelaşi cu gustul celor mai profunde
sentimente despre natura existenţei
ale pacientului.

Faptul că religia noastră sau viziunea noastră asupra lumii este iniţial
determinată în mare măsură de
experienţa unică a copilăriei ne aduce faţă în faţă cu o problemă centrală:
relaţia dintre religie şi
realitate. Este problema microcosmosului şi a macrocosmosului. Viziunea lui
Stewart faţă de lume ca
loc periculos în care e oricînd posibil să i se taie gîtul dacă nu e foarte atent
era perfect realistă, ţinînd
seama de microcosmosul căminului în care şi-a petrecut copilăria; a trăit sub
dominaţia a doi adulţi răi.
Dar nu toţi părinţii şi nu toţi adulţii sînt răi. în lumea mare — în macrocosmos
— există diferite tipuri
de părinţi, oameni, societăţi şi culturi.
Pentru a construi o religie sau o viziune realistă asupra lumii — conformă cu
realitatea cosmosului şi a
rolului nostru în el, atît cît ştim despre această realitate — trebuie în
permanenţă să ne revizuim şi să
ne extindem înţelegerea, încorpo-rînd noi cunoştinţe despre lumea largă.
Trebuie să ne lărgim în
permanenţă cadrul de referinţă. Avem aici de-a face cu problematica realizării
de hărţi şi a transferului,
lucruri pe care le-am discutat în prima secţiune. Harta realităţii pe care o
avea Stewart era potrivită
pentru microcosmosul familiei sale, dar el a transferat această hartă într-un
mod nepotrivit, ca
referindu-se la lumea lui de adult unde era în mod grosolan incompletă şi deci
nefuncţională. într-o
anumită măsură, religia celor mai mulţi adulţi este un produs al transferului.
Mulţi dintre noi operăm printr-un cadru de referinţă mai îngust decît cel de
care sîntem capabili,
nereuşind să trans-cendem influenţa culturii noastre particulare — ceea ce au
sădit părinţii în noi şi

experienţa noastră din copilărie. Nu este de mirare deci că umanitatea este
plină de conflicte. Avem dea
face cu o situaţie în care fiinţele umane care trebuie să aibă de-a face unele
cu altele au viziuni foarte
diferite asupra naturii realităţii şi fiecare dintre ele crede că viziunea sa este
cea corectă, pentru că se
bazează pe experienţa personală din microcosmosul său. Şi pentru ca
lucrurile să fie încă şi mai rele,
mulţi dintre noi nu sîntem conştienţi de viziunea noastră interioară asupra
lumii şi cu atît mai puţin de
experienţa din care ea a rezultat. Bryant Wedge, psihiatru specializat în
domeniul relaţiilor
internaţionale, a studiat negocierile dintre Statele Unite şi URSS şi a reuşit să
delimiteze un set de idei
fundamentale pe care le au americanii despre natura fiinţelor umane, a
societăţii şi a lumii şi care
diferă fundamental de cele pe care le au ruşii. Aceste idei au dictat
negocierile de ambele părţi. Totuşi,
nici una dintre părţi nu era conştientă de presupoziţiile sale sau de faptul că
cealaltă parte opera cu un
set diferit de presupoziţii. Rezultatul inevitabil a fost că felul de a se comporta
al ruşilor le-a părut
americanilor nebunesc sau deliberat malefic şi, bineînţeles, ruşilor li s-a părut
că americanii au un
comportament la fel de nebunesc şi de malefic* Sîntem ca acei trei orbi din
fabulă care fiecare în parte
atinge o anumită parte dintr-un elefant, pretinzînd apoi că deţine adevărul
despre întreaga înfăţişare a
animalului. Aşa ne sfădim şi noi pentru viziunile noastre microcosmice asupra
lumii şi toate războaiele
par războaie sfinte.
Religia ştiinţei

Creşterea spirituală este o ieşire din microcosmos spre un macrocosmos
mereu mai larg. în primele
stadii (cele de care se ocupă această carte) este vorba de o călătorie a
cunoaşterii, nu a credinţei. Pentru
a evada din microcosmosul experienţelor noastre anterioare şi pentru a ne
elibera de transfer, este necesar
săcunoaştem. Permanent trebuie să ne extindem domeniul cunoaşterii şi
orizontul prin
încorporarea şi digerarea de noi informaţii.
Procesul expansiunii cunoaşterii a fost una dintre temele majore ale acestei
cărţi. Să ne amintim că în
secţiunea precedentă iubirea a fost definită ca extindere — adică expansiune
— a propriului sine şi a
fost făcută observaţia că printre riscurile iubirii există riscul de a ne
transporta în necunoscutul
unei noi experienţe. Iar la sfîrşitul primei secţiuni, despre disciplină, a fost de
asemenea făcută

observaţia că a învăţa ceva nou cere o renunţare la vechiul sine şi slăbirea
trăiniciei cunoaşterii. Pentru
a dezvolta o viziune largă, trebuie să fim dispuşi să abandonăm, să ucidem
viziunea îngustă. Pe termen
scurt, este mai confortabil să nu facem aceasta — să ră-mînem acolo unde
sîntem, să continuăm să
folosim aceeaşi hartă a microcosmosului, să evităm suferinţa cauzată de
moartea ideilor dragi nouă.
Drumul creşterii spirituale merge însă în direcţia opusă. începem prin a
distruge ceea ce credem,
căutînd activ lucruri ameninţătoare şi nefamiliare, pu-nînd la îndoială în mod
deliberat validitatea a
ceea ce am învăţat şi ne-a fost drag. Drumul spre sfinţenie trece prin punerea
la îndoială aorice.
în cel mai propriu sens al expresiei, începutul îl reprezintă ştiinţa. începem
prin a înlocui religia
provenită de la părinţii noştri cu religia ştiinţei. Trebuie să respingem şi să ne
răs-culăm împotriva
religiei părinţilor noştri, pentru că viziunea asupra lumii este inevitabil mai
îngustă decît cea de care
sîntem capabili dacă profităm pe de-a-ntregul de experienţa personală,
inclusiv de experienţa de adult
şi de experienţa adăugată a generaţiilor de oameni de-a lungul istoriei. Nu
există ceva în genul unei
religii de-a gata. Pentru a fi ceva vital, cel mai bun lucru de care sîntem
capabili, religia noastră trebuie
să fie în întregime personală, trecută prin focul îndoielii şi cercetării în
creuzetul experienţei realităţii.
Aşa cum spune teologul Alan Jones:
Una dintre problemele pe care le avem este aceea că foarte puţini dintre noi
au dezvoltat o viaţă
personală distinctă. Totul în ceea ce ne priveşte, chiar şi emoţiile noastre, par
a fi la mîna a doua. în
multe cazuri, trebuie să apelăm la informaţii de mîna a doua pentru a
funcţiona. Accept cu încredere
cuvîntul unui doctor, om de ştiinţă, fermier. Nu îmi place să fac asta. Trebuie
însă să o fac, pentru că ei
posedă o cunoaştere vitală pe care eu nu o deţin. Informaţiile de mîna a doua
privind starea rinichilor
mei, efectul colesterolului şi creşterea găinilor le pot accepta. Dar cînd e
vorba de scopul meu, de
intenţiile şi de moartea mea, nu mai accept informaţiile de mîna a doua. Nu
pot supravieţui cu o credinţă
la mîna a doua într-un Dumnezeu la mîna a doua. Trebuie să existe un cuvînt
personal, o confruntare unică,
dacă se întîmplă să fiu viu.*
Aşa că, dacă vrem să fim sănătoşi mintal şi să creştem spiritual, trebuie să ne
dezvoltăm religia noastră
personală şi să nu ne sprijinim pe cea a părinţilor noştri. Dar ce e „religia
ştiinţei”? Ştiinţa este o

religie, pentru că este o viziune asupra lumii de o complexitate considerabilă,
cu multe teorii majore.
Cele mai multe teorii majore susţin următoarele: universul este real şi prin
urmare un obiect valid de
cercetare; cercetarea universului reprezintă o valoare pentru fiinţa umană;
universul are sens — adică
se conduce după anumite reguli şi este predictibil; dar fiinţele umane sînt
slabi cercetători, au
superstiţii, înclinaţii personale, prejudecăţi şi o profundă tendinţă de a vedea
mai degrabă ceea ce vor
să vadă decît ceea ce există în realitate; prin urmare, a cerceta şi deci a
înţelege cu acurateţe este
necesar ca fiinţele umane să se supună ele însele disciplinei metodei
ştiinţifice. Esenţa acestei
discipline este experienţa, adică noi nu putem să spunem că ştim un lucru
pînă nu l-am experimentat;
deşi disciplina metodei ştiinţifice începe cu experienţa, experienţa însăşi nu
este ceva în care să avem
încredere; pentru a putea avea încredere în ea, experienţa trebuie să fie
repetabilă, de obicei sub forma
unui experiment; mai mult, experienţa trebuie să fie verificabilă, astfel încît şi
alţi oameni să aibă parte
de aceeaşi experienţă în aceleaşi circumstanţe.
Cuvintele cheie sînt „realitate”, „cercetare”, „cunoaştere”, „neîncredere”,
„experienţă”, „disciplină”.
Acestea sînt cuvintele pe care le vom folosi de aici încolo. Ştiinţa este religia
scepticismului. Pentru a
scăpa din microcosmosul experienţei copilăriei, din microcosmosul culturii şi
al dogmelor noastre, de
jumătăţile de adevăruri pe care ni le-au spus părinţii noştri, este esenţial să
fim sceptici faţă de ceea ce
am învăţat pînă acum. Atitudinea ştiinţifică este cea care ne face să ne
transformăm experienţa personală a microcosmosului în experienţă
personală a macrocosmosului.
Trebuie să începem să devenim oameni de ştiinţă.
Mulţi pacienţi care au luat deja acest start îmi spun: „Nu sînt un om religios.
Nu mă duc la biserică. Nu
mai cred prea multe din ce mi-au spus Biserica şi părinţii. Nu am credinţa
părinţilor mei. Cred că mam
îndepărtat de spiritualitate.” Atunci cînd eu pun la îndoială realitatea
presupoziţiei că nu ar mai fi
fiinţe spirituale, deseori este aproape un şoc pentru ei. „Dvs. aveţi o religie”,
spun eu, „şi încă una
profundă. Dvs. vă închinaţi adevărului. Credeţi în posibilitatea de a creşte şi
de a vă îmbunătăţi —
credeţi în posibilitatea progresului spiritual, în strădania pe care o presupune
religia, dvs. sînteţi dispus
să suferiţi durerea înfruntării şi a dezvăţării. Vă asumaţi riscul terapiei şi
faceţi aceasta datorită religie

dvs. Nu cred deloc că ar fi realist să spun că sînteţi mai puţin spiritual decît
părinţii dvs.; din contră,
cred că spiritualitatea dvs. a evoluat peste cea a părinţilor dvs., că
spiritualitatea dvs. a făcut un salt
calitativ faţă de spiritualitatea lor, care este insuficientă pentru a le oferi
măcar curajul de a se îndoi.”
Un lucru ce sugerează faptul că ştiinţa, ca religie, reprezintă o îmbunătăţire,
un salt evolutiv faţă de
alte viziuni asupra lumii este caracterul ei internaţional. Vorbim despre
comunitatea ştiinţifică
mondială. Ea începe să devină o adevărată comunitate, mai strînsă decît
Biserica Catolică, care este a
doua astfel de comunitate. Oamenii de ştiinţă de oriunde pot vorbi şi se pot
înţelege unul cu celălalt
mai mult decît noi, ceilalţi. într-o anumită măsură, ei au reuşit să depăşească
microcosmosul culturii
lor. într-o oarecare măsură, au devenit înţelepţi.
într-o oarecare măsură însă. Deşi cred că viziunea sceptică asupra lumii a
spiritului ştiinţific este o
îmbunătăţire clară faţă de acea viziune asupra lumii care se bazează pe o
credinţă oarbă, superstiţii şi
prezumţii neverificate, cred însă de asemenea că felul în care cei mai mulţi
oameni animaţi de un spirit
ştiinţific privesc realitatea lui Dumnezeu nu depăşeşte viziunea parohială a
unui ţăran care urmează cu
ochii închişi credinţa tatălui lui. Oamenii de ştiinţă au mari dificultăţi cînd este
vorba de realitatea lui
Dumnezeu.
Cînd privim din punctul de vedere al unui scepticism sofisticat la fenomenul
credinţei în Dumnezeu,
nu sîntem prea impresionaţi. Vedem dogmatismul şi acţiunea bazată pe
dogmatism, vedem război,
persecuţii şi inchiziţie. Vedem ipocrizie: oameni care predică altor oameni să-
şi ucidă semenii în
numele credinţei, să-şi golească buzunarele pentru traiul altora şi alte forme
de brutalitate. Vedem o
năucitoare diversitate de ritualuri şi imagini fără legătură între ele; un zeu
este o femeie cu şase braţe şi
şase picioare; altul este un bărbat şe-zînd pe un tron; altul este elefant; altul
este esenţa nimicului,
panteon, zei ai căminului, trinităţi, unicităţi. Vedem ignoranţă, superstiţie,
rigiditate. în ansamblu,
credinţa în Dumnezeu arată jalnic. Este tentant să gîndim că umanitatea ar fi
mai bună fără credinţa în
Dumnezeu şi că Dumnezeu nu este doar o promisiune goală, ci poate fi şi o
promisiune otrăvită. Ar
părea deci raţional să conchidem că Dumnezeu este o iluzie a minţii
oamenilor — o iluzie distructivă
— şi că credinţa în Dumnezeu este o formă a psihopatologiei umane, care
trebuie vindecată.

Apare deci întrebarea: Este credinţa în Dumnezeu ceva rău? Este o
manifestare a transferului — o
concepţie a părinţilor noştri, derivată din microcosmos, proiectată în mod
nepotrivit în macrocosmos?
Sau, altfel spus, este o astfel de credinţă un mod de gîndire primitiv sau
copilăresc din care trebuie să
ieşim pe măsură ce ne dezvoltăm, atingînd niveluri mai înalte de
conştientizare şi maturitate? Dacă
vrem să avem o atitudine ştiinţifică în încercarea de a răspunde la această
întrebare, este esenţial să ne
întoarcem la realitatea faptelor clinice. Ce se întîmplă cu credinţa în
Dumnezeu a unei persoane pe
măsură ce ea se dezvoltă prin procesul terapiei?
Cazul lui Kathy

Kathy era cea mai înfricoşată persoană pe care am văzut-o. Cînd am intrat
pentru prima oară în camera
ei, stătea într-un colţ, pe podea, murmurînd ceea ce părea a fi un cîntec. S-a
uitat la mine cum stăteam
în cadrul uşii şi ochii ei s-au mărit de spaimă. S-a tîrît şi s-a înghesuit într-un
colţ, împingînd în ziduri
ca şi cum ar fi vrut să intre în ele. Am spus: „Kathy, sînt psihiatru. N-am să-ţi
fac nici un rău.” Am luat
un scaun, m-am aşezat la o oarecare distanţă faţă de ea şi am aşteptat. Un
timp, a continuat să se
împingă în perete. Apoi a început să se relaxeze, însă doar pentru a începe să
plîngă neconsolată. După
ceva vreme, s-a oprit din plîns şi a început să-şi cîn-te singură. Am întrebat-o
ce nu era în regulă. „Am
să mor”, a spus ea repede, abia oprindu-se din cadenţa cîntecului. Nu mi-a
spus nimic altceva. A
continuat să cînte. La fiecare cinci minute se oprea, părînd extenuată, se
tînguia cîteva momente şi îşi
relua cîntatul. La orice întrebare pe care i-o puneam, răspundea doar „Am să
mor”, nepierzînd nici o
clipă ritmul cîntecului. Parcă simţea că prin cîntat s-ar fi apărat de moarte şi
nu-şi permitea să se
odihnească sau să adoarmă.
De la soţul ei, Howard, un tînăr poliţist, am aflat informaţii minime. Kathy
avea 20 de ani. Erau
căsătoriţi de doi ani. Nu existaseră probleme în cadrul mariajului. Kathy era
apropiată de părinţii ei.
Nu avusese probleme de ordin psihologic mai înainte. Ceea ce se întîmpla
acum era o surpriză
completă. Se simţise bine pînă în acea dimineaţă. îl condusese pe el la muncă
cu maşina. Două ore mai
tîrziu, sora lui îi dăduse telefon. Fusese să o viziteze pe Kathy şi o găsise în
starea aceasta. Au dus-o la
spital. Nu, nu făcuse nimic bizar pînă atunci. Cu excepţia poate a unui singur
lucru. De aproape patru

luni, îi era frică să meargă în locuri publice. Pentru a o ajuta, Howard a făcut
el toate cumpărăturile de
la super-magazin, în timp ce ea aştepta în maşină. De asemenea, se părea că
îi era frică să fie lăsată
singură acasă. Se ruga mult — dar de la o vreme se rugase mai mult decît
ştia el că se ruga atunci cînd
o cunoscuse. Familia ei era religioasă. Mama ei mergea la liturghie de cel
puţin două ori pe săptămînă.
Lucru curios — Kathy a încetat să mai meargă la slujbă imediat după ce s-a
căsătorit. Lui îi convenea lucrul
acesta. Dar ea încă se ruga mult. Pentru sănătatea ei fizică?
Oh, sănătatea ei era excelentă. Nu fusese niciodată spitalizată. Leşinase însă
o dată, în timpul nunţii.
Metode de contracepţie? Lua pilule. Staţi un moment. Acum o lună ea îi
spusese că încetase să mai ia
pilule. Citise despre cît de periculoase sînt sau ceva de genul acesta. El nu se
gîndise prea mult la acest
lucru.
I-am dat fetei cantităţi masive de tranchilizante şi sedati-ve ca să poată dormi
noaptea, dar în
următoarele două zile comportamentul ei a rămas neschimbat; cînta
neîncetat, nu era capabilă să
comunice ceva în afară de convingerea că va muri negreşit, iar spaima nu îi
slăbea nici o clipă. în
ultimă instanţă, în cea de-a patra zi, i-am făcut o injecţie cu ami-triptilină.
„Această injecţie te va face
somnoroasă, Kathy”, i-am spus, „dar nu te va face să adormi. Nici nu vei
muri. Te va face capabilă să
te opreşti din cîntat. Te vei simţi foarte relaxată. Vei fi în stare să vorbeşti cu
mine. Vreau să-mi spui ce
s-a întîmplat în dimineaţa din ziua în care ai venit la spital.” „Nu s-a întîmplat
nimic”, a răspuns Kathy.
„L-ai condus pe soţul tău cu maşina la serviciu?” „Da. Apoi am mers acasă.
Apoi nu ştiu decît că urma
să mor.”

„Ai mers acasă exact la fel ca în fiecare zi în care îl duceai pe soţul tău cu
maşina la serviciu?”
Kathy începu să cînte din nou.
„Nu mai cînta, Kathy”, i-am ordonat. „Eşti complet în siguranţă. Te simţi
foarte relaxată. Ceva a fost
diferit în acea zi în care l-ai condus pe soţul tău la serviciu. Vrei să-mi spui ce
a fost diferit?”
„Am apucat-o pe alt drum.”
„De ce ai făcut asta?”
„Am luat-o pe drumul pe care se ;
„Cine e Bill?”, am întrebat-o.
Kathy a început din nou să cînte.
„Bill este un prieten de-al tău?”
„A fost. înainte de a mă mărita.”
„îţi e tare dor de Bill, nu-i aşa?”

Kathy se tîngui atunci: „O, Doamne, am să mor!”
„L-ai văzut pe Bill în acea zi?”
„Nu.”
„Dar voiai să-1 vezi?”
„Am să mor”, a răspuns Kathy.
„Ai senzaţia că Dumnezeu te va pedepsi pentru că ai vrut să-1 mai vezi pe
Bill?”

„Da.”
„De aceea crezi că ai să mori?”
„Da.” Kathy începu din nou să cînte.
Am lăsat-o să cînte zece minute, timp în care mi-am adunat gîndurile.
în cele din urmă, i-am spus: „Kathy, crezi că ai să mori deoarece crezi că ştii
cum gîndeşte Dumnezeu.
Dar greşeşti. Nu ştii ce e în mintea lui Dumnezeu. Tot ce ştii este ceea ce ţi s-
a spus despre Dumnezeu.
Multe dintre cele ce ţi s-au spus despre Dumnezeu sînt greşite. De exemplu,
consult în fiecare zi
bărbaţi şi femei ca tine, care vor să fie necredincioşi, iar unii chiar sînt şi nu
sînt pedepsiţi de
Dumnezeu. Ştiu asta pentru că ei continuă să vină să mă consulte. Şi vorbesc
cu mine. Şi ajung mai
fericiţi. Tot aşa şi tu vei deveni mai fericită. Pentru că o să lucrăm împreună.
Ai să înveţi că nu eşti o
persoană rea. Şi ai să afli adevărul — despre tine şi despre Dumnezeu. Te vei
privi pe tine însăţi şi
viaţa ta cu mai multă bucurie. Dar acum trebuie să dormi. Iar cînd te vei trezi,
nu-ţi va mai fi teamă că
ai să mori. Iar mîine, cînd o să ne vedem din nou, vei fi în stare să vorbeşti cu
mine şi vom discuta
despre Dumnezeu şi despre tine însăţi.”
Dimineaţa, fetei îi era mai bine. Era încă înspăimîntată şi nu-i dispăruse
convingerea că are să moară,
dar convingerea nu mai era la fel de puternică. încet, în acea zi şi în multe
alte zile ce au urmat,
povestea ei s-a conturat piesă cu piesă. în timpul ultimului an de liceu,
avusese legături sexuale cu Howard.
El voia să o ia în căsătorie, iar ea a fost de acord. Două săptămîni mai tîrziu,
în timpul nunţii
unui prieten, i-a venit brusc ideea că nu vrea să se mărite. îşi pierduse firea.
în afară de asta, se simţea
confuză şi nu ştia dacă-1 iubeşte sau nu pe Howard. Dar credea că trebuie să
se căsătorească, pentru că
ştia că deja păcătuise prin relaţii premaritale cu el şi acest păcat ar fi crescut
enorm dacă nu-şi consacra
relaţia prin căsătorie. Totuşi, nu voia copii, cel puţin nu pînă cînd ar fi fost
sigură că-1 iubeşte pe
Howard. Aşa că a început să ia pilule — un alt păcat. Nu avea putere să-şi
mărturisească aceste păcate
şi a încetat să se ducă la slujbă după ce

s-a căsătorit. îi plăcea să facă sex cu Howard. Totuşi, din ziua căsătoriei lor, el
îşi pierduse interesul
faţă de sexualitatea ei. A rămas însă un soţ ideal, îi cumpăra daruri, o trata în
mod preferenţial, muncea
mult peste program, iar ei nu-i permitea să-şi ia o slujbă. Dar ea ajunsese
aproape să-1 roage să facă
sex, iar sexul de care avea parte o dată la două săptămîni era tot ce mai
reuşea să o scoată din
plictiseala ei permanentă. Divorţul ieşea din discuţie; acesta era un păcat de
neconceput.
Fără să vrea, începuse să aibă fantezii cu infidelităţi sexuale. A crezut că
poate va reuşi să treacă peste
ele dacă se va ruga mai mult, aşa că a început să se roage în mod ritual, cinci
minute la fiecare oră.
Apoi Howard a observat şi a pus întrebări despre ce se petrecea. Aşa că a
decis să se roage pe ascuns,
ziua, cînd Howard nu era acasă, pentru a compensa faptul că nu se ruga
seara, cînd el era acasă. A
început să se roage mai frecvent şi mai repede. Se ruga acum la fiecare
jumătate de oră şi îşi dublase
viteza. Fanteziile despre infidelitate au continuat şi gradual au devenit chiar
mai frecvente şi mai
insistente. Oriunde mergea se uita după bărbaţi. Aceasta înrăutăţea lucrurile.
I s-a făcut frică să iasă în
oraş fără Howard şi chiar atunci cînd era cu el o înspăimîntau locurile publice,
unde putea vedea
bărbaţi. S-a gîndit că poate era mai bine să se ducă iarăşi la biserică. Dar
apoi şi-a dat seama că
întorcîndu-se la biserică comitea un păcat dacă nu şi-ar fi confesat fanteziile
infidele unui preot. Iar
acest lucru nu-1 putea face. Şi-a dublat iarăşi viteza rugăciunilor. Pentru a-şi
uşura munca, a început să
dezvolte un sistem elaborat, în care păstra un singur stil de psalmodiere tot
timpul rugăciunii. Aceasta
era geneza cîntatului ei. între timp, şi-a perfecţionat sistemul, reuşind să
cînte o mie de rugăciuni în
cinci minute. La început, cînd mintea era ocupată cu perfecţionarea psal-
modierii, fanteziile despre
infidelitate păreau a se fi rărit, dar odată ce sistemul fusese pus la punct, ele
s-au reîntors în forţă,
începuse chiar să se gîndească cum să le ducă pînă la capăt. S-a gîndit să-i
dea un telefon lui Billy,
fostul ei prieten. S-a gîndit la barurile unde ar fi putut să meargă după-amia-
za. înspăimîntată că întradevăr
ar putea face aşa ceva, a încetat să mai ia pilule, sperînd că frica de a nu
rămîne gravidă o va ajuta să reziste.
Dar dorinţa era din ce în ce mai puternică, într-o după-amiază, a început să
se masturbeze. A fost îngrozită.
Acesta era poate cel mai mare păcat dintre toate. Auzise de duşurile reci şi a
făcut unul atît de rece cît a putut să-1

suporte. A ajutat-o pînă cînd Howard a venit acasă. Dar a doua zi a început
iarăşi.
în cele din urmă, în dimineaţa următoare, a cedat. După ce 1-a lăsat pe
Howard la serviciu, s-a dus
direct acasă la Bill. A parcat chiar în faţa casei. A aşteptat. Nu s-a întîmplat
nimic. Se pare că nu era
nimeni acasă. S-a dus la maşină şi s-a rezemat de ea într-o poziţie
seducătoare. „Te rog”, a şoptit ea,
„Te rog, lasă-1 pe Bill să mă vadă, lasă-1 să mă observe.” Tot nu s-a întîmplat
nimic. „Te rog, lasă pe
oricine să mă vadă, pe oricine. Trebuie să o fac cu cineva. O, Doamne! Sînt o
curvă. Sînt curva
Babilonului. Doamne, vindecă-mă, trebuie să mor!” A sărit în maşină şi s-a
dus acasă, în apartamentul
ei. A luat o lamă şi a vrut să-şi taie venele. Nu a fost în stare. Dar Dumnezeu
putea. Dumnezeu o va
face. Dumnezeu îi va da ceea ce merită. El va termina cu toate acestea şi va
sfîrşi şi cu ea. A venit
timpul să înceapă priveghiul. „O, Doamne, sînt atît de speriată, sînt atît de
speriată, te rog, grăbeşte-te,
sînt atît de speriată!” A început să cînte aşteptînd şi aşa a fost găsită de
cumnata ei.
Această istorisire a ajuns să fie elucidată doar după luni de muncă
sîrguincioasă. Mult din această
muncă s-a concentrat asupra felului cum concepea păcatul. De unde a aflat
că masturbarea e un păcat?
Cine i-a spus că e un păcat? De unde ştia acela că e un păcat? Din ce cauză
este masturbarea un păcat?
Şi aşa mai departe. Nu ştiu nici o profesie atît de incitantă şi de privilegiată
precum practica
terapeutică, dar uneori este foarte obositoare, atunci cînd atitudini de o viaţă
sînt înfruntate metodic,
una cîte una, în toate particularităţile lor. Deseori, asemenea înfruntări
reuşesc, măcar parţial, înainte
chiar ca întreaga poveste să iasă la suprafaţă. De exemplu, Kathy a fost în
stare să-mi spună despre

multe dintre detalii, cum ar fi fanteziile şi tentaţiile de a se masturba, doar
după ce a început să pună la
îndoială validitatea vinovăţiei ei şi a concepţiei că aceste acte sînt păcate.
Punîndu-şi astfel de în-
trebări ea a trebuit să pună la îndoială validitatea autorităţii şi înţelepciunii
întregii Biserici Catolice
sau măcar a bisericii pe care o frecventase. Nu e uşor să te iei de Biserica
Catolică. A reuşit să facă
asta doar pentru că a simţit în mine un aliat şi a înţeles încet, încet că eu sînt
cu adevărat de partea ei,
sînt cu adevărat de bună credinţă şi nu o voi duce spre iad. O astfel de
„alianţă terapeutică” precum cea
pe care am construit-o încet noi doi este o condiţie pentru orice succes major
în psihoterapie.
Mult din această muncă s-a desfăşurat cînd ea nu mai era internată la spital.
Kathy a putut fi externată
la o săptămînă după ce i-am administrat amitriptilină. însă doar după patru
luni de terapie intensă a
reuşit să vorbească despre ideea de păcat. „Cred că Biserica Catolică mi-a
vîndut o poliţă.” Cînd a
început această fază a terapiei, am început să ne punem întrebarea: Cum s-a
putut întîmpla aşa ceva?
De ce a cumpărat-o?
Cum de nu a putut să gîndească mai mult de una singură şi nu a înfruntat
pînă acum autoritatea
Bisericii Catolice în nici un fel? „Dar mama mi-a spus că nu trebuie să mă
îndoiesc de Biserică”, a
spus Kathy. Şi aşa am început să lucrăm asupra relaţiilor pe care le avea
Kathy cu părinţii ei. Cu tatăl
ei nu avea nici o relaţie. Nu avea cu cine să vorbească. Tatăl ei muncea —
altceva nu mai făcea.
Muncea şi muncea, iar cînd venea acasă, adormea în fotoliu cu o bere. Cu
excepţia serilor de vineri.
Atunci ieşea în oraş să-şi bea berea. Mama ei ducea familia în spate. Singură,
fără să aibă parte de confruntări,
fără a fi contrazisă de cineva şi fără a i se opune cineva, ea mergea înainte.
Era blîndă, dar
fermă. Dăruia, dar nu ceda. Liniştită, dar implacabilă. „Nu trebuie să faci
cutare lucru, draga mea.
Fetele bune nu fac asta.” „Nu vrei să porţi pantofii aceştia, nu-i aşa, draga
mea? Fetele din familii bune
nu poartă astfel de pantofi.” „Nu se pune problema că nu vrei să mergi la
slujbă. Domnul vrea să
mergem la slujbă.” încet, încet, Kathy a început să înţeleagă că în spatele
puterii Bisericii Catolice stă
enorma putere a mamei sale, o persoană atît de fină, dar atît de
dominatoare, încît părea de neconceput
să i te opuni.
Dar psihoterapia rareori merge uşor. într-o dimineaţă de sîmbătă, la şase luni
după ce Kathy ieşise din
spital, Howard mi-a dat telefon şi mi-a spus că soţia lui s-a închis în baie şi a
început iarăşi să cînte. După
instrucţiunile mele, el a convins-o pe Kathy să se reîntoarcă la spital, unde m-
am dus să o văd. Kathy
era aproape la fel de înspăimîntată ca în prima zi în care o văzusem. încă o
dată, Howard nu avea nici
o explicaţie de care să mă agăţ. Am dus-o pe Kathy în camera ei şi i-am
ordonat: „Opreşte-te din cîntat
şi spune-mi care este problema.”
„Nu pot.”
„Ba da, Kathy, poţi.”
Cu greu, prinzînd o pauză de respiraţie în timp ce cînta, mi-a sugerat: „Poate
că am să pot dacă ai sămi
dai din nou medicamentul adevărului.”

„Nu, Kathy”, i-am răspuns, „de data asta eşti îndeajuns de puternică să o faci
singură.”
A gemut. Apoi s-a uitat la mine şi şi-a reluat cîntecul. Dar în privirea ei am
detectat mînie, aproape
furie faţă de mine.
„Eşti supărată pe mine”, am zis.
Şi-a scuturat capul în timp ce cînta.
„Kathy”, i-am spus, „pot să mă gîndesc la o duzină de motive pentru care ai
putea fi supărată pe mine.
Dar nu pot şti care e dacă nu îmi spui. Poţi să vorbeşti cu mine. Va fi totul în
regulă.”
„Am să mor”, a murmurat ea.
„Nu, n-ai să mori, Kathy. Nu ai să mori pentru că eşti supărată pe mine. Nu
am să te omor pentru că
eşti supărată pe mine. E în regulă să fii supărată pe mine.”
„Anii mei nu mai sînt mulţi”, a murmurat ea. „Anii mei nu mai sînt mulţi.”
Ceva mi-a sunat straniu în aceste cuvinte. Nu erau cuvintele la care mă
aşteptam. Cumva, ele îmi
păreau nenaturale. Dar nu eram sigur ce trebuie să spun în afară de a mă
repeta într-un fel sau altul.
„Kathy, te iubesc”, i-am spus. „Te iubesc chiar dacă tu mă urăşti. Aşa este
iubirea. Cum pot să te
pedepsesc pentru că mă urăşti, dacă eu te iubesc?”
„Nu pe tine te urăsc”, spuse ea şoptit.
Brusc mi-am dat seama. „Anii mei nu mai sînt mulţi. Nu sînt mulţi pe acest
pămînt. Asta este, nu e
aşa, Kathy? Cinsteşte pe mama şi pe tatăl tău ca să trăieşti ani mulţi pe acest
pămînt. Cea de-a cincea poruncă.
Cinsteşte-i sau mori. Asta s-a întîmplat, nu-i aşa?”
„O urăsc”, bolborosi ea. Apoi, cu voce tare, ca şi cum ar fi fost impulsionată
de propria voce spunînd
înfricoşătoarele cuvinte: „O urăsc. îmi urăsc mama. O urăsc. Nu mi-a dat
niciodată.. . nu mi-a dat
niciodată… nu mi-a dat niciodată voie să fiu eu. M-a construit după propria ei
imagine. M-a construit,
m-a construit, m-a construit! Nu a lăsat nici o parte din mine să fie a mea.”
De fapt, terapia cu Kathy era încă în primele stadii. Teroarea de zi cu zi exista
încă, această teroare de
a fi cu adevărat ea însăşi în tot felul de lucruri mici pe care le făcea. Recunos-
cînd faptul că mama ei a
dominat-o total, Kathy a trebuit apoi să aibă de-a face cu cauza pentru care a
lăsat ca toate acestea să
se întîmple. Respingînd dominaţia mamei sale, a trebuit să facă faţă
procesului restabilirii propriilor
valori şi de luare a propriilor decizii, iar acest lucru o înspăimînta cumplit. Era
mult mai în siguranţă
cînd o lăsa pe mama ei să ia toate deciziile, era mult mai simplu să adopte
valorile mamei ei şi pe ale
Bisericii. Să-şi direcţioneze singură existenţa însemna multă muncă. Mai
tîrziu, Kathy spunea: „Ştiţi,

nu aş schimba pentru nimic locul meu cu persoana care eram, deşi uneori
tînjesc la acele zile. Viaţa
mea era mai uşoară atunci. într-un fel.”
începînd să fie mult mai independentă, Kathy 1-a confruntat pe Howard cu
nereuşita lui ca amant.
Howard i-a promis că se va schimba. Dar nu s-a întîmplat nimic. Kathy 1-a
presat. El a început să aibă
atacuri de anxietate. La îndemnul meu, cînd a venit să mă consulte pentru
această problemă, s-a dus la
un alt psihoterapeut pentru tratament. A început să se confrunte cu
sentimentele homosexuale plasate
adînc, de care încercase să se apere prin căsătoria cu Kathy. Pentru că ea era
fizic foarte atractivă, el a
privit-o ca pe o „adevărată pradă”, un premiu pe care 1-a cîştigat, dovedindu-
şi lui însuşi şi lumii
întregi competenţa lui masculină. într-un fel, nu a iubit-o niciodată pe Kathy.
Ajungînd să accepte
acest lucru, Kathy şi cu el au căzut de acord în cel mai amical mod să
divorţeze. Kathy a început să
lucreze ca vînzătoare într-un mare magazin de îmbrăcăminte. împreună cu
mine, s-a chinuit cu
nenumăratele mici, dar independente decizii pe
care trebuia să le ia în legătură cu slujba ei. încet, încet a devenit mai
hotărîtă şi mai încrezătoare în
sine. S-a întîlnit cu mai mulţi bărbaţi, intenţionînd să se căsătorească şi să
devină mamă, dar între timp
a avut şi succese la slujbă. A fost promovată la departamentul de achiziţii al
acelui magazin. După ce a
terminat terapia, a fost numită şefă a departamentului şi mai recent am auzit
că s-a mutat la o firmă
mai mare şi că se simţea mulţumită cu sine la vîrsta de 27 de ani. Nu se mai
duce la biserică şi nu se
mai consideră catolică. Nu ştie dacă crede sau nu în Dumnezeu şi vă va
spune cu sinceritate că această
chestiune nu i se pare foarte importantă în acest punct al vieţii ei.
Am descris cazul acestei femei atît de pe larg pentru că este atît de tipic
pentru relaţia dintre educaţia
religioasă şi psihoterapie. Există milioane de Kathy. Obişnuiesc să le spun
oamenilor, în glumă, că
Biserica Catolică îmi asigură traiul ca psihoterapeut. La fel aş putea spune şi
despre Biserica Baptistă,
Lutherană, Presbiteriană sau oricare alta. Bineînţeles, Biserica nu era singura
cauză a nevrozei de care
a suferit Kathy. într-un sens, Biserica a fost doar un instrument folosit de
mama fetei pentru a cimenta
şi a întări excesiva ei autoritate părintească. S-ar putea spune pe bună
dreptate că natura dominatoare a
mamei, sprijinită de o absenţă a tatălui a fost cauza fundamentală a nevrozei,
dar şi sub acest aspect

cazul acestei fete a fost unul tipic. Cu toate acestea, şi Biserica are o vină.
Nici un profesor de religie
de la şcoala parohială şi nici un preot la ora de catehism nu a încurajat-o
vreodată pe Kathy să îşi pună
în mod raţional întrebări despre doctrina religioasă sau, în orice caz, să
gîndească de una singură. Nu a
existat niciodată vreo dovadă a preocupării Bisericii pentru faptul că doctrina
ei ar putea fi
răstălmăcită, gîndită rigid şi nerealist sau că ar putea fi folosită sau pusă în
aplicare în mod greşit. Una
dintre modalităţile de a analiza problema pe care o avea Kathy ar fi aceea de
a afirma că deşi ea a
crezut cu toată inima în Dumnezeu, poruncile şi concepţia despre păcat,
religia şi felul în care ea
înţelegea lumea erau luate de-a gata şi nu s-au potrivit nevoilor ei. Ea a eşuat
în a-şi pune întrebări, a
contesta, a gîndi de una singură. Totuşi, biserica de care aparţinea Kathy — şi
acest fapt este tipic —
nu a făcut nici cel mai mic efort să o ajute să-şi construiască o
religie personală mai adecvată şi mai originală. Se pare că Bisericile în
general favorizează această
luare de-a gata. Pentru că există multe cazuri precum cel al lui Kathy, întîlnite
deseori în practică,
mulţi psihiatri şi psihoterapeuţi percep religia ca fiind Duşmanul. Ei pot crede
că religia însăşi este o
nevroză — o colecţie de idei iraţionale inerente care servesc la înlănţuirea
minţilor oamenilor,
asuprind instinctele care-i fac să se dezvolte spiritual. Freud, raţionalist şi om
de ştiinţă prin excelenţă,
pare a fi văzut în mare lucrurile în această lumină şi pentru că el este cea mai
influentă figură în
psihiatria modernă (din multe şi bune motive), atitudinile lui au contribuit la
conceperea religiei ca o
nevroză. Este într-adevăr tentant pentru psihiatri să se vadă pe sine ca pe
nişte cavaleri ai ştiinţei moderne
prinşi într-o nobilă bătălie cu forţele distructive ale superstiţiilor vechilor
religii şi cu dogmele
iraţionale, dar autoritate. Şi, de fapt, psihiatrii trebuie să cheltuiască o
enormă cantitate de timp şi efort
în lupta de eliberare a minţii pacienţilor de ideile desuete ale religiei şi de
concepţiile care sînt în mod
clar distructive.
Cazul Marciei

Dar nu toate cazurile sînt precum cel reprezentat de Kathy. Există multe alte
tipare, unele destul de
comune. Mar-cia a fost unul dintre primele mele cazuri pe termen lung. Era o
femeie destul de
sănătoasă, de 25 de ani, care mi-a atras atenţia prin nefericirea ei
generalizată. Deşi nu putea pune degetul

pe ceva greşit din viaţa ei, era inexplicabil de tristă. Şi cu siguranţă că arăta
tristă. în ciuda
sănătăţii ei şi a educaţiei universitare, părea o emigrantă îmbătrînită,
împovărată şi murdară. De-a
lungul primului ei an de terapie, era îmbrăcată invariabil în haine care nu i se
potriveau, de culoare
albastră, gri, neagră sau maronie şi căra cu ea o enormă geantă jerpelită şi
burduşită, de o culoare
similară. Era singurul copil al unor părinţi intelectuali, amîndoi profesori
universitari de succes,
amîndoi socialişti, din cei ce cred că religia e o promisiune goală. Ei s-au
distrat pe seama fetei cînd ea,
la vîrsta adolescenţei, a participat la o slujbă la biserică împreuna cu o
prietenă.
Atunci cînd a început terapia, Marcia era de acord din toată inima cu părinţii
ei. A anunţat, cumva cu
îngîmfare, că ea este atee — nu un ateu de ocazie, ci unul adevărat, care
credea că rasei umane i-ar fi
cu mult mai bine dacă ar putea să scape de iluzia că Dumnezeu există sau că
măcar ar putea să existe.
Interesant însă, visele Marciei erau pline de simboluri religioase, precum
păsări care zburau prin
încăperi ţinînd în ciocuri pergamente pe care erau aşternute în străvechi limbi
mesaje obscure. Dar nu
am confruntat-o pe Marcia cu acest aspect al inconştientului ei. într-adevăr,
nu ne-am ocupat deloc cu
chestiuni religioase de-a lungul a doi ani de terapie. Ne-am concentrat în
special pe relaţiile ei cu
părinţii, doi indivizi foarte inteligenţi şi raţionali, care au ajutat-o mult din
punct de vedere material,
dar care erau extraordinar de distanţi din punct de vedere emoţional, în felul
lor intelectual auster. în
plus faţă de distanţa emoţională pe care o păstrau, amîndoi erau atît de
dedicaţi carierei lor, încît aveau
puţin timp sau energie pe care să i le dăruiască ei. Rezultatul a fost acela că
deşi aveau un cămin
confortabil şi neştirbit de nimic, Marcia era proverbiala „săraca fată bogată”,
un orfan din punct de
vedere psihologic. Dar ea refuza să vadă acest lucru. A reacţionat însă atunci
cînd i-am sugerat că
părinţii ei au neglijat-o destul de mult şi a reacţionat şi cînd i-am arătat că se
îmbrăca asemeni unui
orfan. E doar un nou stil, a spus ea, iar eu nu am dreptul să critic.
Progresul în terapia Marciei a fost dureros de încet, dar dramatic. Elementul-
cheie era căldura şi
apropierea unei relaţii pe care am putut să o construim între noi, care
contrasta cu relaţia pe care ea o
avea cu părinţii. într-o dimineaţă, la începutul celui de-al doilea an de terapie,
Marcia a venit la şedinţă

cu o geantă nouă. Avea doar o treime din mărimea celei vechi şi era viu
colorată. După aceea, cam o
dată pe lună, ea adăuga o nouă pată de culoare — portocaliu, galben,
albastru deschis şi verde —
îmbrăcăminţii ei, părînd o floare care îşi desface încet petalele. în penultima
şedinţă cu mine ea s-a
amuzat de felul în care se simţea şi a spus: „Ştiţi, este
ciudat, nu doar interiorul meu s-a schimbat; totul din afara mea pare de
asemenea schimbat. Chiar dacă
stau tot aici, trăiesc în aceeaşi casă şi fac unele din lucrurile pe care le
făceam şi înainte, întreaga lume
îmi apare foarte diferită, o simt ca şi cum ar fi foarte diferită. O simt caldă,
sigură, iubitoare, inci-tantă
şi bună. îmi amintesc că v-am spus că sînt atee. Nu mai sînt sigură de acest
lucru. De fapt, cred că nu
mai sînt deloc. Uneori, cînd simt că lumea e bine întocmită, îmi spun: «Ştii
ceva, pot să pun pariu că
există un Dumnezeu. Nu cred că lumea ar putea fi atît de bine întocmită fără
Dumnezeu.» E amuzant.
Nu ştiu cum să vorbesc despre astfel de lucruri. Mă simt de parcă aş fi
conectată, reală, de parcă aş fi
parte din-tr-un tablou foarte mare şi astfel pot vedea mai mult din acest
tablou. Ştiu că el este aici şi
ştiu că este bun şi ştiu că sînt parte din el.”
Prin terapie, Kathy s-a mutat dintr-un loc în care noţiunea de Dumnezeu era
foarte importantă într-un
loc în care această noţiune nu mai însemna nimic. Marcia, pe de altă parte, s-
a mutat dintr-o zonă în
care noţiunea de Dumnezeu era respinsă în una în care avea importante
semnificaţii. Acelaşi proces,
acelaşi terapeut, cu rezultate aparent opuse, dar încununate de succes. Cum
să explicăm acest lucru?
înainte de a încerca să o facem, să mai luăm în considerare un alt tip de caz.
în cazul fetei pe nume
Kathy, a fost necesar ca terapeutul să înfrunte activ ideile ei religioase pentru
a aduce schimbări în
direcţia unei dramatice diminuări a influenţei ideii de Dumnezeu în viaţa ei. în
cazul Marciei, ideea de
Dumnezeu a început să-şi crească influenţa, fără însă ca terapeutul să
încerce să înfrunte în vreun fel
ideile ei religioase. E oare necesar vreodată, ne-am putea întreba, ca
terapeutul să înfrunte activ
ateismul sau agnosticismul unui pacient şi să-1 conducă deliberat în direcţia
religiei?
Cazul lui Theodore

Ted avea 30 de ani cînd a venit să mă vadă şi era un pustnic. Ultimii patru ani
îi trăise într-o cabană
mică în pădure. Avea doar cîţiva prieteni şi nici unul foarte apropiat. De trei
ani nu

avusese nici o întîlnire cu vreo fată. Ocazional, se ocupa de tîmplărie, dar
majoritatea timpului şi-1
umplea cu pescuitul, cititul şi îşi petrecea o mulţime de vreme luînd decizii
neimportante, precum ce
va găti la cină, cum va găti şi dacă îşi permite sau nu să-şi cumpere o unealtă
ieftină. Apoi, datorită
unei moşteniri, a ajuns destul de bogat. Era de asemenea strălucit din punct
de vedere intelectual. Şi,
aşa cum spusese la prima noastră şedinţă, era parcă paralizat. „Ştiu că ar
trebui să fac ceva mai
constructiv, mai creativ cu viaţa mea”, s-a plîns el, „dar nu pot lua nici cele
mai mici decizii, cu atît
mai mult decizii importante. Ar trebui să am o carieră. Ar trebui să mă duc la
şcoală şi să învăţ o
meserie, ceva, dar nu mă entuziasmează nici una — profesorat, muncă de
cercetare, relaţii
internaţionale, medicină, agricultură, ecologie —, parcă nimic nu mi se
potriveşte. îmi ţin treaz
interesul o zi sau două, dar apoi fiecare domeniu îmi pare că prezintă
probleme insurmontabile.”
Problema sa, spunea Ted, a început pe la 18 ani, cînd a intrat la colegiu. Pînă
atunci totul fusese în
regulă. Avusese parte de o copilărie obişnuită într-un cămin stabil şi bine
întemeiat, împreună cu cei
doi fraţi ai săi; părinţii lui erau grijulii cu copiii, chiar dacă nu erau tot aşa de
grijulii unul cu celălalt.
Ted avusese note bune şi satisfacţii la şcoala privată pe care o frecventase.
Apoi — şi poate acest lucru
a avut o importanţă crucială — a avut o relaţie pasională cu o femeie care 1-a
respins, iar acest lucru sa
întîmplat cu o săptămînă înainte de a intra la facultate. Demoralizat, şi-a
petrecut primii doi ani din
facultate bînd. Totuşi, încă mai avea note bune. Apoi a mai avut parte de alte
iubiri, fiecare mai
ezitantă şi mai lipsită de succes decît ultima. Notele lui au început să scadă.
Nu se mai putea decide
despre ce să scrie în lucrările sale. Un prieten apropiat, Hank, a fost ucis într-
un accident de automobil
la mijlocul celui de-al treilea an de facultate. în acel an, aproape că s-a oprit
să mai bea. Dar problema
pe care o avea cu luarea deciziilor se înrăutăţea. Pur şi simplu nu reuşea să-şi
aleagă un subiect pentru
lucrarea de diplomă. A terminat cursurile şi şi-a închiriat o cameră în afara
campusului universitar. Tot
ce mai trebuia să facă pentru a absolvi era să prezinte o scurtă lucrare de
diplomă, din acelea care se
pot termina într-o lună. Lui i-a luat încă trei ani. Apoi nu s-a mai întîmplat
nimic. Cu şapte ani înainte de a
veni la mine se retrăsese în păduri.

Ted simţea că problema lui îşi are rădăcinile în sexualitate, în fond,
dificultăţile lui începuseră, nu’-i
aşa, cu relaţia lui de dragoste lipsită de succes. în afară de acest lucru, citise
aproape tot ce scrisese
Freud (mai mult decît citisem eu însumi). Aşa că primele şase luni din terapie
s-au scurs sondînd
adîncurile sexualităţii lui din copilărie, lucru care nu a dus nicăieri. Dar în
acea perioadă au apărut
cîteva faţete interesante ale personalităţii sale. Una dintre ele consta în lipsa
lui totală de entuziasm. De
e\emplu, voia să se facă vreme frumoasă, dar cînd se făcea, el ridica din

umeri şi spunea: „Nu este nici
o diferenţă. în fond, fiecare zi e la fel cu alta.” Pescuind în lac, a prins o ştiucă
enormă: „Da, dar era
mai mult decît puteam mînca şi nu am prieteni cu care să o împart, aşa că
am aruncat-o înapoi.”
Legat de această lipsă de entuziasm, ea era un fel de snobism global, de
parcă toată lumea şi tot ce se
găsea în ea era de un gust îndoielnic. El reprezenta ochiul critic. Am început
să bănuiesc că folosea
acest snobism pentru a ţine la distanţă lucrurile care altfel l-ar fi afectat
emoţional. în ultimă instanţă,
Ted era foarte înclinat să fie secretos, fapt care făcea ca terapia să meargă
încet. Cele mai importante
fapte dintr-un incident trebuia să le ascundă. Mi-a povestit un vis: „Eram în
clasă. Aveam un obiect —
nu ştiu ce era — pe care l-am pus într-o cutie. Am aranjat cutia în aşa fel încît
nimeni să nu-şi dea
seama ce e înăuntru. Am pus cutia într-o scorbură dintr-un copac uscat şi am
astupat gaura cu scînduri
trase la rindea. Dar stînd în clasă, mi-am dat seama că scîndurile nu erau la
fel ca scoarţa copacului.
Am devenit anxios. M-am grăbit să mă duc la copac şi am făcut ca scîndurile
să nu poată fi distinse de
scoarţă. Apoi m-am simţit mai bine şi m-am întors în clasă.” Clasa şi cursurile
erau, aşa cum sînt
pentru mulţi oameni, simboluri ale terapiei în visele lui Ted. Era clar că el nu
voia ca eu să aflu miezul
nevrozei sale.
Prima mică spărtură în armura lui Ted a apărut într-una din şedinţele din
primele şase luni de terapie.
Noaptea dinainte el o petrecuse în casa unei cunoştinţe a lui. „A fost o
seară îngrozitoare”, s-a lamentat Ted. „El voia ca eu să ascult ultimul disc pe
care-1 cumpărase, cu
muzica lui Neil Diamond din filmul Jonathan Livingston Seagul. A fost
chinuitor. Nu înţeleg cum
oamenii educaţi pot să asculte un astfel de putregai pe care ei îl numesc
muzică.”
Intensitatea reacţiei lui snoabe m-a făcut să ciulesc urechile.„J onathan
Livingston Seagul e o carte

religioasă”, am comentat eu. „Şi muzica era tot religioasă?”
„Se poate spune că era tot atît de religioasă pe cît era de muzică.”
„Poate că religiozitatea te-a supărat şi nu atît muzica”, i-am sugerat eu.
„Da, eu găsesc o astfel de religiozitate supărătoare”, a răspuns Ted.
„Ce fel de religiozitate?”
„Sentimentală.Insipidă”, aproape şi-a scuipat vorbele Ted.
„Ce alt fel de religiozitate există?”, l-am întrebat.
Ted m-a privit încurcat, deconcertat. „Nu prea există, cred. Bănuiesc că
găsesc religia neatrăgătoare.”
„Aşa ai simţit dintotdeauna?”
El a rîs nervos. „Nu, cînd eram un adolescent cu creierul ameţit am fost
religios. în ultimul an de liceu
chiar am cîntat la mica noastră biserică.”
„Ce s-a întîmplat apoi?”
„Adică ce?”
„Ce s-a întîmplat cu religiozitatea ta?”, am întrebat.
„Crescînd, am abandonat-o, bănuiesc.”
„Cum ai abandonat-o?”
„Cum adică cum am abandonat-o?” Ted începuse în mod clar să fie iritat.
„Cum se abandonează ceva.
Pur şi simplu, asta e tot.”
„Cînd ai abandonat-o?”
„Nu ştiu. S-a întîmplat. Am spus. N-am mai fost niciodată la biserică în timpul
facultăţii.”
„Niciodată?”
„Nici măcar o dată.”
„Deci, în ultimul an de liceu ai cîntat la biserică”, am comentat eu. „Apoi,
vara, ai avut parte de o
relaţie de dragoste lipsită de succes. Iar apoi n-ai mai fost la biserică. E o
schimbare cam abruptă.
Crezi că faptul că prietena ta te-a respins nu are nici o legătură cu acest
lucru?”
„Nu cred nimic. Acelaşi lucru li s-a întîmplat multora dintre colegii mei de
clasă. Eram la vîrsta cînd
religia nu mai prezintă interes. Poate că prietena mea de atunci are legătură
cu acest lucru, poate nu.
De unde să ştiu? Tot ce ştiu este că mi-am pierdut interesul pentru religie.”
Urrmătoarea spărtură s-a petrecut o lună mai tîrziu. Ne concentrasem pe
remarcabila lipsă de
entuziasm a lui Ted, pe care el a recunoscut-o imediat. „Ultima oară cînd îmi
amintesc că am fost
entuziast a fost acum zece ani, în anul al treilea de facultate”, a spus el.
„Entuziasmul s-a datorat unei
lucrări pe care am scris-o la sfîrşitul semestrului din toamnă la cursul de
literatură britanică.”
„La ce se referea lucrarea?”, am întrebat.
„Nu prea cred că îmi amintesc, a trecut multă vreme.”
„Hocus-pocus”, am spus. „Poţi să-ţi aminteşti, dacă vrei.”
„Ei bine, cred că era vorba de Gerard Manley Hopkins. A fost unul dintre
primii adevăraţi poeţi
moderni. Pied Beauty (Frumuseţe pestriţă) era probabil poemul asupra căruia
mă concentrasem.”
Am ieşit din birou, m-am dus la biblioteca mea şi m-am întors cu un volum de
poezie britanică plin de
praf, din vremea facultăţii mele. Pied Beauty era la pagina 819. Am citit:

Slavă Domnului pentru lucrurile pictate
Pentru cerurile în două culori ca o vacă bălţată
Pentru aluniţele roz cu care sînt zugrăviţi păstrăvii zglobii.
Pentru castanele maronii abia căzuse, pentru aripile cintezei
Pentru peisajul îmbucătăţit şi împărţit— ţarina lucrată sau
ţinutul sălbatic şi neumblat Şi pentru toate meşteşugurile, cu mecanismele,
angrenajele şi
sculele lor,
Pentru toate lucrurile inversate, neobişnuite, sărăcăcioase, stranii, Fie ele
nestatornice sau pline de pistrui
(cine ştie cum?) Agere şi molcome; dulci şi sărate, sclipind şi întunecate Lui, Tată al
frumuseţii schimbătoare,
Laudă Lui.
Mi-au venit lacrimi în ochi. „Este el însuşi un poem despre entuziasm”, am
spus.
„Da.”
„Este de asemenea foarte religios.”
„Da.”
„Ai scris acea lucrare la sfîrşitul semestrului de toamnă, deci asta trebuie să fi
fost prin ianuarie.”
„Da.”

Am simţit crescînd o tensiune incredibilă. Nu am fost sigur ce ar fi trebuit să
fac. Cu speranţă, m-am
aruncat înainte: „Deci ai fost respins de prima ta prietenă adevărată şi ai
părăsit entuziasmul pentru
biserică. Trei ani mai tîrziu, cel mai bun prieten a murit şi ai părăsit
entuziasmul pentru orice.”
„Nu eu l-am părăsit. Mi-a fost luat.” Ted aproape striga acum, mai emoţionat
decît îl văzusem
vreodată.
„Dumnezeu te-a respins, deci şi tu l-ai respins pe Dumnezeu.”
„De ce să fi făcut aşa?”, a întrebat el. „Este o lume urîtă. Totdeauna a fost o
lume urîtă.”
„Am crezut că copilăria ta a fost fericită.”
„Nu, a fost de asemenea urîtă.”
Şi aşa fusese. Dedesubtul calmului său exterior, căminul copilăriei lui Ted
fusese un continuu cîmp de
luptă sîngeros. Cei doi fraţi mai mari ai lui tăbărau pe el cu o răutate
incomparabilă. Părinţii lui, prea
ocupaţi de propriile lor treburi şi de animozitatea dintre ei ca să se mai
îngrijească şi de aparent
minorele probleme ale copiilor, nu i-au oferit lui, celui mai mic şi mai slab, nici
o protecţie. Scăparea

venea de la lungile plimbări solitare şi de la singurătatea sa şi am reuşit să
stabilim că stilul său de
viaţă de ermit îşi avea rădăcinile în perioada de dinainte de a fi împlinit 10
ani. Şcoala particulară pe
care a urmat-o, cu micile ei cruzimi, a fost ca o eliberare. Pe măsură ce
vorbea, sentimentul lui Ted
faţă de lume — sau mai degrabă izbucnirea acestui sentiment — se înteţea.
în lunile care au urmat, el
s-a eliberat nu doar de durerea pricinuită de copilărie şi de moartea
prietenului său Hank, dar şi de
durerea a mii de alte morţi, refuzuri şi pierderi. Toată viaţa părea să-i fi fost
un vîrtej de moarte şi
suferinţă, pericole şi sălbăticie.
După 15 luni de terapie, a venit şi momentul de răscruce. Ted a venit la
şedinţă cu o cărţulie la el.
„Totdeauna aţi vorbit despre cît de secretos sînt — şi bineînţeles aşa sînt”, a
spus el. „Noaptea trecută
răscoleam prin nişte lucruri vechi şi am găsit acest jurnal pe care l-am ţinut în
anul al doilea de facultate.
Nici măcar nu m-am uitat în el, ca să nu-1 cenzurez. M-am gîndit că probabil
aţi dori să citiţi
despre mine aşa cum eram acum 10 ani textul integral, fără cenzură.”
Am spus că vreau şi asta am făcut în următoarele două nopţi. Nu a fost de
fapt foarte revelator, cu
excepţia faptului că a confirmat că felul de a fi al lui Ted, singuratic, izolat
prin-tr-un snobism născut
din durere era încă de pe atunci bine înrădăcinat. Mi-a atras însă atenţia o
mică vinietă. Descria cum se
plimbase singur într-o duminică de ianuarie, cum fusese prins de o puternică
furtună de zăpadă şi se
întorsese în dormitor la cîteva ore după ce se întunecase afară. „Am simţit un
fel de bună dispoziţie”,
scria el, „după reîntoarcerea în siguranţa camerei mele, nu diferită de cea pe
care am trăit-o vara
trecută, cînd am fost atît de aproape de moarte.” La următoarea şedinţă, i-am
cerut să-mi povestească
ce se întîmplase cînd spunea că fusese atît de aproape de moarte.

„Oh, v-am povestit despre asta”, a spus Ted.
între timp, ajunsesem să-mi dau seama că de fiecare dată cînd Ted spunea că
deja îmi spusese ceva el
încerca de fapt să-mi ascundă anumite lucruri.
„Eşti din nou secretos”, i-am spus.
„Ei bine, sînt sigur că v-am spus. Oricum, nu a fost vorba de mare lucru. Vă
amintiţi că am lucrat în
Florida în vara dintre primul şi cel de-al doilea an de facultate. A fost un
uragan. Furtuni din acelea
care-mi plac mie. în momentul culminant al furtunii am ieşit afară, pe
debarcader. Un val m-a umplut
de apă. Apoi altul m-a lovit din spate. S-au nimerit chiar în acel moment să
vină peste mine. Totul s-a

întîmplat foarte repede.”
„Ai mers pînă la capătul debarcaderului chiar cînd era furtuna mai
puternică?”, am întrebat
neîncrezător.
„V-am spus, îmi plac furtunile. Voiam să mă apropii de acea furie elementară.”
„Pot să înţeleg acest lucru”, am spus. „Amîndurora ne plac furtunile. Dar nu
ştiu dacă m-aş pune într-o
astfel de situaţie primejdioasă.”
„Ei bine, ştiţi că am o tendinţă suicidală”, răspunse Ted aproape diabolic. „Şi
fără îndoială că în acea
vară am avut gînduri de sinucidere. Am analizat acest lucru. Sincer, nu îmi
amintesc să mă fi dus pe
debarcader cu vreo intenţie conştientă de a mă sinucide. Dar cu siguranţă nu
îmi păsa prea mult de
viaţă şi recunosc posibilitatea de a mă fi comportat ca un sinucigaş.”
„Ai fost udat bine?”

„Da. Abia îmi mai amintesc ce s-a întîmplat. Era atîta ceaţă, că nu puteai
vedea nimic. Bănuiesc că a
venit un val mare. Am simţit că mă izbeşte, m-am simţit măturat şi apoi
pierdut în apă. Nu puteam face
nimic ca să mă salvez. Eram sigur că am să mor. M-am îngrozit. După
aproximativ un minut m-am
simţit împins înapoi de apă — trebuie să fi fost un fel de val din spate — şi o
secundă mai tîrziu m-am
izbit de stîlpii de beton ai debarcaderului. M-am tîrît pînă la marginea
debarcaderului, am înşfăcat-o şi
încet, încet m-am tîrît pînă la mal. Asta a fost tot.”
„Ce părere ai despre această experienţă?”
„Ce vreţi să spuneţi prin ce părere am?”, a întrebat Ted în felul său refractar.
„Pur şi simplu ce am întrebat. Ce părere ai?”
„Vă referiţi la salvare?”, a întrebat el cu îndoială în glas.
„Da.”
„Ei bine, cred că am avut noroc.”
„Noroc?”, am întrebat şi eu cu îndoială în glas. „Nu a fost o banală
coincidenţă acel val venit din
spate?”
„Da, asta a fost.”
„Unii ar spune că a fost ceva miraculos”, am comentat.
„Bănuiesc că a fost noroc.”
„Bănuieşti că a fost noroc!”, am repetat eu, provocîndu-1.
„Da, la naiba, bănuiesc că a fost noroc.”
„E interesant, Ted”, i-am spus. „Ori de cîte ori se întîmplă ceva dureros îl
blestemi pe Dumnezeu, te
revolţi împotriva murdăriei şi mizeriei acestei lumi. Dar cînd ţi se întîmplă
ceva bun crezi doar că ai
avut noroc. O mică tragedie şi e greşeala lui Dumnezeu. O miraculoasă
binecuvîntare şi spui că e
vorba de un pic de noroc. Ce faci aici?”
Confruntat cu inconsecvenţa atitudinii sale faţă de şansele bune şi şansele
rele, Ted a încercat să se

concentreze din ce în ce mai mult asupra lucrurilor bune din lume, asupra a
ceea ce e dulce şi a ceea ce
e amar, asupra luminii orbitoare şi a întunericului. După ce a analizat
suferinţa pe care i-o lăsaseră
moartea lui Hank şi alte morţi pe care le experimentase, a început să vadă şi
cealaltă faţă a monedei
vieţii. A ajuns să accepte necesitatea suferinţei şi să priceapă natura
paradoxală a existenţei, lucrurile
„bălţate”. Această acceptare a apărut, bineînţeles, în contextul unei relaţii
calde între noi, iubitoare şi
din ce în ce mai plăcute. A început să se schimbe. Doar temporar, a început
să îşi dea din nou întîlniri
cu fete. A început de asemenea să-şi exprime un entuziasm timid. Natura lui
religioasă a înflorit. Peste
tot pe unde se uita vedea misterul vieţii şi al morţii, creaţia, decăderea şi
regenerarea. Citea teologie. A
ascultat de la Jesus Christ, Superstar laGod spell şi chiar şi-a cumpărat
propriul disc cuJonathan
Livingston Seagull.

După doi ani de terapie, într-o dimineaţă Ted a anunţat că a venit timpul să
meargă mai departe. „Mam
decis să urmez o şcoală de psihologie”, mi-a spus. „Ştiu ce o să spuneţi, că nu
fac decît să vă imit,
dar m-am gîndit la acest lucru şi nu este adevărat.”
„Continuă”, l-am rugat.
„Ei bine, gîndindu-mă, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc să fac ce
este cel mai important.
Dacă e să mă reîntorc la şcoală, vreau să studiez lucrurile cele mai
importante.”
„Continuă.”
„Aşa că am decis că mintea umană este importantă. Şi a face terapii este
important.”
„Mintea umană şi psihoterapia, acestea sînt cele mai importante lucruri?”, am
întrebat eu cu îndoială în
glas.
„Presupun că Dumnezeu este cel mai important lucru.”
„Atunci de ce nu îl studiezi pe Dumnezeu?”
„îmi pare rău. Pur şi simplu nu înţeleg”, a spus Ted.
„Asta pentru că îţi blochezi singur înţelegerea”, am răspuns.
„Sincer, nu înţeleg. Cum poate cineva să-1 studieze pe Dumnezeu?”
„Psihologia se studiază în şcoli. Şi Dumnezeu se studiază în şcoli”, am
răspuns eu.
„Vreţi să spuneţi şcoli de teologie.”
„ua.
„Adică să devin preot.”

„Da.”
„Oh, nu, n-aş putea face aşa ceva”, răspunse Ted agasat.
„De ce nu?”‘
Ted deveni atunci ingenios. „Nu există o diferenţă necesară între un
psihoterapeut şi un preot. Adică, şi

preotul face multă terapie. Iar a face terapie este ca şi cum ai fi puţin preot.”
„Aşa că de ce nu devii preot?”
„Mă presaţi”, clocotea Ted. „Cariera mea este decizia mea personală. De mine
depinde să am cariera
pe care o vreau. Se presupune că terapeuţii nu trebuie să-şi direcţioneze
pacienţii. Nu este rolul dvs. să
alegeţi pentru mine. Eu sînt cel ce alege.”
„Uite ce e”, i-am spus, „nu fac nici o alegere pentru tine. Acum nu fac altceva
decît să analizez
lucrurile. Analizez alternativele ce ţi s-au deschis. Tu eşti cel care din anumite
motive nu vrea să
privească una dintre alternative. Tu eşti cel care vrea să facă cel mai
important lucru. Tu eşti cel care
simte că Dumnezeu este cel mai important lucru. Totuşi, cînd îţi spun să ai în
vedere alternativa unei
cariere pentru Dumnezeu, tu o excluzi. Spui că nu poţi face aşa ceva. Foarte
bine dacă nu o poţi face.
Dareste una dintre atribuţiile mele de a fi interesat de ce simţi că nu poţi, de

ce excluzi această
alternativă.”
„Pur şi simplu nu pot fi preot”, s-a lamentat Ted.
„De ce?”
„Pentru că… pentru că un preot este în mod public un om al lui Dumnezeu.
Adică, ar trebui să-mi fac
publică credinţa în Dumnezeu. Ar trebui să fiu entuziasmat public de această
credinţă. Pur şi simplu nu
pot face aşa ceva.”
„Nu, trebuie să o ţii secretă, nu-i aşa?”, am spus. „Aceasta este nevroza ta şi
trebuie să o ţii în
continuare aşa. Nu poţi să te entuziasmezi în public. Trebuie să ţii
entuziasmul în dulap, nu-i aşa?”.
„Uitaţi ce e”, s-a tînguit Ted, „nu ştiţi cum e. Nu ştiţi cum e să fii eu. De
fiecare dată cînd deschid gura
şi sînt entuziasmat de ceva fraţii mei mă vor hărţui din această cauză.”
„Deci ai încă 10 ani”, am remarcat eu, „iar fraţii tăi sînt pe aici, prin preajmă.”
Ted începuse să plîngă, privindu-mă frustrat. „Asta nu e tot”, a spus el
lăcrimînd. „Mai e şi felul în
care părinţii mei mă pedepseau. De cîte ori făceam ceva greşit ei îmi luau
lucrurile la care ţineam. «Ia
să vedem de ce este Ted mai entuziasmat? Ah, da, de călătoria de săptămîna
viitoare la mătuşa sa. E
foarte nerăbdător să meargă. Ia să-i spunem noi că întrucît a fost rău nu va
mai merge să-şi vadă
mătuşa. Asta e. Apoi mai sînt arcul şi săgeţile lui. îi plac la nebunie arcul şi
săgeţile. Ia să i le luăm!»
Simplu. Un sistem simplu. Orice lucru care mă entuziasma îmi era luat. Orice
lucru pe care l-am iubit
l-am pierdut.”
Şi aşa am ajuns la miezul profund al nevrozei lui Ted. încet, încet, printr-un
act de voinţă, amintindu-i

permanent că nu mai are 10 ani, că nu mai este supus poruncilor părinţilor
săi, el s-a străduit să-şi
comunice entuziasmul, iubirea sa de viaţă şi iubirea pentru Dumnezeu. S-a
decis să urmeze o facultate
de teologie. Cu cîteva săptămîni înainte de a pleca, am primit cecul cu banii
pentru şedinţele din luna
anterioară. Ceva mi-a sărit în ochi. Semnătura lui părea mai lungă. M-am uitat
mai atent. înainte, el
semna totdeauna cu „Ted”. Acum era „Theodore”. I-am atras atenţia asupra
schimbării.
„Speram că veţi observa”, mi-a spus. „Cred că într-un fel încă mai ţin secrete,
nu-i aşa? Cînd eram
copil, mătuşa mea mi-a spus că trebuie să fiu mîndru de numele meu de
Theodore, care înseamnă
«iubitor de Dumnezeu». Am fost mîndru. Le-am spus fraţilor mei despre asta.
Doamne, ce şi-au mai
bătut joc de mine! M-au făcut fătălău în cel puţin zece feluri. «Fătălăul de la
corul bisericesc. De ce nu
pupi altarul? De ce nu-1 pupi pe dirijor?»” Ted a zîmbit. „Mă rog, ştiţi toată
placa. Aşa că am ajuns să
mă jenez de numele meu. Acum cîteva săptămîni mi-am dat seama că nu mă
mai simt jenat. Aşa că am
decis ca de-acum să-mi folosesc numele întreg. Pî-nă la urmă, sînt totuşi un
iubitor de Dumnezeu, nu-i
aşa?”
Copilul şi apa din copaie

Istoriile cazurilor de pînă acum au fost prezentate ca răspuns la întrebarea:
Este credinţa în Dumnezeu
o formă de psihopatologie? Dacă vrem să ieşim din mirajul învăţăturilor
primite în copilărie, al
superstiţiilor şi al tradiţiilor locale, trebuie să răspundem la această întrebare.
Aceste cazuri prezentate
indică faptul că răspunsul nu este unul simplu. Uneori răspunsul este da.
Credinţa necondiţionată pe
care o avea Kathy în Dumnezeu, în Biserică şi în învăţăturile primite de la
mama ei i-au întîrziat în
mod clar dezvoltarea şi i-au otrăvit spiritul. Doar îndoindu-se de credinţa ei şi
lepădîndu-se de ea a fost
Kathy în stare să se aventureze mai departe într-o viaţă mai cuprinzătoare,
mai satisfăcătoare, mai
productivă. Doar atunci a avut libertatea de a se dezvolta. Dar răspunsul este
uneori şi negativ. Tot aşa
cum Marcia a trecut de recele microcosmos al copilăriei ei spre o lume mai
largă şi mai caldă, iar
credinţa ei în Dumnezeu s-a dezvoltat odată cu ea, în linişte şi în mod natural.
Iar credinţa în
Dumnezeu asuprită a lui Ted a trebuit să fie readusă la viaţă ca parte a
eliberării şi a resurecţiei
spiritului său.

Cum trebuie să privim aceste răspunsuri de nu şi da? Oamenii de ştiinţă se
dedică aflării adevărului şi
răspunsului la întrebări. Dar şi ei sînt oameni, sînt ca toţi oamenii şi vor ca
răspunsurile să fie clare,
uşoare şi simple. în dorinţa lor de a găsi soluţii simple, oamenii de ştiinţă sînt
înclinaţi să cadă în două
capcane atunci cînd îşi pun întrebări despre realitatea lui Dumnezeu. Prima
este aceea de a arunca şi
copilul odată cu apa din copaie. Iar cea de-a doua este viziunea de tunel.
Există, fără îndoială, o mulţime de apă de baie murdară în jurul realităţii lui
Dumnezeu. Războaie
sfinte. Inchiziţia. Sacrificii de animale. Sacrificii de oameni. Superstiţie.
Batjocoriri. Dogmatism.
Ignoranţă. Ipocrizie. Identificarea cu dreptatea. Rigiditate. Cruzime. Arderea
de cărţi. Vînătoarea de
vrăjitoare. Inhibiţie. Frică. Conformitate. Sentimentul morbid de vinovăţie.
Nebunie. Această listă este
aproape nesfîrşită. Dar toate acestea reprezintă oare ceea ce Dumnezeu le-a
dat oamenilor sau ceea ce
oamenii i-au dat lui Dumnezeu? Este cît se poate de evident că credinţa în
Dumnezeu este deseori distructiv
de dogmatică. Atunci problema constă în aceea că oamenii sînt înclinaţi să
creadă în Dumnezeu sau că
oamenii tind să fie dogmatici?
Oricine a întîlnit un ateu înrăit ştie că un astfel de om poate fi la fel de
dogmatic în necredinţa lui ca un
credincios în credinţa lui. De credinţa în Dumnezeu trebuie să scăpăm noi sau
de dogmatism?
Un alt motiv pentru care oamenii de ştiinţă au înclinaţia de a arunca şi copilul
odată cu apa din copaie
este acela că ştiinţa însăşi, aşa cum am sugerat, este o religie. Neofitul în
ştiinţă, de curînd convertit la
concepţia despre lume a ştiinţei, poate fi la fel de fanatic ca un cruciat creştin
sau ca un soldat al lui
Allah. Aşa se întîmplă mai ales în cazul în care ajungem la ştiinţă dintr-o
cultură şi dintr-un cămin în
care credinţa în Dumnezeu este constant asociată cu ignoranţa, superstiţia,
rigiditatea şi ipocrizia.
Avem atunci destule motivaţii — emoţionale, ca şi intelectuale — pentru a
sparge idolii credinţei
primitive. Un semn de maturitate la oamenii de ştiinţă îl reprezintă
conştientizarea faptului că ştiinţa
poate fi supusă dogmatismului la fel ca oricare religie.
Am afirmat ferm că este esenţial pentru dezvoltarea noastră spirituală să
devenim oameni de ştiinţă,
sceptici faţă de ceea ce am fost învăţaţi — adică, faţă de locurile comune şi
presupoziţiile culturii
noastre. Dar deseori şi noţiunea de ştiinţă devine un idol cultural şi este
necesar să devenim sceptici şi

faţă de acesta. Este într-adevăr posibil să elaborăm o credinţă în Dumnezeu.
Ceea ce vreau eu să
sugerez este că de asemenea este posibil să ne maturizăm prin credinţa în
Dumnezeu. Ateismul sceptic
sau agnosticismul nu este în mod necesar cea mai înaltă treaptă de
înţelepciune la care poate ajunge
fiinţa umană. Din contră, există motive de a crede că în spatele noţiunilor
înşelătoare şi a falselor
concepţii despre Dumnezeu există o realitate care este Dumnezeu. La acest
lucru se referă Paul Tillich
cînd vorbeşte de „dumnezeu de dincolo de Dumnezeu” şi de aceea unii
creştini sofisticaţi proclamă
„Dumnezeu a murit! Trăiască Dumnezeu.” Este oare posibil ca drumul
dezvoltării spirituale să ne
conducă mai în-tîi afară din superstiţii spre agnosticism şi de la agnosticism
spre o cunoaştere adecvată a lui Dumnezeu? Despre această cale vorbea Sufi
Aba Said ibn Abi-l-Khair
acum mai bine de nouă sute de ani:

Pînă ce şcoală şi minaret nu se vor fi sfărîmat
Această a noastră sfîntă lucrare nu se va fi terminat,
Pînă ce credinţa va deveni necredinţă, iar ea la rîndu-i credinţă
Nu va exista musulman adevărat.*

Citat din Idries Shah, The Way ofthe Sufi (Calea sufi),
••

Indiferent dacă drumul dezvoltării spirituale trece în mod necesar printr-un
ateism sceptic sau
agnosticism spre o credinţă adecvată în Dumnezeu, fapt e că intelectuali
sofisticaţi sau oameni sceptici
precum Marcia şi Ted par să se dezvolte în direcţia credinţei. Şi trebuie
observat că această credinţă a
lor nu este aceeaşi cu cea în care a evoluat Kathy. Dumnezeu care este
înainte de scepticism s-ar putea
să fie puţin asemănător cu Dumnezeu care vine după aceea. Aşa cum am
menţionat la începutul acestei
secţiuni, nu există o singură religie, monolitică. Există multe religii şi probabil
multe niveluri de
credinţă. Unele religii s-ar putea să nu fie sănătoase pentru unii oameni —
altele s-ar putea să fie.
Toate acestea au o anume importanţă pentru oamenii de ştiinţă precum
psihiatrii şi psihoterapeuţii.
Avînd de-a face într-un mod atît de direct cu procesul dezvoltării spirituale, ei,
mai mult decît oricine,
sînt chemaţi să facă judecăţi asupra a cît de sănătos este sistemul credinţei
cuiva. Din cauză că
psihoterapeuţii aparţin în general unei tradiţii sceptice, dacă nu strict
freudiene, ei au tendinţa să
considere patologică orice credinţă pasionată în Dumnezeu. în unele ocazii,
această tendinţă poate să

treacă dincolo, devenind o înclinaţie manifestă şi o prejudecată. Nu demult
am întîlnit un student în
ultimul an, care lua serios în considerare posibilitatea de a intra într-o
mănăstire peste cîţi-va ani.
Făcuse psihoterapie în anul anterior şi o continua. „Dar n-am fost în stare să-i
spun terapeutului meu
despre mănăstire sau despre profunzimea credinţei mele religioase”, mi s-a
confesat el. „Nu cred că ar
înţelege.” Nu îl cunosc îndeajuns pe acest tînăr pentru a putea spune ce
înţeles are
pentru el mănăstirea sau dacă dorinţa lui de a intra la mănăstire are rădăcini
determinate nevrotic. Aş fi
vrut foarte mult să-i spun: „Trebuie să-i spui terapetului tău despre acest
lucru. Este esenţial pentru
reuşita terapiei ca tu să fii deschis faţă de orice, mai ales în ceea ce priveşte
o chestiune serioasă ca
asta. Trebuie să ai încredere în obiectivitatea terapeutului tău.” Dar nu i-am
spus-o. Pentru că nu am
fost cu totul sigur că terapeutul lui va fi obiectiv, că îl va înţelege în
adevăratul sens al cuvîntului.
Psihiatrii şi psihoterapeuţii care au o atitudine simplistă faţă de religie pot
face deservicii unora dintre
pacienţi. Acest lucru este valabil şi daca ei cred că religia este bună şi
sănătoasă. Este de asemenea
valabil şi dacă aruncă şi copilul odată cu apa din copaie şi dacă privesc religia
ca pe ceva bolnav sau
ca fiind Duşmanul. Şi, în ultimă instanţă, va fi de asemenea valabil dacă în
faţa complexităţii
chestiunii ei se retrag şi încearcă să nu mai aibă deloc de-a face cu
problemele religioase ale
pacientului, ascunzîndu-se sub o mantie de o atît de totală obiectivitate, încît
nu mai consideră că ei ar
avea rolul de a se implica spiritual şi religios în vreun fel. Pacienţii au deseori
nevoie de implicarea lor.
Nu vreau să spun că ei ar trebui să renunţe la obiectivitate sau să-şi
contrabalanseze obiectivitatea cu
propria spiritualitate într-un mod facil. Nu. Dimpotrivă, pledoaria mea constă
în aceea că
psihoterapeuţii de orice fel ar trebui să se sforţeze să devină nu mai
neimplicaţi, ci mai degrabă mai
sofisticaţi în chestiunile religioase decît sînt în mod obişnuit.
Viziunea ştiinţifică de tunel
■Ocazional, psihiatrii întîlnesc pacienţi cu o stranie distur-banţă a vederii;

aceşti pacienţi nu sînt în stare
să vadă decît o mică porţiune din faţa lor. Ei nu pot să vadă nimic la dreapta
lor, nimic la stînga,
dedesubt sau deasupra locului asupra căruia sînt aţintiţi. Nu pot vedea două
lucruri apropiate în acelaşi
timp, nu pot vedea decît un singur lucru odată şi trebuie să-şi întoarcă faţa ca
să-1 vadă şi pe celălalt.

Ei aseamănă acest simptom cu privirea printr-un tunel, cînd nu poţi vedea
decît un mic cerc de lumină
şi claritate la celălalt capăt. Nu poate fi
găsită nici o dereglare fizică în sistemul lor vizual, care să dea seama de
acest simptom. Este ca şi
cum, dintr-un anumit motiv, ei nu vor să vadă altceva decît ceea ce ochii lor
întîlnesc în mod imediat,
altceva decît acele lucruri asupra cărora au ales să li se îndrepte atenţia.
Un alt motiv important pentru care oamenii de ştiinţă sînt înclinaţi să arunce
apa din copaie odată cu
copilul este faptul că nu văd copilul. Mulţi oameni de ştiinţă pur şi simplu nu
văd dovada realităţii lui
Dumnezeu. Ei suferă de un fel de viziune de tunel, au un fel de ochelari de cal
psihologici, autoimpuşi,
care-i apără de mutarea atenţiei spre domeniul spiritului.
Dintre cauzele acestei viziuni de tunel, aş vrea să discut două, care rezultă
din natura tradiţiei
ştiinţifice. Prima este o problemă de metodologie. în lăudabila sa insistenţă
pentru experienţă,
observaţie precisă şi verificabilitate, ştiinţa a pus mare accent pe măsurare. A
măsura ceva înseamnă a
experimenta acel ceva într-o anumită dimensiune, o dimensiune în care
facem observaţii de o mare
precizie, care sînt repetabile şi pentru alţii. Utilizarea măsurătorii a făcut ca
ştiinţa să facă paşi enormi
în înţelegerea materiei universului. Dar în virtutea succesului ei, măsurarea a
devenit un fel de idol
ştiinţific. Rezultatul este acea atitudine a multor oameni de ştiinţă nu numai
de scepticism, ci de
respingere categorică a tot ceea ce nu poate fi măsurat. E ca şi cum ar
spune: „Ce nu putem măsura nu
putem şti; nu are nici un rost să ne preocupăm de ceea ce nu putem şti, prin
urmare, ce nu poate fi
măsurat este lipsit de importanţă şi nu merită observarea noastră.” Din cauza
acestei atitudini, mulţi
oameni de ştiinţă exclud din consideraţiile lor serioase toate chestiunile care
sînt — sau par să fie —
intangibile. Inclusiv problematica lui Dumnezeu.
Această presupoziţie stranie dar extrem de comună cum că lucrurile care nu
sînt uşor de studiat nu
merită studiate începe să fie contestată de cîteva dezvoltări relativ recente
din cadrul ştiinţei însăşi.
Una dintre aceste dezvoltări o reprezintă metodele de studiu din ce în ce mai
sofisticate. Prin folosirea
unor aparaturi precum microscoapele electronice, spectrofo-tometre,
computere şi a unor programe de
calculator cum ar fi cele pentru tehnici statistice, sîntem acum capabili să
facem măsurători ale unor
fenomene incredibil de complexe, care

acum cîteva decenii erau nemăsurabile. Prin urmare, şi viziunea ştiinţifică s-a
lărgit. Şi continuă să se
lărgească, aşa încît poate că în curînd vom putea spune: „Nu este nimic
dincolo de limitele vederii
noastre. Dacă decidem să studiem ceva, totdeauna vom putea găsi
metodologia potrivită pentru a face
acest lucru.”
Altă dezvoltare care ne ajută să scăpăm de viziunea de tunel este relativ
recenta descoperire de către
ştiinţă a realităţii paradoxului. Acum o sută de ani, paradoxul semnifica
eroare pentru spiritul ştiinţific.
Dar explorînd fenomene precum natura luminii, electromagnetismul,
mecanica cuantică şi teoria
relativităţii, ştiinţa fizică s-a maturizat în ultimul secol pînă acolo încît a
recunoscut din ce în ce mai
mult faptul că, la un anumit nivel, realitateaeste paradoxală. Astfel, J. Robert
Op-penheimer scria:
La ceea ce par a fi întrebări simple sîntem tentaţi fie să nu dăm nici un
răspuns, fie să dăm un răspuns
care la prima vedere va fi mai mult o reminiscenţă dintr-un straniu catehism
decît o afirmaţie simplă
din ştiinţa fizicii. Cînd întrebăm, de exemplu, dacă poziţia unui electron va
rămî-ne aceeaşi, trebuie să
răspundem „nu”; cînd întrebăm dacă poziţia electronului se schimbă în timp,
trebuie să răspundem
„nu”; cînd întrebăm dacă electronul stă pe loc, trebuie să răspundem „nu”;
cînd întrebăm dacă
electronul este în mişcare, trebuie să răspundem „nu”. Buddha dădea astfel
de răspunsuri cînd era
întrebat care va fi condiţia omului după moarte; dar ele nu sînt răspunsuri
familiare pentru tradiţia
ştiinţei secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea*
Misticii ne-au vorbit de-a lungul secolelor în paradoxuri. Este posibil să fi
început să întrezărim un
teren pe care ştiinţa şi religia să se întîlnească? Cînd vom fi capabili să
spunem „omul este o fiinţă
muritoare şi nemuritoare în acelaşi timp” şi „lumina este undă şi corpuscul în
acelaşi timp” atunci vom
fi început să vorbim acelaşi limbaj. Este oare posibil ca drumul dezvoltării
spirituale care pleacă de la
superstiţiile religioase spre scepticismul ştiinţific să ne ducă în ultimă instanţă
la o realitate religioasă veritabilă?
Această posibilitate, aflată la începutul ei, de a unifica ştiinţa şi religia este
faptul cel mai semnificativ
şi mai incitant în viaţa noastră intelectuală de astăzi. Dar este numai
începutul. In bună parte, religia şi
ştiinţa rămîn în cadrele lor de referinţă autoimpuse, fiecare închistată în
propria-i viziune de tunel. Să
examinăm, de exemplu, cum se comportă fiecare dintre ele în chestiunea
miracolelor. în ultimii

aproximativ patru sute de ani ştiinţa a elucidat mai multe „legi naturale”,
cum ar fi aceea potrivit
căreia „atracţia dintre două obiecte este direct proporţională cu masa lor şi
invers proporţională cu distanţa
dintre ele” sau „energia nu poate fi nici creată, nici distrusă”. Dar avînd
succes în descoperirea
legilor naturale, oamenii de ştiinţă, în viziunea lor asupra lumii, au făcut din
legile naturale un idol, tot
aşa cum au făcut un idol din noţiunea de măsurare. Rezultatul a fost că
reprezentanţii ştiinţei au
presupus că orice eveniment care nu putea fi explicat prin legile naturale
cunoscute este ireal. în ceea
ce priveşte metodologia, ştiinţa este tentată să spună: „Ceea ce este foarte
dificil de studiat nu merită
să fie studiat.” Iar în ceea ce priveşte legile naturale, ştiinţa este înclinată să
spună: „Ceea ce e foarte
dificil de înţeles nu există.”
Biserica a fost puţin mai deschisă. După reprezentanţii Bisericii, ceea ce nu
poate fi înţeles în termeni
de legi naturale este un miracol, iar miracolele există. Dar în afară de
autentificarea existenţei
miracolelor, Bisericii i-a fost teamă să privească aceste miracole de foarte
aproape. „Miracolele nu au
nevoie să fie examinate ştiinţific” — a fost atitudinea religioasă prevalentă.
„Ele trebuie pur şi simplu
acceptate ca acte ale lui Dumnezeu.” Religia nu a vrut să fie zguduită de
ştiinţă, tot aşa cum ştiinţa nu
a vrut să fie zguduită de religie.
Vindecări miraculoase au fost folosite, de exemplu, de Biserica Catolică
pentru a-şi autentifica sfinţii,
iar pentru multe confesiuni protestante”-acestea sînt aproape ceva obişnuit.
Totuşi, Bisericile nu le-au
spus niciodată medicilor: „Vreţi să vă alăturaţi nouă pentru a studia aceste
fenomene fascinante?” Nici
medicii nu au spus: „Vreţi să fim împreună pentru a examina ştiinţific aceste
lucruri care s-ar putea
dovedi de mare interes în profesia noastră?” în loc de acesta, atitudinea
medicilor a fost aceea de a spune că
vindecările miraculoase nu există, că boala de care o persoană a fost
vindecată era inexistentă de la
început, pentru că fie a fost vorba de o dereglare imaginară, precum reacţia
de somatizare a istericilor,
fie de un diagnostic greşit pus. Din fericire totuşi, cîţiva oameni de ştiinţă
serioşi, medici şi căutători ai
adevărului, oameni religioşi sînt pe cale să înceapă să examineze natura unor
astfel de fenomene, cum
ar fi remisiunea spontană a cancerului şi exemplele ce par vindecări de
succes.
Acum 15 ani, cînd am absolvit şcoala medicală, eram sigur că nu există
miracole. Astăzi sînt sigur că

miracolele abundă. Această schimbare în conştiinţa mea a fost produsă de
doi factori care au acţionat
mînă în mînă. Unul e reprezentat de întreaga diversitate de experienţe pe
care le-am avut ca psihiatru,
experienţe care iniţial păreau locuri comune, dar care, atunci cînd m-am
gîndit la ele mai profund,
păreau a indica faptul că munca mea cu pacienţii pentru dezvoltarea lor
spirituală a fost ajutată în
moduri pentru care nu am o explicaţie raţională — moduri care au fost
miraculoase. Aceste experienţe,
unele dintre ele am să le povestesc, m-au făcut să mă îndoiesc de
presupoziţia mea că apariţia
miracolelor e imposibilă. Odată ce m-am îndoit de această presupoziţie, am
devenit deschis la posibila
existenţă a miraculosului. Această deschidere, care a fost cel de-al doilea
factor ce a cauzat schimbarea
mea de conştiinţă, mi-a permis apoi să încep să privesc existenţa cotidiană
avînd ochi şi pentru
miraculos. Cu cît am privit mai mult, cu atît am găsit mai mult miraculos.
Dacă ar fi un singur lucru pe
care aş vrea ca cititorul să şi-1 amintească din această carte, acela ar fi că el
posedă capacitatea de a
percepe miraculosul. Despre această capacitate s-a scris recent:
Sesizarea sinelui se naşte şi se maturizează într-un fel de conştientizare
distinctă, o conştientizare care
a fost descrisă în multe feluri de către diferiţi oameni. Misticii, de exemplu, au
vorbit despre ea ca
fiind perceperea divinităţii şi a perfecţiunii lumii. Richard Bucke se referă la ea
ca la conştiinţa
cosmică; Buber o descrie în termenii relaţiei Eu-Tu; iar Maslow a etichetat-o ca
fiind „cunoaşterea
Fiintei”. Noi vom folosi termenul lui Ouspensky şi o vom numi percepţia
miraculosului. „Miraculosul” se
referă nu doar la fenomenele extraordinare, ci de asemenea la locurile
comune, pentru că absolut orice
poate evoca această conştientizare specială care ni se oferă pe măsură ce-i
acordăm îndeajuns de multă
atenţie. Odată ce percepţia se leapădă de dominaţia prejudecăţilor şi a
interesului personal, este liberă
să experimenteze lumea aşa cum este ea însăşi şi să zărească măreţia ei
inerentă…
Percepţia miraculosului nu necesită nici o credinţă sau presupoziţie. Este pur
şi simplu vorba de a
acorda o atenţie deplină şi minuţioasă darurilor vieţii, adică ceea ce este
prezent cu atîta constanţă,
încît de obicei este considerat dat. Adevărata minune a lumii este dată
pretutindeni în cea mai măruntă
parte a trupurilor noastre, în spaţiile vaste ale cosmosului şi în intima
legătură a acestora şi a tuturor

lucrurilor… Sîntem parte a unui ecosistem bine echilibrat, în care
interdependenţa merge mînă în mînă
cu individuaţia. Sîntem cu toţii indivizi, dar sîntem de asemenea părţi ale unui
întreg mai mare, uniţi în
ceva vast şi frumos, aflat dincolo de orice descriere. Percepţia miraculosului
este esenţa subiectivă a
conştientizării de sine, rădăcina din care se trag cele mai înalte trăsături şi
experienţe ale omului.*
în gîndirea despre miracole, eu cred că structura noastră de referinţă a fost
prea dramatică. Am căutat
rugul aprins, despărţirea apelor mării, vocea ce vine din ceruri. Ar trebui în
schimb să privim la
evenimentele de zi cu zi din vieţile noastre pentru a găsi dovezi ale
miraculosului, menţinînd în acelaşi
timp o orientare ştiinţifică. Acest lucru îl voi face eu în următoarea secţiune a
cărţii, cînd voi examina
faptele comune din practica psihiatrică care m-au condus la înţelegerea
extraordinarului fenomen al
graţiei.
Aş vrea însă să concluzionez păstrînd o notă de precauţie. Această interfaţă
dintre ştiinţă şi religie
poate fi un teren mişcător primejdios. Vom avea de-a face cu percepţii
extrasenzo-riale şi fenomene
„psihice” sau „paranormale”, ca şi cu alte varietăţi ale miraculosului. Este
esenţial să ne păstrăm mintea
trează. Recent, am participat la o conferinţă ce avea ca subiect vindecarea
prin credinţă, la care mai
mulţi vorbitori cu o bună educaţie au prezentat dovezi anecdotice — pentru a
indica faptul că ei sau
alţii sînt posesori ai unei puteri de a vindeca — într-o astfel de manieră, încît
au sugerat că dovezile lor
sînt riguroase şi ştiinţifice, cînd de fapt nu erau. Dacă un vindecător îşi pune
mîinile pe o încheietură
inflamată, iar a doua zi umflătura nu mai este inflamată, acest lucru nu
înseamnă că pacientul a fost
însănătoşit de către vindecător. încheieturile inflamate se dezumflă mai
devreme sau mai tîr-ziu, încet
sau brusc, nu contează ce este pus pe ele. Faptul că două evenimente apar
unul după altul nu înseamnă
în mod necesar că ele sînt legate cauzal. Pentru că întreg acest domeniu este
atît de ambiguu şi de
întunecos, este mai important decît orice să ne apropiem de el cu un
scepticism sănătos, ca nu cumva
să ne amăgim pe noi înşine şi pe alţii. Printre căile prin care alţii pot fi amăgiţi
stă, de exemplu, lipsa
de scepticism şi testare riguroasă, atît de des prezente la acei indivizi care
sînt susţinători publici ai
realităţii fenomenelor psihice. Astfel de indivizi dau acestui domeniu un prost
renume. Din cauză că

acest domeniu al fenomenelor psihice atrage atît de mulţi oameni cu o slabă
priză la realitate, pentru
mulţi observatori realişti este tentant să concluzioneze că înseşi fenomenele
psihice sînt ireale, dar nu
este cazul. Există multă lume care încearcă să găsească răspunsuri simple la
întrebări grele, alăturînd
literatură de popularizare ştiinţifică şi concepţii religioase cu mari speranţe,
dar şi cu puţină gîndire.
Faptul că multe astfel de alăturări eşuează nu trebuie să ducă la concluzia că
o astfel de alăturare este
fie imposibilă, fie neindicată. Aşa cum este esenţial ca vederea noastră să nu
fie mutilată de viziunea
de tunel a oamenilor de ştiinţă, tot astfel este esenţial ca facultăţile noastre
critice şi capacitatea de a fi
sceptici să nu fie orbită de strălucitoarea frumuseţe a domeniului spiritual.
Gratia”
Miracolul sănătăţii

Uimitoare graţie! Ce dulce-i sunetul Ce-a mîntuit un obidit ca mine Am fost
pierdut, dar regăsit acum
Orb am fost, dar acum văd.
Graţia mi-a învăţat inima teama, Dar graţia mi-a alungat temerile. Cît de
scumpă-mi fu această graţie
De cînd întîiaşi dată am crezut!
Prin multe pericole, amăgiri, capcane Am trecut deja;
Dar graţia m-a dus nevătămat departe Şi graţia m-a călăuzit spre casă.
Şi cînd vom fi fost de zece mii de ani aici Ca soarele strălucind, O zi nu vom
avea mai puţin ca lanceput
Lui Dumnezeu laudă să-I aducem.**
Primul cuvînt asociat cu graţia în acest faimos imn evanghelic american este
cuvîntul „uimitor”. Ceva
ne uimeşte cînd nu face parte din cursul normal al lucrurilor, cînd nu este
predictibil prin ceea ce cunoaştem
noi a fi „legile naturale”. Ceea ce urmează va demonstra că graţia
este un fenomen comun şi că într-o anumită măsură este unul predictibil. Dar
realitatea graţiei va
rămîne neexplicată în cadrul conceptual al ştiinţei convenţionale şi al „legilor
naturale”, aşa cum le
înţelegem noi. Ea va rămîne miraculoasă şi uimitoare.
Există o serie de aspecte din practica psihiatrică care nu încetează niciodată
să mă uimească, pe mine
ca şi pe mulţi alţi psihiatri. Unul dintre acestea este faptul că pacienţii noştri
se vindecă din punct de
vedere mintal într-un mod uluitor. Este un lucru obişnuit pentru alţi specialişti
în medicină să acuze
psihiatrii că practică o disciplină inexactă şi neştiinţifică. Fapt este că se
cunoaşte mai mult despre
cauzele nevrozelor decît se cunoaşte despre marea majoritate a altor
afecţiuni umane. Prin psihanaliză

este posibil să trasăm etiologia şi dezvoltarea unei nevroze la un pacient cu o
exactitate şi precizie
rareori întîlnite în alt domeniu medical. Este posibil să ajungem să cunoaştem
exact şi precis cum,
cînd, unde şi de ce un individ dezvoltă un simptom nevrotic anume sau un
tipar comportamental. Este
de asemenea posibil să cunoaştem cu aceeaşi exactitate şi precizie cum,
cînd, unde şi de ce poate fi
tratată sau a fost vindecată o nevroză. Ceea ce nu ştim totuşi este de ce
nevrozele nu sînt mai severe —
de ce un pacient uşor nevrotic nu este unul grav nevrotic, de ce un pacient
grav nevrotic nu este
psihotic. In mod inevitabil, descoperim că un pacient a suferit o traumă sau
traume de un anumit fel,
astfel încît să-i producă o anume nevroză, dar traumele au o intensitate care
în cursul normal al
lucrurilor ar trebui să producă o nevroză mult mai gravă decît cea pe care o
are pacientul.

Un remarcabil om de afaceri plin de succes, de 35 de ani, a venit să mă vadă
din cauza unei nevroze
care putea fi descrisă ca fiind doar una uşoară. Fusese un copil nelegitim şi
de-a lungul primei sale
copilării crescuse doar cu mama sa, care era surdă şi mută, într-o suburbie a
oraşului Chicago. Cînd
avea 5 ani, statul, crezînd că o astfel de mamă nu e competentă să crească
un copil, i 1-a luat fără nici
un avertisment sau explicaţie şi 1-a plasat succesiv în trei orfelinate, unde a
avut parte de umilinţele de
rutină şi de o completă lipsă de afecţiune. La vîrsta de 15 ani, a paralizat
parţial ca rezultat al unei
rupturi de anevrism congenital al unuia dintre vasele de
sînge din creier. La 16 ani a părăsit ultimul orfelinat şi a început să trăiască
pe cont propriu. Previzibil,
la vîrsta de 17 ani a intrat la închisoare pentru un act de violenţă pe cît de
greşit, pe atît de fără sens. în
închisoare nu a primit nici un tratament psihiatric. După şase luni de
plictisitoare privare de libertate,
cînd a fost eliberat, autorităţile i-au găsit un post de umil lucrător într-un
depozit al unei companii
modeste. Nici un psihiatru sau asistent social nu i-ar fi prevăzut viitorul altfel
decît în culori sumbre.
Totuşi, după trei ani, el a devenit cel mai tînăr şef de departament din istoria
companiei. După cinci
ani, după ce s-a căsătorit cu o femeie aflată tot într-un post de conducere, el
a părăsit compania şi în
cele din urmă a reuşit să-şi pornească propria afacere, ajungînd un om relativ
bogat. în perioada în care
a făcut tratament cu mine, devenise şi un tată bun şi iubitor, un intelectual
autodidact, un lider al

comunităţii şi un artist împlinit. Cum, cînd, de ce şi de unde au venit toate
acestea? Dacă mă refer la
obişnuitele concepte ale cauzalităţii, nu ştiu. împreună, am reuşit să trasăm
cu exactitate, în cadrul
uzual cauză-efect, ceea ce a determinat nevroza sa uşoară şi să o vindecăm.
Nu am fost în stare nici în
cel mai mic grad să determin originea succesului său neaşteptat.
Am citat acest caz anume pentru că traumele observabile au fost atît de
dramatice, iar circumstanţele
succesului lui atît de evidente. în majoritatea cazurilor, traumele copilăriei
sînt considerabil mai subtile
(deşi de obicei la fel de devastatoare), iar dovada sănătăţii mai puţin simplă,
dar tiparul este
fundamental acelaşi. Rareori vedem pacienţi care să nu fie, de exemplu, mai
sănătoşi mintal decît
părinţii lor. Ştim foarte bine de ce oamenii devin bolnavi mintal. Ceea ce nu
înţelegem este de ce
oamenii supravieţuiesc traumelor din vieţile lor, aşa cum de fapt se întîmplă.
Ştim exact de ce anumiţi
oameni se sinucid. Nu ştim, avînd în vedere conceptele obişnuite de
cauzalitate, de ce unii nu se
sinucid. Tot ce putem spune este că există o forţă, o mecanică pe care nu o
înţelegem pe de-a-n-tregul
care pare să opereze în mod curent în majoritatea oamenilor pentru a-i
proteja şi pentru a le apăra
sănătatea mintală chiar în cele mai neprielnice condiţii.
Deşi procesele implicate în dereglările mintale în mod frecvent nu corespund
cu cele implicate în
dereglările fizice, în această privinţă ele aparent se aseamănă. Cunoaştem
mult mai mult despre cauzele
bolilor fizice decît ştim despre cauzele sănătăţii fizice. întrebaţi orice doctor,
de exemplu, ce cauzează
meningitele meningococice şi veţi primi un răspuns imediat. „Meningococii,
bineînţeles.” Există totuşi o
problemă aici. Dacă în iarna aceasta iau în fiecare zi culturi din această
bacterie din gîturile locuitorilor micului
oraş în care locuiesc, o voi descoperi la nouă din zece oameni. Totuşi nici unul
dintre locuitorii micului
meu oraş nu a suferit de meningită meningococică de mulţi ani şi nici nu e
probabil să sufere în
această iarnă. Ce se întîmplă? Meningita meningococică e o boală relativ
rară. Totuşi, agentul care o
cauzează este extrem de răspîndit. Doctorii care folosesc conceptul de
rezistenţă pentru a explica acest
fenomen postulează faptul că trupul posedă o apărare care se opune invaziei
în corp a meningococului,
la fel ca întregii mulţimi de organisme ubicue care produc boli în organism.
Nu e nici o îndoială că
acest lucru este adevărat. Cunoaştem multe despre această apărare şi
despre felul cum operează ea.

Dar rămîn întrebări enorme. Deşi printre oamenii din ţară care vor muri de
meningită meningococică
în această iarnă vor fi şi oameni slăbiţi sau cunoscuţi ca avînd o rezistenţă
defectuoasă, majoritatea lor
vor fi indivizi care înainte erau sănătoşi şi cărora nu li se cunoşteau defecţiuni
ale sistemului de
rezistenţă. La un anumit nivel, am putea spune cu încredere că meningococul
a fost cauza morţii lor,
dar acest nivel este în mod clar unul superficial. La un nivel mai profund, nu
vom şti însă de ce au
murit ei. Cei mai mulţi vor spune că forţele care în mod normal ne protejează
viaţa au eşuat cumva să
opereze în aceşti oameni. Deşi conceptul imunitar este de obicei aplicat la
bolile in-fecţioase precum
meningita, el poate fi aplicat într-un fel sau altul tuturor bolilor fizice, cu
excepţia faptului că în cazul
bolilor neinfecţioase nu avem aproape nici o cunoaştere despre felul în care
funcţionează rezistenţa.
Un individ poate să sufere o singură criză relativ uşoară de colită ulceroasă —
o afecţiune acceptată de
obicei ca fiind de natură psihosomatică —, să-şi revină complet şi să-şi
continue viaţa fără să mai aibă
parte vreodată de acest necaz. Altul poate avea atacuri repetate şi să devină
afectat cronic de această
boală. Un altul poate avea parte de un curs fulminant al afecţiunii şi poate
muri rapid chiar după prima criză.
Boala pare a fi aceeaşi, dar consecinţele pot fi complet diferite. De ce? Nu
avem nici o idee despre acest
lucru, în afară de a spune că indivizi cu un anume tipar al personalităţii par a
avea diferite tipuri de dificultăţi
în a rezista afecţiunii, în timp ce majoritatea dintre noi nu au nici o dificultate.
Cum se
întîmplă aceste lucruri? Nu ştim. Aceste tipuri de întrebări pot fi puse pentru
aproape toate bolile,
inclusiv cele mai comune, cum ar fi atacurile de inimă, leşinurile, cancer,
ulcer peptic şi altele. Un
număr din ce în ce mai mare de gînditori au început să sugereze că aproape
toate afecţiunile sînt de
natură psihosomatică — că psihicul este implicat cumva în diferitele
defecţiuni ale sistemului de
rezistenţă. Dar uluitoare nu sînt aceste defecţiuni ale sistemului, ci faptul că
sistemul de rezistenţă
funcţionează atît de bine. în cursul normal al lucrurilor, ar trebui să fim
mîncaţi de vii de bacterii,
consumaţi de cancer, supraîncărcaţi de grăsimi şi cheaguri de sînge, erodaţi
de acizi. E mai puţin
remarcabil faptul că ne îmbolnăvim şi murim; ceea ce este cu adevărat
remarcabil este că de obicei nu
ne îmbolnăvim şi nu murim foarte repede. Putem spune, prin urmare, acelaşi
lucru despre afecţiunile

fizice ca şi despre cele psihice: există o forţă, un mecanism pe care nu-1
înţelegem prea bine ce pare a
opera în mod curent în majoritatea oamenilor, protejîndu-le şi întărindu-le
sănătatea fizică, chiar şi în
cele mai neprielnice condiţii.
Chestiunea accidentelor ridică şi ea mai multe întrebări interesante. Mulţi
medici şi mulţi psihiatri au
trăit experienţa întîlnirii faţă în faţă cu fenomenul predispoziţiei la accidente.
Printre multele exemple
din cariera mea, cel mai dramatic a fost cazul unui băiat de 14 ani pe care
am fost rugat să-1 consult
pentru ca el să fie admis la centrul de tratament pentru delincvenţi minori.
Mama lui murise cînd el
avea 8 ani, în noiembrie. La 9 ani, în noiembrie, a căzut de pe o scară şi şi-a
fracturat humerusul
(partea de sus a braţului). Cînd avea 10 ani, în luna noiembrie, a avut un
accident cu bicicleta şi a avut
fractură de craniu şi numeroase contuzii grave. La 11 ani, în luna noiembrie,
a căzut dintr-un
luminator, fracturîndu-şi şodul. Cînd avea 12 ani, în noiembrie, a căzut de pe
ska-teboard şi şi-a fracturat
încheietura unei mîini. La 13 ani, în noiembrie, a fost lovit de o maşină, care
i-a fracturat pelvisul. Nimeni
nu şi-a pus întrebarea dacă acest băiat avea într-adevăr o predispoziţie
pentru accidente sau de ce avea
o astfel de predispoziţie. însă cum au apărut aceste accidente? Acest băiat
nu şi le-a cauzat singur, în mod
conştient. Nici nu a fost conştient de tristeţea cauzată de moartea mamei lui,
spunîn-du-mi afabil că „a
uitat totul despre ea”. Pentru a începe să înţelegem cum au apărut aceste
accidente, cred că e nevoie să
aplicăm conceptul de rezistenţă la accidente, aşa cum o facem cu conceptul
de rezistenţă la boală, să
gîndim în termeni de rezistenţă la accident şi de predispoziţie la accident. Nu
e uşor de acceptat că
anumiţi oameni, în anumite perioade ale vieţii lor, sînt predispuşi la
accidente; de asemenea, nu e uşor
de acceptat că în cursul normal al lucrurilor majoritatea dintre noi sînt
rezistenţi la accidente.
într-o zi de iarnă, pe la apusul soarelui, cînd aveam 9 ani, în vreme ce
traversam o stradă înzăpezită
cărîndu-mi cărţile de şcoală, am alunecat şi am căzut. în acel moment, o
maşină care venea cu viteză a
derapat, oprindu-se cu bara de protecţie chiar deasupra capului meu;
picioarele şi corpul îmi ajunseseră
sub maşină. M-am tras de acolo şi, panicat, am fugit acasă, fără să am nici
cea mai mică rană.
Prin el însuşi, acest incident nu pare atît de remarcabil; s-ar putea spune pur
şi simplu că am avut

noroc. Dar dacă îl punem laolaltă cu alte exemple? De mai multe ori a fost cît
pe-aci să fiu lovit de
maşini; uneori, cînd conduceam maşina, aproape am lovit pietoni sau
biciclişti în întuneric; uneori, am
apăsat pe frînă la un stop şi nu mi-a lipsit decît o palmă sau două să mă
ciocnesc de un alt vehicul;
alteori, la schi, am ratat cu puţin să intru în copaci şi nu mi-a lipsit mult să
cad de la înălţime; de mai
multe ori, crose de golf mi-au zburat prin păr şi aşa mai departe. Ce
înseamnă asta? Duc o existenţă
fermecată? Dacă cititorii îşi examinează propriile vieţi sub acest aspect,
bănuiesc că majoritatea vor

găsi în experienţele lor personale tipare similare de dezastre evitate la limită,
accidente care aproape sau
întîmplat şi al căror număr este cu mult mai mare decît cel al accidentelor
care s-au întîmplat cu
adevărat. De asemenea, cred că cititorii vor recunoaşte că tiparele lor
personale de supravieţuire, de
rezistenţă la accident nu sînt rezultatul nici unui proces conştient de decizie.
Atunci cei mai mulţi dintre
noi ducem oare „vieţi fermecate”? Să fie oare adevărat acel vers din cîntec?
Unii ar putea gîndi că nu e nimic incitant aici, că toate lucrurile despre care
am vorbit sînt simple
manifestări ale instinctului de supravieţuire. Dar a denumi un lucru înseamnă
şi a-1 explica? Faptul că
avem un instinct de supravieţuire pare banal doar pentru că l-am denumit
instinct? înţelegerea noastră
privind originea şi mecanismele instinctelor este în cel mai bun caz
minusculă. De fapt, chestiunea
accidentelor sugerează faptul că tendinţa noastră de a încerca să
supravieţuim poate fi altceva, mai
miraculos decît un instinct, care este el însuşi un fenomen îndeajuns de
miraculos. Deşi nu înţelegem
mare lucru despre instincte, le concepem ca operînd înăuntrul graniţelor
individului care le posedă.
Rezistenţa la afecţiunile mintale sau la bolile fizice ne-o putem imagina ca
fiind localizată în
inconştient sau în procesele organice ale individului. Accidentele, totuşi,
implică interacţiuni între indivizi
sau între indivizi şi lucruri neînsufleţite. Roţile maşinii acelui bărbat n-au
reuşit să treacă peste
mine cînd aveam 9 ani din cauza instinctului meu de supravieţuire sau pentru
că şoferul poseda o
rezistenţă instinctivă la a mă omorî? Poate că avem un instinct care conservă
nu doar vieţile noastre, ci
şi vieţile altora.
Deşi nu am experimentat personal acest lucru, am mai mulţi prieteni care au
fost martori la accidente
de automobile în care „victimele” au ieşit aproape intacte din vehicule atît de
zdrobite, încît nu le mai

puteai recunoaşte. Reacţia lor a fost una de pură uimire. Nu pot să înţeleg
cum a putut cineva
supravieţui unei astfel de izbituri şi, mai mult, fără să aibă răni grave, declară

ei! Cum explicăm
aceasta? Şansă pură? Aceşti prieteni, care nu sînt oameni religioşi, au fost
uimiţi mai ales din cauză că
nu şansa pare a fi fost implicată în aceste incidente. „Nimeni n-ar fi
supravieţuit”, spun ei. Deşi nu sînt
religioşi şi chiar fără măcar să se gîndească profund la ceea ce spun în
încercarea de a digera aceste
experienţe, prietenii mei au făcut remarci precum: „Cred că Dumnezeu îi
iubeşte pe beţivi” sau „Cred că
nu-i venise vremea.” Cititorul poate alege să pună misterul unor astfel de
incidente pe seama „şansei pure”, a unui inexplicabil „capriciu” sau a „sorţii”
şi vor fi satisfăcuţi să
închidă uşa fără a mai căuta alte explicaţii. Dacă e să examinăm totuşi mai
departe astfel de incidente,
explicarea lor prin concepţia noastră despre instincte nu este foarte
satisfăcătoare. Oare mecanismul
neînsufleţit al unui motor posedă instinctul de a se bloca singur astfel încît să
conserve forma corpului
uman dinăuntrul vehiculului? Sau fiinţa umană posedă un instinct astfel încît
în momentul impactului
să-şi adapteze forma trupului la felul în care se contorsionează vehiculul?
Astfel de întrebări par în
mod inerent absurde. Deşi am ales să explorez mai departe posibilitatea ca
astfel de incidente să aibă o
explicaţie, este clar că concepţia noastră tradiţională despre instincte nu este
de mare ajutor. De mai
mult folos ne poate fi ideea de sincronicitate. înainte de a lua în considerare
ideea de sincronicitate, ne
va fi totuşi de ajutor să examinăm mai întîi unele aspecte ale funcţionării unei
părţi a minţii umane pe
care o denumim inconştient.
Miracolul inconştientului

Cînd încep să lucrez cu un nou pacient, deseori desenez pe hîrtie un cerc
mare. Apoi, la circumferinţă,
desenez o mică nişă. Arătînd spre interiorul nişei, spun: „Aceasta reprezintă
mintea noastră conştientă.
Tot restul cercului, 95 de procente sau mai mult, reprezintă inconştientul
nostru. Dacă vei munci
îndeajuns de mult şi din greu pentru a te înţelege pe tine însuţi, vei ajunge să
descoperi că această
vastă parte din mintea ta de care eşti puţin conştient conţine bogăţii dincolo
de imaginaţie.”
Bineînţeles, una dintre căile prin care cunoaştem existenţa acestui tărîm
ascuns al minţii şi bogăţia pe
care el o conţine este calea viselor. Un bărbat distins a venit să mă consulte
pentru o depresie care dura

de mai mulţi ani. Nu găsea nici o bucurie în munca pe care o făcea, dar nu
ştia din ce cauză. Deşi
părinţii lui erau relativ săraci şi necunoscuţi, mai mulţi
dintre strămoşii tatălui său fuseseră bărbaţi faimoşi. Pacientul meu s-a referit
puţin la ei. Depresia lui
era cauzată de mai mulţi factori. Doar după mai multe luni a început să ia în
considerare problema
ambiţiei sale. La şedinţa care a urmat imediat după o alta în care problema
ambiţiei fusese pentru prima
oară ridicată, el a povestit un vis pe care-1 avusese cu o noapte înainte; iată
un fragment: „Eram
într-un apartament plin cu piese de mobilier imense, apăsătoare. Eram mult
mai tînăr decît sînt acum.
Tatăl meu voia să navighez de-a lungul golfului ca să iau o barcă pe care, din
diferite motive, el o lăsase
pe o insulă dincolo de strîmtoare. Eram nerăbdător să fac această călătorie şi
l-am întrebat cum
pot găsi barca. El m-a luat deoparte, acolo unde se găseau acele piese de
mobilier imense şi apăsătoare
şi un cufăr enorm, de cel puţin patru metri lungime şi care se înălţa pînă la
tavan, avînd 20 sau 30 de
sertare gigantice, şi mi-a spus că puteam găsi barca dacă priveam peste
cufăr.” Iniţial, semnificaţia
acestui vis mi-a fost neclară, aşa că i-am cerut, după cum se obişnuieşte, să
asocieze cu ceva acest
cufăr enorm cu sertare. Imediat, el mi-a spus: „Din anumite motive, poate
pentru că mobila aceea părea
atît de apăsătoare, mă face să mă gîndesc la un sarcofag.” „Dar sertarele?”, l-
am întrebat. Brusc, el
a zîmbit răutăcios: „Poate vreau să-mi ucid toţi strămoşii”, a spus. „Mă face
să mă gîndesc la un
mormînt sau la o criptă de familie, fiecare dintre sertare fiind îndeajuns de
mare pentru a conţine un
trup.” Semnificaţia visului a fost atunci clară. într-adevăr, în tinereţea sa, îşi
luase ca reper de viaţă
mormintele faimoşilor săi strămoşi pe linie paternă şi îşi urmase drumul către
glorie. Dar a descoperit
că acesta este o forţă apăsătoare în viaţa sa şi a dorit să poată să-şi ucidă
psihologic strămoşii pentru a
se putea elibera de această forţă qonstrîngătoare.
Oricine s-a ocupat mai mult de vise va recunoaşte în acesta un vis tipic. Aş
vrea să mă concentrez
asupra unuia dintre aspectele care îl fac să fie tipic. Acest bărbat a început să
se ocupe de problema sa.
Aproape imediat, inconştientul său a produs o dramă care a elucidat cauza
problemei, cauză de care el
nu fusese conştient pînă atunci. A făcut acest lucru folosind simboluri într-o
manieră la fel de elegantă
ca aceea din-tr-o piesă de teatru reuşită. E greu să ne imaginăm că o altă

experienţă ce ar fi apărut în acest moment în cadrul terapiei ar fi putut să fie
tot atît de elocvent
edificatoare pentru el şi pentru mine precum acest vis. Inconştientul lui în
mod clar părea că vrea să-1
ajute pe el şi munca noastră împreună şi făcea aceasta cu o dorinţă
mistuitoare.
Psihoterapeuţii fac din analiza viselor o parte semnificativă a muncii lor
tocmai pentru că sînt atît de
folositoare în general. Trebuie să mărturisesc că există multe vise a căror
semnificaţie mă depăşeşte
complet şi este tentant să doreşti nerăbdător ca inconştientul să aibă decenţa
să ne vorbească într-un
limbaj clar. Totuşi, în acele ocazii în care reuşim să facem traducerea, mesajul
pare a fi totdeauna
destinat nutririi dezvoltării noastre spirituale. în experienţa mea, visele care
pot fi interpretate oferă
invariabil informaţii folositoare despre cel ce le visează. Ajutorul vine într-o
diversitate de forme: ca
avertisment pentru eşecuri personale; ca ghid pentru soluţionarea
problemelor pe care nu sîntem
capabili să le rezolvăm; ca indicaţie adecvată că greşim atunci cînd credem
că avem dreptate şi ca
încurajare corectă că avem dreptate atunci cînd credem că probabil greşim;
ca sursă de informaţii
necesare despre noi înşine, informaţii care ne lipsesc; ca acela ce ne ajută să
găsim direcţia cînd ne
simţim pierduţi; ca indicator pe drumul pe care avem nevoie să mergem
atunci cînd ne scufundăm.
Inconştientul poate să comunice cu noi atunci cînd sîntem treji cu tot atîta
eleganţă şi generozitate ca
atunci cînd dormim, deşi într-o formă destul de diferită. Este vorba despre
„gîndurile nefolositoare”
sau despre fragmentele de gînduri. Cea mai mare parte a timpului, aşa cum
facem şi cu visele, nu dăm
nici o atenţie acestor gînduri inutile şi le dăm la o parte ca şi cum ele n-ar
avea nici o semnificaţie.
Acesta este motivul pentru care pacienţii terapiei psihanalitice sînt învăţaţi
iarăşi şi iarăşi să spună
orice le vine în minte, nu contează cît de stupide sau insignifiante pot părea

vorbele lor la început. De
cîte ori un pacient spune: „E ridicol, dar acest gînd prostesc tot îmi vine în
minte — nu are nici un
sens, dar mi-aţi spus să vă spun astfel de lucruri” ştiu că pacientul a primit un
mesaj extrem de valoros
din partea inconştientului, un mesaj care va ilumina în mod semnificativ
situaţia în care se află. Deşi
aceste „gînduri inutile” ne oferă de obicei o privire în interiorul nostru, ele pot
de asemenea să ne ofere
informaţii dramatice din interiorul altora şi al lumii din afara noastră. Ca
exemplu de mesaj al

inconştientului prin „gîndurile nefolositoare”, ce aparţine unei categorii destul
de largi, aş vrea să vă
descriu experienţa propriei mele minţi atunci cînd am lucrat cu o pacientă.
Pacienta era o femeie tînără
care suferea din adolescenţa timpurie de o senzaţie de ameţeală, senzaţie ce
putea să o facă să se
prăbuşească în orice moment şi pentru care nu fusese descoperită nici o
cauză fizică. Din cauza acestei
senzaţii de ameţeală, ea avea un mers rectiliniu şi amplu, aproape
împleticindu-se. Era destul de
inteligentă şi fermecătoare şi iniţial n-am avut nici o idee despre ce ar fi putut
să-i cauzeze ameţeala,
pe care mai mulţi ani de psihoterapie nu reuşiseră să i-o vindece şi din cauza
căreia venise şi la mine
pentru ajutor. Pe la mijlocul celei de-a treia şedinţe, cum stătea ea aşezată
confortabil, vorbind despre
una sau alta, mi-a apărut brusc în minte un cuvînt: „Pinocchio”. Am încercat
să mă concentrez asupra a
ce spunea pacienta mea, aşa că am îndepărtat imediat cuvîntul din
conştiinţă. Dar după un minut, în
pofida voinţei mele, cuvîntul mi-a apărut iarăşi în minte, aproape vizibil, ca şi
cum ar fi fost scris literă
cu literă în spatele ochilor mei: „Pinocchio”. Destul de supărat, mi-am strîns
ochii şi m-am străduit sămi
îndrept atenţia către pacientă. Totuşi, după încă un minut, de parcă ar fi
posedat propria lui voinţă,
cuvîntul mi-a apărut iarăşi în minte, cerînd parcă a fi recunoscut. Atunci mi-
am spus mie însumi: „Stai
puţin, dacă acest cuvînt este atît de nerăbdător să-mi intre în minte, mai bine
îi dau atenţie, pentru că
ştiu că astfel de lucruri pot fi importante şi mai ştiu că dacă inconştientul
încearcă să-mi spună ceva
trebuie să-1 ascult.” Aşa am făcut. „Pinocchio! Ce naiba poate să însemne
Pinocchio? Doar nu crezi că
are vreo legătură cu pacienta? Doar nu crezi că ea e Pinocchio, nu? Hei, stai
puţin; e drăguţă, e ca o
păpuşă. Este îmbrăcată în roşu, alb şi albastru. De fiecare dată cînd a venit
aici era îmbrăcată în roşu,
alb şi albastru. Merge caraghios, cu mersul ţeapăn al unui soldat de lemn.
Hei, asta este! Este o păpuşă.
Dumnezeule, este Pinocchio! Este o păpuşă!” Instantaneu, mi-a fost relevat
ceea ce era esenţial în
pacientă: ea nu era o persoană reală; era o păpuşică ţeapănă de lemn, care
încerca să fie vie, dar îi era
teamă că în orice moment s-ar putea prăbuşi şi putea sfîrşi într-o grămadă de
beţe şi sfori. Unul după
altul, au apărut rapid faptele în sprijinul acestei afirmaţii: o mamă incredibil
de dominatoare, care trăgea sforile
şi care era foarte mîndră că îşi învăţase fiica „să meargă peste noapte la
toaletă”; dorinţa totală a fetei

de a se devota împlinirii aşteptărilor celorlalţi, de a fi curată, îngrijită,
ordonată şi de a spune doar ceea
ce se cuvine, încercînd frenetic să păcălească cerinţele ce-i erau adresate; o
lipsă totală de automotivaţie
şi a capacităţii de a lua singură decizii.
Această informaţie enorm de valoroasă despre pacienta mea a apărut în
conştient ca un intrus nedorit.
Eu nu l-am invitat, nu l-am dorit. Prezenţa lui îmi părea străină de mine şi
irelevantă pentru treaba în
care eram angrenat, o distragere a atenţiei de care nu aveam nevoie. Iniţial,
i-am rezistat, încercînd de
mai multe ori să-1 dau afară pe uşa pe care intrase. Această calitate de a
părea străin şi nedorit este
caracteristica materialului inconştient şi maniera lui de a se prezenta în
mintea conştientă. în parte, din
cauza acestei calităţi şi a rezistenţei ce-i este asociată din partea minţii
conştiente, Freud şi primii lui
urmaşi au fost tentaţi să perceapă inconştientul ca pe un depozit a ceea ce
este primitiv, antisocial şi
rău în noi. E ca şi cum ei ar fi presupus, ţinînd cont de faptul că conştiinţa nu
îl vrea, că acest material
inconştient e „rău”. în aceeaşi direcţie, ei au tins să presupună că boala
psihică rezidă cumva în
inconştient, ca un demon în adîncurile subterane ale minţii noastre. Lui Jung îi
revine responsabilitatea
de a fi iniţiat o corecţie a acestei viziuni, corecţie pe care a făcut-o în diferite
feluri, inclusiv prin
născocirea expresiei: „înţelepciunea inconştientului”. Propria mea experienţă
a confirmat perspectiva
lui Jung în această privinţă, pînă acolo încît am ajuns la concluzia că boala
mintală nu este un produs
al inconştientului; ea este în schimb un fenomen al conştiinţei sau al unei
relaţii defectuoase dintre
conştient şi inconştient. Să luăm în considerare chestiunea refulării, de
exemplu. Freud a descoperit la

mulţi dintre pacienţii săi dorinţe sexuale şi sentimente ostile de care ei nu
erau conştienţi, dar care în
mod clar îi făcea să fie bolnavi. Din cauza acestor dorinţe şi sentimente
aflate în inconştient, a apărut ideea că inconştientul este cel care „a cauzat
boala mintală”. Dar de ce
erau aceste dorinţe şi sentimente localizate în inconştient, de la început? De
ce erau ele reprimate?
Răspunsul este că mintea conştientă nu le voia. Şi în acest a nu voi, în
această renegare constă
problema. Problema nu constă în faptul că fiinţele umane au sentimente
ostile şi sexuale, ci mai
degrabă în faptul că fiinţele umane au o minte conştientă care deseori nu
este dispusă să facă faţă
acestor sentimente şi să tolereze durerea de a avea de-a face cu ele, fiind în
acelaşi timp doritoare să le

ascundă sub preş.
Un al treilea mod în care se manifestă inconştientul şi în care ne vorbeşte,
dacă avem grijă să-1
ascultăm (ceea ce nu facem de obicei), este prin comportamentul nostru. Mă
refer la erori de pronunţie
şi la alte „greşeli” în comportament sau la „actele ratate” freudiene, pe care
Freud, înPsihopatologia
vieţii cotidiene, le demonstrează a fi iniţial manifestări ale inconştientului.

Folosirea cuvântului
„psihopatologie” de către Freud pentru a descrie aceste fenomene indică
iarăşi orientarea sa negativă
în ceea ce priveşte inconştientul; el îl percepe ca ju-cînd un rol duşmănos sau
cel puţin pe acela al unui
diavol răutăcios care încearcă să ne înşele, mai curînd decît a-1 vedea în chip
de zînă bună care
munceşte din greu pentru a ne face să fim oneşti. Cînd un pacient face o
eroare în cadrul psihoterapiei,
evenimentul este invariabil de folos procesului terapeutic sau însănătoşirii. în
aceste momente,
mintea conştientă a pacientului este. angajată într-o încercare de a combate
terapia, intenţionînd să
ascundă adevărata natură a sinelui său de terapeut şi de propria
autoconştientizare. Inconştientul,
totuşi, este cel care se aliază cu terapeutul, luptînd pentru deschidere,
onestitate, adevăr, străduindu-se
în realitate să „spună lucrurile aşa cum sînt”.
Aş vrea să dau cîteva exemple. O femeie meticuloasă, complet incapabilă să
recunoască în sine emoţia
furiei şi prin urmare incapabilă să-şi exprime furia în mod deschis, a început
să întîrzie de fiecare dată
cîteva minute la şedinţa de terapie. I-am sugerat că asta se întîmpla
deoarece simţea un anume
resentiment în ceea ce mă priveşte sau faţă de terapie. Ea a negat ferm că ar
exista o astfel de
posibilitate, explicîndu-mi că întîrzierile se datorau cutărui sau cutărui
accident din viaţa ei şi proclamîndu-şi
aprecierea totală faţă de mine şi motivaţia de a lucra împreună. într-o seară
ce a urmat unei şedinţe, ea a făcut
plăţile facturilor lunare, inclusiv pentru mine. Cecul de la ea mi-a ajuns
nesemnat. La următoarea şedinţă,
am informat-o despre acest lucru, sugerîndu-i că ea nu m-a plătit cînd trebuia
din cauză că era
furioasă. Atunci mi-a spus: „Dar este ridicol! Nu mi s-a întîmplat niciodată în
viaţă să nu semnez un
cec. Ştiţi cît de meticuloasă sînt în aceste chestiuni. Este imposibil să nu fi
semnat cecul dvs.” I-am
arătat cecul nesemnat. Deşi se controla extrem de bine în timpul şedinţelor
noastre, acum brusc a
izbucnit în plîns. „Ce mi se întîmpla?”, s-a văitat ea. „Mă simt divizată. E ca şi
cum aş fi doi oameni.”

în criza ei şi cu recunoaşterea din partea mea că într-adevăr e ca o casă
divizată împotriva ei însăşi, ea
a început pentru prima oară să accepte posibilitatea că cel puţin o parte din
ea trebuie să adăpostească
sentimente de furie. Primul pas pentru progresul terapiei fusese făcut. Un alt
pacient care avea o

problemă cu mînia era un bărbat ce credea că este imoral să simtă, cu atît
mai mult să exprime furie
faţă de vreun membru al familiei sale. Pentru că sora sa îl vizita uneori, el îmi
vorbea despre ea şi o
descria ca fiind o „persoană extrem de încîntătoare”. Mai tîrziu, a început să-
mi povestească despre o
mică petrecere pe care urma să o găzduiască în noaptea aceea, la care,
spunea el, a invitat şi un cuplu
din vecini şi „bineînţeles, pe sora mea vitregă”. I-am subliniat faptul că se
referise la sora lui ca fiind
sora lui vitregă. „Bănuiesc că o să-mi spuneţi despre acele acte ratate
freudiene”, a remarcat el voios.
„Da”, i-am răspuns. „Ceea ce îţi spune inconştientul este că tu nu vrei ca sora
ta să fie sora ta, că atîta
cît te priveşte, ea este doar sora ta vitregă şi că de fapt urăşti tupeul ei.” „Nu
urăsc tupeul ei”, a răspuns
el, „dar vorbeşte neîncetat şi ştiu că la cina din seara asta va monopoliza
întreaga conversaţie. Cred că
uneori mă deranjează.” Iarăşi a fost făcut un mic început.
Nu orice act ratat exprimă ostilitate sau sentimente „negative” ce au fost
respinse. Ele toate exprimă
sentimentele care au fost respinse, negative sau pozitive. Ele exprimă
adevărul. Felul în care lucrurile
sînt cu adevărat, opus felului în care
credem că sînt. Poate că actul ratat cel mai mişcător din experienţa mea a
fost făcut de o tînără femeie
în timpul primei ei vizite la mine. Ştiam că părinţii ei sînt oameni distanţi şi
insensibili, care o
crescuseră cu mare simţ de răspundere, dar în absenţa afecţiunii sau a unei
griji iubitoare. Ea mi s-a
prezentat ca fiind o femeie de lume neobişnuit de matură, încrezătoare în
sine şi independentă, care
credea că a venit la mine pentru tratament pentru că, după cum explica ea,
„nu mai am nici un scop
pentru moment şi sînt stăpînă pe timpul meu şi cred că puţină psihanaliză ar
putea contribui la
dezvoltarea mea intelectuală.” Cercetînd de ce nu mai are nici un scop pe
moment, am aflat că tocmai
părăsise facultatea din cauza unei sarcini de cinci luni. Ea nu voia să se
mărite. Se gîndise vag că ar
putea să dea copilul spre adopţie, după ce acesta se năştea şi să plece în
Europa pentru a-şi continua
educaţia. Am întrebat-o dacă 1-a informat pe tatăl copilului, pe care ea nu-1
mai văzuse de patru luni.
„Da”, mi-a spus ea. „I-am lăsat un bileţel prin care l-am încunoştinţat că
relaţia noastră a fost produsul
unui copil.” Vrînd să spună că copilul a fost produsul relaţiei lor, ea mi-a spus
în loc de asta că sub
masca unei femei de lume ea era o fetiţă flămîndă, tînjind după afecţiune,
care a rămas gravidă într-o
încercare disperată de a obţine grija maternă devenind ea însăşi mamă. Nu
am confruntat-o cu actul ei
ratat, pentru că nu era deloc gata să-şi accepte nevoile de dependenţă sau
să le trăiască, deşi eram sigur
că le avea. Totuşi, actul ratat i-a fost de ajutor, ajutîndu-mă pe mine să
conştientizez că persoana care
stătea în faţa mea era un copil speriat, care avea nevoie de blîndeţe
protectoare şi de cel mai simplu fel
de a fi îngrijită, aproape fizic, probabil multă vreme de acum înainte.
Aceşti trei pacienţi care au făcut acte ratate nu încercau să se ascundă atît de
mine, cît de ei înşişi.
Prima pacientă credea că nu există nici o fărîmă de resentiment în ea. Cel de-
al doilea pacient era
convins că nu are nici un sentiment de animozitate faţă de vreunul dintre
membrii familiei sale. Ultima
pacientă se gîndea la sine ca fiind o femeie de lume. Printr-un complex de
factori, concepţia noastră
conştientă despre noi înşine este divergentă aproape întotdeauna, într-un
grad mai mic sau mai mare,
faţă de persoana care sîntem în realitate.
Aproape totdeauna sîntem mai mult sau mai puţin competenţi decît credem
că sîntem. Inconştientul
însă ştie cine sîntem în realitate. O sarcină majoră şi esenţială în procesul
dezvoltării spirituale constă
în munca continuă de a duce concepţia conştientă despre sine a cuiva într-o
congruenţă progresiv mai
mare cu realitatea. Cînd o mare parte a acestei sarcini care durează toată
viaţa este realizată cu o
relativă rapiditate, aşa cum se întîmplă în psihoterapia intensivă, individul se
simte deseori „renăscut”.
„Nu mai sînt persoana care eram”, va spune pacientul, cu reală bucurie,
despre schimbările dramatice
din conştiinţa sa; „Sînt o persoană complet nouă şi diferită.” O astfel de
persoană nu are dificultăţi în a
înţelege cuvintele dntecului: „Am fost pierdut, dar regăsit acum/ Orb am fost,
dar acum văd.”
Dacă ne identificăm pe noi înşine cu concepţia despre noi înşine sau cu
conştientizarea de sine sau cu
conştiinţa noastră în general, atunci trebuie să spunem că inconştientul este
o parte în noi care este mai
înţeleaptă decît noi înşine. Am vorbit despre această „înţelepciune a
inconştientului” în primul rînd în
termeni de cunoaştere de sine şi revelaţie de sine. în exemplul cu pacienta pe
care inconştientul meu

mi-a relevat-o ca fiind Pinocchio, am încercat să demonstrez că inconştientul
este mai înţelept decît
noi atît în ceea ce priveşte alţi oameni, cît şi în ceea ce ne priveşte pe noi
înşine. Fapt este că inconştientul
nostru este mai înţelept decît noi în aproape orice împrejurare. Ajungînd după
lăsarea
întunericului în Singa-pore, unde plecasem în vacanţă pentru prima oară,
soţia mea şi cu mine am
părăsit hotelul pentru o plimbare. Curînd am ajuns într-un spaţiu deschis larg,
la capătul căruia, cîteva
clădiri mai încolo, am putut zări în întuneric forma vagă a unei construcţii de
mari dimensiuni. „Mă
întreb oare ce clădire este aceea?”, a spus soţia mea. I-am răspuns imediat
cu o siguranţă totală şi fără
să mă gîndesc: „O, acesta este Clubul de Cricket din Singapore.” Cuvintele
mi-au venit pe limbă spontan.
Aproape imediat le-am regretat. Nu mă bazam pe nimic spunîndu-le. Nu
numai că nu mai fusesem
niciodată în Singapore, dar nu mai văzusem niciodată un club de cricket —
ziua în amiaza mare şi cu
atît mai puţin în întuneric. Totuşi, spre amuzamentul meu, ajungînd de
cealaltă parte a clădirii, am văzut o
placă din bronz deasupra intrării, pe care se putea citi Singapore Cricket Club.
Cum am ştiut acest lucru, pe care de fapt nu îl ştiam? Printre posibilele
explicaţii se numără teoria lui
Jung despre „inconştientul colectiv”, care spune că moştenim înţelepciunea
reieşită din experienţa
strămoşilor noştri, fără ca noi să fi avut personal acea experienţă. Deşi acest
tip de cunoaştere poate
părea bizar unei minţi ştiinţifice, existenţa ei este în mod destul de straniu
recunoscută în limbajul
nostru cotidian. Să luăm însuşi cuvîntul „a recunoaşte”. Cînd citim o carte şi
ajungem la o idee sau la o
teorie care ni se pare atrăgătoare, „sună clopoţelul”, „recunoaştem” că este
adevărată. Totuşi ideea sau
teoria respectivă pot să fie unele pe care nu le-am gîndit niciodată conştient.
Cuvîntul spune că „recunoaştem”
concepţia respectivă, ca şi cum am fi cunoscut-o odată, am uitat-o, iar apoi o
recunoaştem
ca pe un vechi prieten. Este ca şi cum întreaga cunoaştere şi întreaga
înţelepciune ar fi deja conţinute
în minţile noastre şi atunci cînd aflăm „ceva nou” nu facem decît să
descoperim ceva care exista
demult în noi. Această concepţie este în mod similar reflectată în cuvîntul
„educaţie”, care este derivat
din latinescul educa re, ce se traduce literal prin „a scoate în afară” sau „a
conduce în afară”. Prin
urmare, cînd educăm oamenii, dacă folosim cuvîntul în mod serios, noi nu
băgăm ceva înăuntrul minţii

lor; mai degrabă scoatem ceva din ele; ducem ceva din inconştient spre
conştientizare. Ei sînt posesorii
cunoaşterii de multă vreme. Dar care este sursa acestei părţi din noi care e
mai înţeleaptă decît noi? Nu
ştim. Teoria lui Jung despre inconştientul colectiv sugerează că înţelepciunea
noastră este moştenită.
Experimente ştiinţifice recente cu material genetic în conjuncţie cu
fenomenele memoriei sugerează că
este într-adevăr posibil să fi moştenit cunoaşterea, cunoaştere care este
depozitată sub forma unor
coduri în acidul nucleic din celulele noastre. Conceptul de depozitare chimică
a informaţiei ne permite
să începem să înţelegem cum poate fi depozitată informaţia potenţial
disponibilă pentru mintea umană
în cîţi-va centimetri cubi de substanţă cerebrală. Dar chiar acest extraordinar
de sofisticat model, care
permite depozitarea în
spaţii mici a cunoaşterii moştenite ca şi a celei trăite, lasă fără răspuns
majoritatea întrebărilor care ne
sperie mintea cel mai mult. Cînd speculăm asupra tehnologiei unui astfel de
model — cum ar fi el
construit, cum ar fi sincronizat ş.a.m.d. — sîntem încă în totală veneraţie în
faţa fenomenului minţii
umane. Speculaţiile asupra acestei chestiuni diferă puţin în calitate de
speculaţii asupra unor modele
de control al cosmosului precum cel al lui Dumnezeu cu armiile şi corurile de
arhangheli, îngeri,
serafimi şi heruvimi care îl ajută în misiunea sa de a ordona universul. Mintea,
care uneori crede că
astfel de lucruri nu există ca miracol, este ea însăşi un miracol.
Miracolul serendipităţii

Deşi este foarte posibil pentru noi să concepem extraordinara înţelepciune a
inconştientului, aşa cum
am discutat pînă acum, ca fiind ultima parte explicabilă a moleculelor ce
alcătuiesc substanţa cerebrală
şi operează cu o tehnologie miraculoasă, nu avem încă o explicaţie pentru
aşa-numitele „fenomene
psihice”, care sînt în mod clar legate de funcţionarea inconştientului. într-o
serie de experimente
sofisticate, medicul Montague Ullman şi dr. Stanley Krippner au demonstrat
convingător că este
posibil pentru un individ treaz să „transmită” în mod curent şi repetat imagini
către un alt individ care
doarme cîteva camere mai încolo şi că aceste imagini vor apărea în visele
celui ce doarme*.
O astfel de transmisie nu apare doar în laborator. De exemplu, nu este
neobişnuit ca doi indivizi care
se cunosc să aibă în mod independent vise identice sau incredibil de similare.
Cum se întîmplă acest
lucru? Nu avem nici cea mai vagă idee.

Dar se întîmplă că validitatea unor astfel de întîmplări este dovedită ştiinţific
în termeni de
probabilitate. Eu însumi am avut într-o noapte un vis care consta într-o serie
de şapte imagini. Am aflat
mai tîrziu că un prieten care dormise în casa mea cu două nopţi înainte se
trezise dintr-un vis în care
acele şapte imagini apăruseră în aceeaşi ordine. Nici unul dintre noi nu a
putut să stabilească un motiv
pentru această întîm-plare. Am fost incapabili să legăm visele de orice
experienţă împărtăşită de
amîndoi sau de alt fel pe care am fi avut-o şi nici nu am fost în stare să
interpretăm visele în vreun fel.
Totuşi, ştiam că ceva mult mai semnificativ s-a întîmplat. Mintea mea are
milioane de imagini la
îndemînă din care să construiască un vis. Probabilitatea să fi fost doar o
coincidenţă ca eu să fi selectat
aceleaşi şapte imagini, în aceeaşi ordine ca şi prietenul meu era astronomic
de mică. Evenimentul era
atît de neplauzibil, încît am ştiut că nu putea apărea accidental.
Faptul că evenimente foarte neplauzibile, pentru care nu poate fi determinată
nici o cauză în cadrul
legilor naturale cunoscute, apar cu o frecvenţă neplauzibilă a ajuns să fie
cunoscut ca principiul
sincronicităţii. Nici eu, nici prietenul meu nu ştiam cauza sau motivul pentru
care am avut vise atît de
neplauzibil de similare, dar unul dintre aspectele evenimentului a fost acela
că noi am avut aceste vise
la scurt timp unul după altul. Cumva, timpul pare elementul important, poate
chiar crucial în aceste
evenimente neplauzibile. Mai devreme, în discuţia despre înclinaţia spre
accidente şi rezistenţa la ele,
s-a făcut menţiunea că nu de puţine ori oamenii ies nevătămaţi din vehicule
zbrobite şi pare ridicol a
gîndi că maşinăria se contorsionează într-o asemenea formă încît să protejeze
şoferul sau că şoferul se
contorsionează luînd o formă care să se potrivească cu maşina zdrobită. Nu
există nici o lege naturală
cunoscută prin care forma pe care o ia vehiculul (evenimentul A) să cauzeze
supravieţuirea şoferului
sau ca forma şoferului (evenimentul B) să facă vehiculul să se contorsioneze
într-un anumit fel. Deşi
nu a existat o relaţie de cauzalitate între evenimentul A şi evenimentul B, ele
au apărut neplauzibil în
mod sincron — adică amîndouă în acelaşi timp —, astfel încît, în fapt, şoferul
a supravieţuit.
Principiul sincronicităţii nu explică de ce sau cum s-au întîmplat acestea. El
susţine doar că astfel de conjuncţii neplauzibile de evenimente apar mai
frecvent decît sînt prezise de
probabilitate. El nu explică miracolul. Principiul serveşte doar la a face clar
faptul că miracolele par a

fi chestiuni care ţin de coordonarea în timp şi chestiuni care sînt uimitor de
comune.
Incidentul cu visele similare aproape sincrone este unul care poate fi calificat,
în virtutea
neprobabilităţii lui statistice, ca fiind un fenomen psihic sau „paranormal”,
chiar dacă semnificaţia
incidentului este obscură. Probabil că înţelesul cel puţin al majorităţii
fenomenelor psihice,
paranormale este de asemenea obscur. Totuşi o altă caracteristică a
fenomenelor psihice, aparte faţă de
neplauzibilitatea lor statistică, este frecvenţa semnificativă cu care astfel de
apariţii par a fi benefice —
într-un anume fel binefăcător pentru unul sau mai mulţi participanţi umani
implicaţi. Un om de ştiinţă
respectabil, matur şi foarte sceptic, care făcea analiză cu mine, mi-a povestit
recent următorul incident:
„După ultima noastră şedinţă, era o zi atît de frumoasă, încît m-am hotărît să
mă duc acasă pe şoseaua
care înconjoară lacul. Aşa cum ştiţi, acest drum are o mulţime de curbe foarte
strînse. Luasem probabil
zece asemenea curbe cînd brusc am avut gîndul că o maşină ar fi putut să
vină de după colţ pe banda
mea de şosea. Fără să mă mai gîndesc, am apăsat puternic pe frîne şi am
oprit. Imediat după ce am
făcut acest lucru, o maşină a luat imediat curba cu roţile la doi metri de
banda galbenă şi abia a reuşit
să mă evite, deşi mă aflam pe partea de şosea corespunzătoare. Dacă nu
opream, ciocnirea în curbă ar
fi fost inevitabilă. Nu am idee ce m-a făcut să opresc. Aş fi putut să opresc la
oricare din cele zece
astfel de curbe pe care le-am luat, dar n-am făcut-o. Am mers de multe ori pe
acea şosea înainte şi deşi
m-am gîndit că este periculoasă, n-am oprit maşina niciodată. Mă face să mă
gîndesc că e ceva cu
aceste ESP şi alte lucruri din acestea. Nu am nici o altă explicaţie.”
Este posibil ca apariţiile statistic improbabile să sugereze într-o anumită
măsură că exemplele de
sincronicitate sau paranormal e probabil să fie pe cît de benefice pe atît de
dăunătoare. Auzim despre
accidente ciudate şi despre exemple ciudate de accidente care ar fi putut să
se întîmple, dar care nu au
avut loc. Deşi plină de eşecuri metodologice, o cercetare a acestei probleme
trebuie făcută. Acum nu
pot să afirm decît o impresie fermă, dar „neştiinţifică” potrivit căreia
frecvenţa unor astfel de apariţii,
improbabile din punct de vedere statistic, în mod clar benefice este mult mai
mare decît în cazul celor
în care rezultatul pare a fi vătămător. Rezultatele benefice ale unor astfel de
apariţii nu e necesar să
salveze doar vieţi;
mult mai des ele doar îmbunătăţesc viaţa sau determină o dezvoltare a ei. Un
excelent exemplu de

astfel de apariţie este experienţa „visului scarabeului” a lui Cari Jung, povestit
în articolul său „Despre
sincronicitate”, pe care o voi cita în întregime*:
Exemplul meu priveşte o tînără pacientă care, în ciuda eforturilor făcute de
ambele părţi, s-a dovedit a
fi din punct de vedere psihologic inaccesibilă. Dificultatea consta în faptul că
ea ştia totdeauna totul
despre orice. Excelenta ei educaţie o înzestrase cu o armă care se potrivea în
mod ideal scopului său,
mai precis, cu un raţionalism cartezian bine şlefuit, cu o impecabilă idee
„geometrică” asupra realităţii.
După mai multe încercări nefructuoase de a îndulci raţionalismul ei cu o
înţelegere mai umană a lucrurilor,
a trebuit să mă limitez la speranţa că va apărea ceva neaşteptat şi iraţional,
ceva care va mistui
retorta intelectuală în care ea se izolase. într-o zi, stăteam în faţa ei, cu
spatele la fereastră, ascultîndu-i
revărsarea de retorică. Avusese un vis impresionant în noaptea precedentă,
în care cineva îi dădea un
scarabeu de aur — o bijuterie costisitoare, în timp ce ea încă îmi povestea
acest vis, am auzit în spatele
meu o bătaie uşoară în geam. M-am întors şi am văzut că era o insectă
zburătoare destul de mare, care
ciocănea în geamul ferestrei, într-un efort clar de a vrea să intre în încăperea
întunecată. Acest lucru mi
s-a părut foarte straniu. Am deschis fereastra imediat şi am prins insecta în
aer, în timp ce zbura. Era o
insectă din familia scarabeului, un cărăbuş de trandafir (Cetonia aurata), a
cărui culoare galbenverzuie
semăna foarte bine cu aceea a unui scarabeu de aur. I-am întins pacientei
mele insecta cu
aceste cuvinte: „Iată scarabeul dvs.” Această experienţă a
produs breşa pe care o doream în raţionalismul ei şi a spart gheaţa în ceea ce
priveşte rezistenţa ei
intelectuală. Tratamentul putea continua acum cu rezultate mulţumitoare.
Discutînd despre aceste evenimente paranormale cu consecinţe benefice,
vorbim de fapt despre
fenomenul serendipi-tăţii. Webster’s Didionary defineşte serendipitatea ca
fiind „darul de a găsi lucruri
valoroase sau agreabile fără a le căuta”. Există cîteva caracteristici care
intrigă în această definiţie.
Una dintre ele este determinarea serendipităţii ca dar, ceea ce implică faptul
că unii oameni îl posedă,
iar alţii nu, că unii oameni sînt norocoşi, iar alţii nu sînt. Una din tezele
principale ale acestei secţiuni a
cărţii este că graţia, manifestată în parte prin „lucruri valoroase sau agreabile
care nu sînt căutate”, este

la îndemîna tuturor, dar că unii profită de ea, alţii nu. Lă-sînd insecta
înăuntru, prinzînd-o şi dînd-o
pacientei, Jung a profitat clar de graţie. Unele motive şi unele căi prin care
oamenii eşuează să profite
de graţie vor fi explorate mai tîrziu, în subcapitolul „Rezistenţa la graţie”.
Pentru moment, vreau să
sugerez că unul dintre motivele pentru care nu reuşim să profităm pe de-a-
ntregul de graţie este acela
că nu sîntem pe deplin conştienţi de prezenţa ei — adică nu găsim lucruri
valoroase fără a le fi căutat,
pentru că nu reuşim să apreciem valoarea darului care ni se oferă. Cu alte
cuvinte, evenimente ale
serendipităţii ne apar tuturor, dar deseori nu reuşim să recunoaştem natura
lor de serendipitate;
considerăm că aceste evenimente nu au nimic remarcabil şi, prin urmare, nu
putem să profităm de ele.
Acum cinci luni, avînd la dispoziţie două ore între întîlni-rile pe care le aveam
într-un anumit oraş, lam
întrebat pe un coleg care locuia în acel oraş dacă pot să-mi petrec timpul în
biblioteca din casa lui,
pentru a lucra la rescrierea primei secţiuni a acestei cărţi. Cînd am ajuns
acolo, am întîlnit-o pe soţia
colegului meu, o femeie distantă şi rezervată, căreia se pare că nu-i plăceam
prea mult, ba chiar a fost
de-a dreptul ostilă faţă de mine, aproape arogantă, în mai multe ocazii. Am
discutat incomod vreo
cinci minute. în cursul conversaţiei noastre superficiale, ea mi-a spus că a
auzit că scrisesem o carte şi
m-a întrebat care este subiectul ei. I-am spus că ea
se ocupă de dezvoltarea spirituală şi că nu am terminat-o încă. După aceea,
m-am dus în bibliotecă să
lucrez. După o jumătate de oră, ajunsesem într-un punct mort. O parte din
ceea ce scrisesem despre
subiectul responsabilităţii mi se părea complet nesatisfăcător. Era clar că
trebuia să extind acea parte
pentru a face mai comprehensibile concepţiile discutate acolo, simţind totuşi
că această lărgire ar fi o
abatere de la cursul lucrării. Pe de altă parte, nu eram dispus să şterg
întreaga secţiune, pentru că
simţeam că o menţionare a acestor concepţii era necesară. M-am luptat cu
această dilemă timp de o oră
fără a ajunge nicăieri, devenind din ce în ce mai frustrat, simţindu-mă din ce
în ce mai neajutorat în
rezolvarea acestei situaţii.
în acest moment, a intrat încet în bibliotecă soţia colegului meu. Felul ei de a
fi era timid şi ezitant,
respectuos şi totuşi cald şi blînd, foarte diferit de felul în care fusese în orice
altă întîlnire dinainte.
„Scotty, sper că nu deranjez”, mi-a spus ea. „Dacă deranjez, spune-mi.” I-am
spus că nu şi că am ajuns

într-un punct mort şi că nu mai eram în stare să fac nici un progres pentru
moment. Ţinea în mîini o
carte. „Am găsit această carte din întîmplare”, a spus ea. „M-am gîndit că s-
ar putea să te intereseze.
Poate că nu se va întîmpla aşa. Dar mi-a apărut gîndul că s-ar putea să-ţi fie
de ajutor. Nu ştiu de ce.”
Simţindu-mă iritat şi presat de timp, i-aş fi spus în mod normal că sînt afundat
în cărţi pînă peste
urechi — fapt care era adevărat — şi că nu aş fi avut nici un pic de timp să o
citesc în viitorul apropiat.
Dar strania ei umilinţă m-a făcut să-i dau un alt răspuns. I-am răspuns că
apreciez bunătatea ei şi că
voi încerca să o citesc cît mai curînd posibil. Am luat cartea cu mine acasă,
fără a şti cînd ar putea fi
„cel mai curînd posibil”. Dar chiar în acea seară, ceva m-a determinat să las
la o parte toate celelalte
cărţi şi să consult cartea pe care mi-o dăduse ea. Era un volum subţire
intitulat How people change
(Cum se pot schimba oamenii), scris de Allen Wheelis. Mare parte din carte

trata problema
responsabilităţii. Unul dintre capitole exprima cu eleganţă, în profunzime
ceea ce voiam eu să spun
cînd încercam să lărgesc acea secţiune dificilă a cărţii mele. Dimineaţa
următoare, am condensat acea
secţiune a cărţii mele într-un paragraf scurt şi concis, iar într-o notă de subsol
i-am recomandat cititorului cartea lui Wheelis ca pe o ideală elaborare a
subiectului. Dilema mea era
rezolvată.
Aceasta nu era o întîmplare nemaipomenită. N-au existat surle şi trompete
care s-o anunţe. Aş fi putut
s-o ignor. Aş fi putut trăi şi fără ea. Totuşi, am fost atins de graţie. întîmpla-
rea a fost atît extraordinară,
cît şi obişnuită — extraordinară pentru că probabilitatea de a se întîmpla era
foarte mică, obişnuită
pentru că astfel de întîmplări benefice cu probabilitate foarte mică se întîmpla
tot timpul, în linişte,
bătînd la uşa conştientizării noastre nu mai dramatic decît o insectă care
ciocane uşor geamul ferestrei.
întîmplări similare au avut loc de zeci de ori în luna în care soţia colegului
meu mi-a împrumutat
cartea. Ele mi s-au întîmplat tot timpul. Pe unele dintre ele le recunosc. De
unele pot profita fără a fi
măcar conştient de natura lor miraculoasă. Nu există nici o cale prin care să-
mi dau seama cît de multe
astfel de întîmplări mi-au scăpat.
Definiţia graţiei

Pînă acum, în această secţiune, am descris o întreagă diversitate de
fenomene care au următoarele
caracteristici comune:
a) Ele contribuie la nutrirea — sprijină, protejează şi îmbunătăţesc — vieţii
umane şi la dezvoltarea
spirituală.
b) Mecanismul acţiunii lor este fie incomplet înţeles (ca în cazul rezistenţei
fizice şi a viselor), fie total
obscur (ca în cazul fenomenelor paranormale), în funcţie de principiile legilor
naturale, aşa cum sînt
ele interpretate de gîndirea ştiinţifică curentă.
c) Apariţia lor este frecventă, are loc în mod curent, este un loc comun şi este
în mod esenţial
universală pentru umanitate.
d) Deşi influenţată potenţial de conştiinţa umană, originea lor este în afara
voinţei conştiente şi
dincolo de procesul luării conştiente de decizii.
Deşi privite în general separat, am ajuns să cred că elementele lor comune
indică faptul că aceste
fenomene sînt parte sau manifestări ale unui singur fenomen: o puternică
forţă originată în afara
conştiinţei umane, care nutreşte dezvoltarea spirituală a fiinţei umane. Cu
sute sau chiar mii de ani
înainte de conceptualizarea ştiinţifică a unor lucruri precum sistemul
imunitar, starea de vis şi inconştientul,
această forţă a fost consecvent recunoscută de către religie, care i-a dat
numele de graţie. Şi i-a adus
laude.
Ce avem de făcut — noi, care avem o minte sceptică şi orientată ştiinţific —
cu această „puternică
forţă originată în afara conştiinţei umane, care nutreşte dezvoltarea spirituală
a fiinţei umane”? Nu
putem atinge această forţă. Nu avem nici un mod corespunzător de a o
măsura. Totuşi, ea există. Este
reală. Să punem în funcţiune viziunea de tunel şi să o ignorăm pentru că ea
nu se potriveşte prea uşor
cu conceptele ştiinţifice tradiţionale ale legilor naturale? Pare periculos să
facem astfel. Eu cred că nu
putem spera să ne apropiem de o înţelegere a cosmosului, a locului omului în
cosmos şi, prin urmare, a
însăşi naturii omului fără a încorpora fenomenul graţiei în cadrul nostru
conceptual.
Totuşi, nu putem nici măcar să localizăm această forţă. Putem doar să
spunem unde nu este: în
conştiinţa umană. Atunci unde locuieşte ea? Unele dintre fenomenele pe care
le-am discutat, cum ar fi
visele, sugerează faptul că graţia locuieşte în mintea inconştientă a
individului. Alte fenomene, precum
sincronicitatea şi serendipitatea, indică faptul că această forţă există dincolo
de graniţele individului.
Nu doar pentru că sîntem oameni de ştiinţă nu ne este uşor să localizăm
graţia. De-a lungul secolelor,

omul religios, care, bineînţeles, atribuie originea graţiei lui Dumnezeu şi crede
că ea este cu adevărat
iubirea lui Dumnezeu, a avut de asemenea dificultăţi în a-1 localiza pe
Dumnezeu. Există în teologie
două tradiţii mari şi opuse în această privinţă: prima, doctrina emanaţiei, care
susţine că graţia emană
de la un Dumnezeu exterior omului; cealaltă, doctrina imanenţei, care susţine
că graţia emană de la un
Dumnezeu din centrul fiinţei umane.
Această problemă — şi de fapt întreaga problemă a paradoxului — rezultă din
dorinţa noastră de
început de a localiza lucrurile. Fiinţa umană are o tendinţă profundă de a con-
ceptualiza în termeni de
entităţi discrete. Percepem lumea ca fiind compusă din astfel de categorii: oi,
ghete, ceară roşie şi
alte categorii. Tindem să înţelegem fenomenele plasîndu-le în categorii
particulare, spunînd că aceasta
este cutare sau cutare ca entitate. Este fie asta, fie cealaltă, dar nu poate fi
amîndo-uă. Oile sînt oi şi nu
sînt ghete. Eu sînt eu şi tu eşti tu. Entitatea eu reprezintă identitatea mea, iar
entitatea tu este identitatea
ta şi tindem să fim complet descumpăniţi dacă identităţile se combină sau se
amestecă. Aşa cum
am arătat mai înainte, gînditorii hinduşi sau budişti cred că percepţia de
entităţi discrete este o iluzie
saumaya, iar fizicienii moderni, preocupaţi de relativitate, de fenomenul
undă-corpus-cul,
electromagnetism, etc. devin din ce în ce mai conştienţi de limitările abordării
noastre conceptuale în
termeni de entităţi. Este greu să scăpăm de ele. Tendinţa noastră de a gîndi
în entităţi ne constrînge să
vrem să localizăm lucrurile, chiar lucruri precum Dumnezeu sau graţia şi chiar
atunci cînd ştim că
această tendinţă a noastră împiedică comprehensiunea acestor chestiuni.
încerc să nu gîndesc deloc individul ca pe o adevărată entitate şi atîta vreme
cît limitările mele
intelectuale mă con-strîng să gîndesc (sau să scriu) în termeni de entităţi,
concep graniţele individului
ca fiind marcate de o membrană foarte permeabilă — o firidă, dacă vreţi, în
locul unui zid; o firidă pe
sub care şi deasupra căreia alte „entităţi” urcă, se furişează, curg. Tot aşa
cum mintea noastră
conştientă este continuu parţial permeabilă inconştientului, la fel
inconştientul nostru este permeabil
„minţii” din afară, „minte” care ne permează pe noi, fără a fi totuşi noi ca
entităţi. O descriere mai
elegantă şi mai adecvată a acestei situaţii decît cea a limbajului de secol XX
cu membrane permeabile
este cea realizată în limbajul religios din sec. al XlV-lea (cea. 1393) de Maica
Julian, pustnică din

Norwich, care descria relaţia dintre graţie şi entitatea individuală astfel: „Aşa
cum corpul este
înveşmîntat în haine, carnea în piele, oasele în carne, iar inima în întreg, tot
aşa noi, suflet şi trup,
sîntem înveşmîntaţi şi împrejmuiţi de bunătatea lui Dumnezeu. Da, şi chiar
mai simplu; pentru că toate
acestea vor trece şi vor pieri, dar Bunătatea lui Dumnezeu este mereu
întreagă.”*
In orice caz, indiferent cui le atribuim sau unde le localizăm, „miracolele”
descrise indică faptul că
dezvoltarea noastră ca fiinţe umane este ajutată de o forţă diferită de voinţa
noastră conştientă. Pentru
a înţelege mai bine natura acestei forţe, cred că putem trage un folos din
luarea în considerare a altui
miracol: procesul de dezvoltare a întregii vieţi, căruia noi i-am dat numele de
evoluţie.
Miracolul evoluţiei

Deşi nu ne-am concentrat pînă acum asupra ei ca şi concept, într-un fel sau
altul, de-a lungul acestei
cărţi, am fost preocupaţi de evoluţie. Creşterea spirituală reprezintă evoluţia
unui individ. Trupul unui
individ are şansa să treacă prin toate ciclurile vieţii, dar nu evoluează. Nu
apar noi tipare fizice.
Declinul capacităţii fizice la vîrste înaintate este inevitabil, în timpul unei
vieţi, totuşi, spiritul uman
poate evolua în mod dramatic. Pot apărea noi tipare. Capacitatea spirituală
poate să crească (deşi de
obicei nu se întîmplă aşa) pînă în momentul morţii la vîrste înaintate. Viaţa ne
oferă o serie nelimitată
de oportunităţi pentru creştere spirituală pînă la sfîr-şitul ei. Deşi în centrul
acestei cărţi se află evoluţia
spirituală, procesul evoluţiei fizice este similar cu cel al evoluţiei spiritului şi
ne oferă un model pentru
înţelegerea mai departe a procesului dezvoltării spirituale şi a semnificaţiei
graţiei.
Cea mai izbitoare trăsătură a procesului evoluţiei fizice este faptul că el este
un miracol. Dat fiind ceea
ce înţelegem din univers, evoluţia n-ar fi trebuit să apară; acest fenomen n-ar
trebui să existe deloc.
Una dintre legile naturale fundamentale este cea de-a doua lege a
termodinamicii, care arată că energia
tinde în mod natural de la o stare de organizare mai complexă spre o stare de
mică organizare, de la o
stare de înaltă diferenţiere la o stare de slabă diferenţiere. Cu alte cuvinte,
universul este un proces de
dezagregare. Exemplul frecvent folosit pentru a descrie acest proces este cel
al unui rîu care în mod
natural curge la vale. E nevoie de energie şi muncă — pompe, ecluze şi
oameni care cară găleţi —
pentru a inversa acest proces, pentru a ne întoarce la izvoare, pentru

a duce apa înapoi în vîrful dealului. Iar această energie trebuie să vină de
undeva din altă parte. Un
sistem de energie trebuie să sece pentru a menţine altul. Pînă la urmă, după
legea a doua a
termodinamicii, după miliarde şi miliarde de ani, universul se va încetini
treptat pînă cînd va atinge cel
mai de jos punct, ca o „mîzgă” amorfă, total dezorganizată, total
nediferenţiată, în care nu se mai
întîmplă nimic. Această stare de completă dezorganizare şi nediferenţiere
este numită entropie.
Curgerea naturală la vale a energiei către o stare de entropie poate fi numită
forţă entropică. Putem
vedea cum „curgerea” evoluţiei este îndreptată împotriva forţei entropice.
Procesul evoluţiei este o
dezvoltare a organismelor de la cea mai de jos stare către stări cu o
complexitate, diferenţiere şi organizare
din ce în ce mai mari. Un virus este un organism extrem de simplu, doar ceva
mai mult decît o
moleculă. O bacterie este mai complexă, mai diferenţiată, posedînd o celulă,
diferite tipuri de molecule
şi un metabolism. Un parameci are un nucleu, cili şi un sistem digestiv.
Buretele de mare are nu numai
celule, ci diferite tipuri de celule aflate în interdependenţă. Insectele şi peştii
au un sistem nervos cu
metode complexe de locomoţie şi chiar o organizare socială. Şi aşa urcăm pe
scara evoluţiei, o scară
de o complexitate, organizare şi diferenţiere din ce în ce mai mari, pînă
ajungem la om, care posedă un
enorm cortex cerebral şi tipare de comportament extraordinar de complexe,
fiind, din cîte ştim, în
vîrful acestei scări. Am afirmat că procesul evoluţiei este un miracol, pentru
că, fiind un proces
crescînd de organizare şi diferenţiere, merge contra legilor naturale. în cursul
obişnuit al lucrurilor,
noi, cei care scriem şi citim această carte, ar trebui să nu existăm*.
Procesul evoluţiei poate fi reprezentat printr-o piramidă în vîrful căreia se
găseşte omul, organismul
cel mai complex şi cel mai puţin multiplicat; viruşii, organismele cele mai
numeroase, dar şi cele mai
puţin complexe, se situează la baza piramidei.
Vîrful împinge în sus, mergînd împotriva forţelor entropiei, înăuntrul piramidei
am plasat o săgeată
pentru a simboliza această forţă a evoluţiei, care trage după sine acest
„ceva” ce a sfidat permanent şi
cu atîta succes „legile naturale” de-a lungul a milioane şi milioane de
generaţii şi care trebuie ea însăşi
să reprezinte o lege naturală încă nedefinită.
Evoluţia spirituală a umanităţii poate fi de asemenea reprezentată astfel:
Spiritualitatea nedezvoltată

Subliniez iarăşi că procesul creşterii spirituale este unul dificil şi care necesită
mult efort. Lucrurile
stau astfel pentru că este un proces condus împotriva rezistenţei naturale,
împotriva înclinaţiei naturale
de a ţine lucrurile pe calea pe care sînt, împotriva cramponării de vechile
hărţi şi de vechile feluri de a
acţiona, împotriva căilor uşoare. Despre rezistenţa naturală, această forţă
entropică ce operează în viaţa
noastră spirituală, mai am multe de spus, pe scurt. Dar ca şi în cazul evoluţiei
fizice, miracolul constă
în faptul că această rezistenţă este depăşită. Noi ne dezvoltăm. In ciuda
tuturor acestor rezistenţe,
devenim fiinţe umane mai bune. Nu toţi. Nu uşor. Dar un număr semnificativ
de oameni reuşesc
cumva să se îmbunătăţească pe sine şi cultura lor. Există o forţă care ne
împinge cumva să alegem
calea cea mai grea, prin care să transcendem noroiul şi mizeria în care
deseori ne naştem.
Această diagramă a procesului dezvoltării spirituale poate fi aplicată
existenţei unui singur individ.
Fiecare dintre noi are propriul imbold de a bc dezvolta şi fiecare din noi, sub
influenţa acestui imbold,
trebuie să lupte de unul singur împotriva propriei lui rezistenţe. Diagrama se
aplică de asemenea
umanităţii ca întreg. Evoluînd ca indivizi, facem şi societatea noastră să
evolueze. Cultura care ne-a
nutrit în copilărie este nutrită la rîndul ei prin puterea noastră ca adulţi. Cei
care reuşesc să se dezvolte
nu numai că se bucură de fructele acestei dezvoltări, ci dăruiesc aceste
fructe lumii. Evoluînd ca indivizi,
noi ducem umanitatea în spate. Şi astfel umanitatea evoluează.
Ideea că planul dezvoltării spirituale a umanităţii este un proces de
ascensiune cu greu poate fi văzută
ca adecvată realităţii de o generaţie deziluzionată de idealul progresului.
Peste tot e război, corupţie şi
poluare. Cum poate cineva în mod raţional să sugereze faptul că rasa umană
progresează din punct de
vedere spiritual? Şi totuşi, eu exact asta sugerez. Senzaţia de deziluzionare
provine din faptul că
aşteptăm mai mult de la noi înşine decît strămoşii noştri de la ei înşişi.
Comportamentul uman, care
nouă ni se pare respingător şi jignitor era acceptat ca un lucru normal cu ani
în urmă. Unul dintre
punctele asupra cărora se concentrează această carte se referă la
responsabilitatea părinţilor de a-şi
nutri spiritual copiii. Cu greu putem spune că aceasta este astăzi o temă la
ordinea zilei, dar acum cîteva
secole în general ea nu făcea deloc parte dintre preocupările oamenilor.
Deşi găsesc că astăzi grija părintească nu e de o calitate prea bună, am toate
motivele să cred că este

mult superioară celei de acum cîteva generaţii. O recentă trecere în revistă a
aspectelor îngrijirii copiilor
începe, de exemplu, cu observaţia următoare:
Dreptul roman îi dădea tatălui control absolut asupra copiilor săi, pe care-i
putea vinde sau condamna
la moarte fără teamă de pedeapsă. Această concepţie a dreptului absolut a
fost preluată în dreptul
englez, unde a prevalat pî-nă în sec. al XlV-lea, fără o schimbare importantă.
în Evul Mediu, copilăria
nu era privită ca o fază unică a vieţii, aşa cum o considerăm noi astăzi. Era
ceva obişnuit ca, după ce
împlineau 7 ani, copiii să fie trimişi în slujba cuiva sau făcuţi ucenici, iar
învăţătura să fie pusă pe plan
secundar faţă de munca pe care un copil o îndeplinea pentru stăpînul său.
Copilul şi servitorul păreau
să fie de nedistins în ceea ce priveşte felul cum erau trataţi. Chiar şi limbajul
deseori nu reuşeşte să
găsească termeni diferiţi pentru ei. Abia în-cepînd din secolul al XVI-lea
copilul începe să fie privit ca
prezentînd un interes particular, avînd sarcini importante şi specifice de
îndeplinit pentru dezvoltarea
sa şi ca fiind demn de afecţiune.*
Dar care este forţa care ne împinge pe noi ca indivizi şi ca specie să ne
dezvoltăm împotriva rezistenţei
naturale a propriei letargii? Deja i-am spus numele. Este iubirea. Iubirea a fost
definită ca „voinţa de
extindere de sine în intenţia de a nutri creşterea spirituală proprie sau a
altuia”. Ne dezvoltăm pentru că
muncim să ne dezvoltăm şi muncim să ne dezvoltăm pentru că ne iubim pe
noi înşine. Iubirea este cea
care ne face să ne înălţăm. Şi iubirea faţă de ceilalţi este cea care ne face să-i
ajutăm să se înalţe.
Iubirea, extinderea sinelui este chiar actul evoluţiei. Este evoluţia în progres.
Forţa evoluţiei
prezentă în toate ale vieţii se manifestă în omenire ca iubire umană. în
iubirea omenească stă forţa
miraculoasă care desfide legea naturală a entropiei.
Alfa şi Omega
A rămas încă fără răspuns întrebarea pusă la sfîrşitul secţiunii despe iubire:

de unde vine iubirea? Doar
acum ea poate fi lărgită spre o întrebare poate chiar mai fundamentală: de
unde vine întreaga forţă a
evoluţiei? Iar acesteia îi putem adăuga confuzia noastră în ce priveşte
originea graţiei. Pentru că
iubirea este conştientă, în timp ce graţia nu este. De unde vine această „forţă
puternică originată în
afara conştiinţei umane care nutreşte creşterea spirituală a fiinţelor umane”?
Nu putem răspunde la aceste întrebări în acelaşi fel în care putem răspunde,
în mod ştiinţific, de unde

provine făina, oţelul sau larvele. Nu doar pentru că aceste întrebări sînt prea
intangibile, ci pentru că
ele sînt de asemenea fundamentale pentru „ştiinţa” noastră, aşa cum se
prezintă ea astăzi. Iar acestea
nu sînt singurele întrebări fundamentale la care ştiinţa nu poate răspunde.
Ştim oare cu adevărat ce este
electricitatea, de exemplu? Sau care este locul de unde provine energia? Sau
de unde provine
universul? Poate că într-o zi ştiinţa va răspunde la întrebările fundamentale.
Pînă atunci, dacă va
răspunde vreodată, nu putem decît să speculăm, să teoretizăm, să postulăm,
să construim ipoteze.
Pentru a explica miracolul graţiei şi al evoluţiei, noi construim ipoteza
existenţei unui Dumnezeu care
vrea ca noi să creştem — un Dumnezeu care ne iubeşte. Pentru mulţi, aceste
ipoteze par prea simple,
prea uşoare; pentru mulţi, ele par fantezii; copilăreşti şi naive. Dar ce altceva
avem? A ignora datele
printr-o viziune de tunel nu înseamnă a da un răspuns. Nu putem obţine un
răspuns dacă nu punem
întrebările. Oricît de simplu ar fi, dacă nu a observat datele şi nu a pus
întrebările, nimeni nu a putut să
producă o ipoteză mai bună sau măcar să producă o ipoteză. Pînă cînd cineva
va produce o ipoteză mai
bună, trebuie să suportăm această
stranie idee copilărească a unui Dumnezeu iubitor, fără a avea argumente
teoretice.
Iar dacă vom lua în serios această noţiune a unui Dumnezeu iubitor, vom
descoperi că ea nu presupune
o filozofie simplă.
Dacă postulăm că această capacitate de a iubi, acest imbold de a creşte şi
evolua sînt cumva „sădite”
de Dumnezeu în noi, trebuie să ne întrebăm atunci cu ce scop. De ce vrea
Dumnezeu ca noi să
creştem? Către ce ne dezvoltăm noi? Care este punctul final, scopul evoluţiei?
Ce vrea Dumnezeu de
la noi? Nu am aici intenţia de a mă implica în distincţii teologice fine şi sper
că savanţii mă vor ierta
dacă voi tăia toate aceste „dacă”, „şi” sau „dar” care aparţin teologiei
speculative. Pentru că oricît neam
abţine de la ele, noi toţi care postulăm un Dumnezeu iubitor şi ne gîndim cu
adevărat la acest lucru
vom ajunge în cele din urmă la o singură terifiantă idee: Dumnezeu vrea să
devenim El însuşi (sau Ea
însăşi sau Aceasta însăşi). Ne dezvoltăm către bine. Dumnezeu este scopul
evoluţiei. Dumnezeu este
sursa forţei evoluţionare şi Dumnezeu este destinaţia ei. Aceasta este ceea
ce înţelegem atunci cînd
spunem că El este Alfa şi Omega, începutul şi sfîr-şitul.

Cînd am spus că aceasta este o idee terifiantă, am vorbit blînd. Este o idee
veche, dar de milioane de
ani fugim de ea într-o panică totală. Pentru că nici o idee care a apărut
vreodată în mintea omului nu
aşază pe umerii noştri o astfel de sarcină. Este cerinţa cea mai mare din
istoria umanităţii. Nu doar
pentru că este dificil de a o concepe. Dimpotrivă, este esenţa simplităţii. Ci
pentru că, dacă credem în
ea, ea ne va cere atunci tot ceea ce e posibil să-i dăm, tot ceea ce avem. Una
este să credem într-un

Dumnezeu bun şi vechi, care are grijă de noi de la înălţimea poziţiei sale
puternice, pe care noi nu vom
fi niciodată în stare să o atingem. Cu totul altceva este să credem într-un
Dumnezeu care se gîndeşte ca
noi să atingem poziţia Lui, puterea Lui, înţelepciunea Lui, identitatea Lui.
Dacă gîndim că este posibil
ca omul să devină Dumnezeu, această credinţă, prin chiar natura ei, plasează
asupra noastră obligaţia
de a încerca să atingem posibilul. Dar noi nu vrem această obligaţie. Nu vrem
să muncim atît de din
greu.
Nu vrem responsabilitatea lui Dumnezeu. Nu vrem responsabilitatea de a
trebui să ne gîndim tot
timpul. Atîta timp cît vom putea crede că divinitatea este imposibil de atins
pentru noi înşine, nu va
trebui să ne preocupăm de dezvoltarea noastră spirituală, nu trebuie să ne
împingem pe noi înşine spre
niveluri de conştiinţă şi acte de iubire din ce în ce mai înalte; putem să ne
relaxăm şi să fim doar
oameni. Dacă Dumnezeu este în cerurile lui, şi noi sîntem aici, şi niciodată
cele două nu se vor întîlni,
putem să-i lăsăm Lui toată responsabilitatea pentru evoluţia şi conducerea
universului. Putem face
doar puţinul nostru, pentru a ne asigura o bătrîneţe confortabilă, să sperăm
că la bătrîneţe vom avea
parte de sănătate, fericire, copii recunoscători şi nepoţi; dar ce e dincolo de
asta nu trebuie să ne
preocupe. Aceste scopuri sînt dificil de atins şi cu greu pot fi subapreciate.
Totuşi, pe măsură ce
începem să credem că este posibil ca omul să devină Dumnezeu, nu ne vom
mai putea odihni niciodată
prea mult, nu vom mai putea spune „în regulă, slujba mea s-a sfîrşit, munca
mea e făcută”. Trebuie
permanent să ne sforţăm pe noi înşine spre o înţelepciune din ce în ce mai
mare, spre o eficacitate din
ce în ce mai mare. Prin această credinţă ne-am prins singuri, cel puţin pînă la
moarte, în cursa unei
munci de ocnaş pentru îmbunătăţirea de sine şi dezvoltarea spirituală.
Responsabilitatea lui Dumnezeu

trebuie să fie responsabilitatea noastră. Nu este deci de mirare că credinţa în
posibilitatea divinităţii ne
repugnă.
Ideea că Dumnezeu ne nutreşte într-un mod activ, astfel încît noLsă putem
creşte, să fim ca El, ne
aduce faţă în faţă cu propria noastră lene. . „> ,
Entropia şi păcatul originar

Această carte fiind despre dezvoltarea spirituală, trebuie să trateze şi cealaltă
faţetă a medaliei:
obstacolele în dezvoltarea spirituală. în ultimă instanţă, există un singur
obstacol, şi anume lenea. Dacă
depăşim lenea, toate celelalte obstacole vor fi depăşite. Dacă nu depăşim
lenea, nici unul dintre celelalte
obstacole nu va putea fi sărit. Examinînd disciplina, am
discutat despre lenea implicată în încercarea de a evita suferinţa necesară
sau de a prefera calea cea
uşoară. Examinînd iubirea, am discutat de asemenea faptul că noniubirea
înseamnă disponibilitatea de
a extinde şinele. Lenea este opusul iubirii. Dezvoltarea spirituală înseamnă un
mare efort, aşa cum am
reamintit iarăşi şi iarăşi. Sîntem acum în situaţia în care putem examina
natura lenii în perspectivă şi a
ne da seama că lenea este forţa entropică ce se manifestă în vieţile noastre,
ale tuturor.

Timp de mulţi ani, am crezut că noţiunea de păcat originar nu are sens şi
chiar că nu are obiect.
Sexualitatea nu mi se părea ca fiind în mod necesar un păcat. Nici diferite
alte pofte ale mele. Deseori
eram indulgent cu mine însumi cînd mîn-cam peste măsură o masă
excelentă, şi deşi aveam parte
poate de suferinţe din cauza indigestiei, cu siguranţă nu sufeream din cauza
sentimentelor de
vinovăţie. Percepeam păcatul din lume: pălăvrăgeala, prejudecata, tortura,
brutalitatea. Dar nu reuşeam
să percep vreun păcat inerent la sugari, nici nu mi se părea raţional să cred
că un copil mic era
blestemat din cauza strămoşilor care mîncaseră din fructul copacului
cunoaşterii binelui şi răului.
Gradual însă, am devenit din ce în ce mai conştient de natura ubicuă a lenii.
în strădania de a-mi ajuta
pacienţii să se dezvolte, am descoperit că inamicul meu principal era
invariabil lenea lor. Şi am devenit
conştient în mine însumi de şovăiala de a mă extinde spre noi domenii ale
gîn-dirii, ale
responsabilităţii şi ale maturităţii. Un lucru îl aveam clar în comun cu restul
umanităţii, iar acesta era
propria mea lene. în acest moment, brusc povestea cu şarpele şi mărul a
început să aibă sens.
Cheia problemei rezidă în ceea ce lipseşte. Povestea sugerează că Dumnezeu
avea obiceiul să „umble

prin rai, în răcoarea serii”* şi că existau canale deschise de comunicare între
El şi om. Dar dacă era
aşa, de ce Adam şi Eva, fiecare separat sau împreună, înainte sau după
îndemnul şarpelui, nu i-au spus
lui Dumnezeu: „Sîntem curioşi de ce Tu nu vrei să mîncăm fructul copacului
cunoaşterii binelui şi
răului. Nouă ne place cu adevărat aici şi nu vrem să părem nerecunoscători,
dar legea Ta în această
privinţă nu prea o înţelegem şi am fi recunoscători dacă ea ne-ar fi
explicată”? Dar, bineînţeles, ei nu au spus acest lucru. în schimb, au mers
înainte şi au călcat legea lui
Dumnezeu, fără a înţelege vreodată motivul existenţei acestei legi, fără a
face efortul de a-1 înfrunta
pe Dumnezeu în mod direct, de a-i pune la îndoială autoritatea sau de a
comunica cu El la un nivel
rezonabil de matur. Ei au ascultat de şarpe, dar nu au reuşit să asculte şi
varianta lui Dumnezeu, înainte
de a acţiona.
De ce acest eşec? De ce nu a existat un pas intermediar între tentaţie şi act?
Oare acest pas intermediar
să fie esenţa păcatului? Pasul lipsă este pasul dezbaterii. Adam şi Eva ar fi
putut pune la cale o
dezbatere între şarpe şi Dumnezeu, dar nereuşind să facă asta, nu au reuşit
să obţină varianta lui
Dumnezeu asupra problemei. Dezbaterea dintre şarpe şi Dumnezeu este
simbolul dialogului dintre
bine şi rău, care poate şi trebuie să apară în mintea fiinţelor umane.
Nereuşita noastră în a conduce —
sau de a conduce deplin şi din toată inima — această dezbatere internă între
bine şi rău este cauza
acelor acţiuni rele care constituie păcatul. în dezbaterea asupra înţelepciunii
unui acţiuni propuse,
fiinţele umane nu reuşesc în mod curent să obţină varianta lui Dumnezeu
asupra problemei respective.
Ei nu reuşesc să-1 consulte sau să-1 asculte pe Dumnezeu din interiorul lor,
acea cunoaştere a ceea ce
e corect, care locuieşte inerent în minţile tuturor oamenilor. Acest eşec se
datorează lenii. A menţine
aceste dezbateri interne înseamnă a lucra din greu. Ele au nevoie de timp şi
energie pentru a fi dirijate.
Iar dacă le luăm în serios — da-că-1 ascultăm serios pe acest „Dumnezeu” din
noi — vom descoperi
de obicei că sîntem îndemnaţi să apucăm pe calea mai grea, pe calea care
necesită un efort mai mare.
A conduce această dezbatere înseamnă a ne deschide pe noi înşine către
suferinţă şi luptă. Fiecare şi
oricare dintre noi, mai des sau mai rar, va fugi de această muncă, va căuta să
evite pasul cel dureros.
La fel ca Adam şi Eva şi ca oricare dintre strămoşii noştri, sîntem cu toţii
leneşi.

Aşa că păcatul originar există; este lenea noastră. Este foarte reală. Există în
fiecare şi în oricare dintre
noi — sugari, copii, adolescenţi, adulţi maturi şi vîrstnici; înţelepţi sau proşti;
schilozi sau oameni întregi; unii dintre noi pot să fie mai puţin leneşi decît
alţii, dar cu toţii sîntem
leneşi într-o oarecare măsură. Nu contează cît de energici şi ambiţioşi sau
chiar înţelepţi am putea fi,
dacă privim cu adevărat în noi înşine vom descoperi apărînd lenea la un
anumit nivel. Este forţa entropică
din noi care ne trage în jos şi care ne ţine din spate pentru a nu înainta pe
calea evoluţiei
spirituale.
Unii cititori ar putea să-şi spună în sinea lor: „Dar eu nu sînt leneş, lucrez
şaizeci de ore pe săptămînă
la mine la serviciu. Seara sau la sfîrşit de săptămînă, deşi sînt destul de
obosit, mă căznesc să ies cu
consoarta, să-mi duc copiii la grădina zoologică, să ajut la treburile casei, să
fac o mulţime de alte
lucruri. Uneori mi se pare că tot ce fac este să muncesc, să muncesc, să
muncesc.” Aceşti cititori se
poate să îmi fie simpatici, dar nu pot decît să persist în ideea că vor găsi
lenea dacă vor privi în ei
înşişi. Pentru că lenea ia alte forme decît cele indicate de numărul de ore
petrecute la slujbă sau
dedicate responsabilităţilor faţă de alţii. O formă majoră de lene este frica.
Mitul lui Adam şi al Evei
poate fi din nou folosit pentru a ilustra acest lucru. S-ar putea spune, de
exemplu, că nu lenea a fost
cea care i-a oprit pe Adam şi Eva de la a-i pune întrebări lui Dumnezeu despre
motivele ce se aflau în
spatele legii Lui, ci frica în faţa măreţiei lui Dumnezeu sau frica faţă de
sceptrul lui Dumnezeu. Dar
deşi nu orice frică este lene, de cele mai multe ori chiar asta este. Mare parte
din frica noastră este frica
de schimbarea de status quo, frica de a pierde ceea ce avem dacă ne
aventurăm mai departe de locul în
care ne găsim acum. în secţiunea despre disciplină am vorbit despre faptul că
oamenii găsesc noile
informaţii ca fiind ameninţătoare, pentru că dacă şi le-ar însuşi, ar avea mult
de lucru pentru a-şi
revizui propria hartă a realităţii şi ei caută în mod instinctiv să evite această
muncă. în consecinţă,
deseori luptăm împotriva noilor informaţii mai degrabă decît să încercăm să
le asimilăm. Rezistenţa
este motivată prin frică, da, dar baza acestei frici este lenea; frica de muncă
este cea cu care avem de-a
face. La fel, în secţiunea despre iubire am vorbit despre riscul de a ne extinde
într-un nou teritoriu, în
noi angajamente şi responsabilităţi, în noi relaţii şi niveluri de existenţă. Iată,
din nou aici apare riscul

pierderii status quo-ului şi
frica de munca implicată pentru a ajunge la un noust atusCJUO . Deci este
destul de probabil ca lui
Adam şi Evei să le fi fost frică de ceea ce s-ar fi putut întîmpla cu ei dacă ar fi
deschis acest subiect în
faţa lui Dumnezeu; în schimb, au încercat să apuce calea cea uşoară,
nelegitima scurtătură a ticăloşiei,
c*o-bîndirea unei cunoaşteri pentru care nu au muncit şi sperata că vor putea
să evadeze. Dar nu s-a
întîmplat astfel. A-l întreba pe Dumnezeu ne poate costa multă muncă, dar
morala acestei povestiri
este că trebuie să-1 întrebăm.
Psihoterapeuţii ştiu că, deşi pacienţii vin la ei căutînd o schimbare într-un fel
sau altul, ei sînt de fapt
îngroziţi de schimbare sau de munca pe care o presupune schimbarea. Din
cauza acestei terori sau a
lenii, majoritatea pacienţilor — poate nouă din zece — care încep procesul de
psihoterapie îl
abandonează cu mult înainte ca el să se fi încheiat. Majoritatea acestor
renunţări (sau eschivări) apar
după primele şedinţe sau după primele luni de tratament. Dinamica este
clară în cazul pacienilor
căsătoriţi, care devin conştienţi în primele şedinţe de terapie că mariajul lor
este îngrozitor de
dezordonat sau distructiv şi că deci calea spre sănătatea mintală va trece fie
prin divorţ, fie printr-un
proces extrem de dificil şi dureros de restructurare completă a mariajului. De
fapt, aceşti pacienţi au
deseori conştiinţa acestui fapt la nivel subliminal înainte de a căuta să facă
psihoterapie, iar primele
şedinţe de terapie nu fac decît să confirme faptul că ei deja ştiu şi sînt
îngroziţi de acest fapt. în orice
caz, ei devin copleşiţi de frica de a face faţă unei aparent imposibile dificultăţi
de a trăi singuri sau
aparent unei egal de imposibile dificultăţi de a munci timp de luni şi ani
împreună cu partenerii lor
pentru o îmbunătăţire radicală a relaţiei. Aşa că opresc tratamentul, uneori
după două sau trei şedinţe,
alteori după zece sau douăzeci. Pot să se oprească invocînd scuze precum:
„Ne-am decis că am făcut o
greşeală cînd am crezut că avem bani pentru tratament” sau pot să se
oprească în mod onest,
recunoscînd deschis: „Mi-e frică de ceea ce ar putea face această terapie cu
mariajul meu. Ştiu că este
o eschivă, poate odată o să am curajul să mă întorc.” Cu orice preţ, ei
optează pentru menţinereastatus
quo-ului mizerabil, preferîndu-1 extraordinarei cantităţi de efort pe care îşi
dau seama că trebuie să-1
depună pentru a ieşi fiecare din cursa lui personală.

în primele stadii ale dezvoltării spirituale, indivizii nu sînt de obicei conştienţi
de propria lene, deşi sar
putea să recunoască de formă astfel de lucruri, spunînd: „O, bineînţeles, ca
oricare alt om, am şi eu
momentele mele de lene.” Acest lucru se întîmplă din cauza părţii leneşe din
ei, care este ca un diavol
lipsit de scrupule şi specializat în deghizări înşelătoare. El acoperă propria
lene în tot felul de
raţionalizări pe care partea cea mai dezvoltată din sine nu le poate distinge
uşor şi nu poate lupta
împotriva lor, pentru că este prea slabă. O persoană va răspunde la sugestia
că ar trebui să-şi însuşească
o nouă cunoaştere într-un anumit domeniu astfel: „Acest domeniu a fost
studiat de o mulţime de
oameni, fără să ajungă vreunul la vreun răspuns” sau: „Ştiu un om care se
pricepea la asta şi era un
alcoolic care s-a sinucis” sau: „Nu-nveţi cal bătrîn la ham” sau: „Dvs. încercaţi
să mă manipulaţi pentru
a deveni o copie a dvs. şi nu cred că asta trebuie să facă psihoterapeutul.”
Toate aceste răspunsuri şi
multe altele sînt muşamalizări ale lenii pacienţilor sau ale discipolilor,
desemnate să o mascheze nu
atît faţă de terapeut sau profesor, cît faţă de ei înşişi. A recunoaşte lenea aşa
cum este şi a-ţi da seama
că şi tu suferi de ea este începutul retezării ei.
Din aceste motive, cei care sînt în stadii de dezvoltare spirituală relativ mai
avansate sînt chiar cei care
sînt cei mai conştienţi de propria lene. Cei mai puţin leneşi sînt cei care se
cred a fi cei mai trîndavi. în
strădania mea personală de a mă maturiza, am devenit gradual mai conştient
de noi cunoştinţe care
tind, ca şi cum ar fi după ele, să se furişeze pe lîngă mine. Sau am zărit căi
noi, constructive ale
gîndirii, pe care paşii mei au început să se tîrască, părînd a fi de capul lor.
Bănuiesc că de multe ori
aceste valoroase gînduri s-au furişat pe lîngă mine neobservate şi că am
rătăcit de la aceste valoroase
căi fără să ştiu ce fac. Dar cînd am devenit conştient de faptul că îmi trag
picioarele după mine, am
fost silit să-mi încordez voinţa şi să-mi iuţesc paşii chiar în direcţia pe care o
ocoleam. Lupta
împotriva entropiei nu ia sfîrşit niciodată.
Cu toţii avem un sine bolnav şi un sine sănătos. Nu contează cît de nevrotici
sau chiar psihotici am
putea fi, chiar dacă
părem a fi total înspăimîntaţi şi complet rigizi, încă există o parte din noi,
oricît de mică, care vrea
ca noi să creştem, căreia îi place schimbarea şi dezvoltarea, care e atrasă de
nou şi de necunoscut şi

care este gata să muncească şi să-şi asume riscurile implicate în dezvoltarea
spirituală. Şi nu contează
cît părem de sănătoşi şi evoluaţi spiritual, există încă o parte în noi, oricît de
mică, care nu vrea ca noi
să ne încordăm, care se cramponează de ceea ce este vechi şi familiar, care e
înspăi-mîntată de orice
schimbare sau efort, dorind confortul cu orice preţ şi absenţa durerii cu orice
cost, chiar dacă pedeapsa
va consta în ineficacitate, stagnare sau regresie. în unii dintre noi şinele
sănătos pare patetic de mic,
complet dominat de lene şi de frica monumentalului sine bolnav. Alţii dintre
noi pot să se dezvolte
rapid, şinele lor sănătos dominant fiind nerăbdător să se înalţe în strădania
de a evolua către divinitate;
şinele sănătos trebuie totuşi să fie întotdeauna vigilent împotriva lenii sinelui
bolnav, care încă bîntuie
în interiorul nostru. Sub un aspect, noi, fiinţele umane sîntem toate egale. în
fiecare şi în toţi există un
sine dublu, unul bolnav şi unul sănătos — o pulsiune de viaţă şi o pulsiune de
moarte, dacă vreţi.
Fiecare dintre noi reprezintă întreaga rasă umană; în fiecare dintre noi există
instinctul pentru
divinitate şi speranţa pentru omenire şi în fiecare dintre noi există păcatul
originar al lenii, forţa
entropică mereu prezentă trăgîndu-ne în jos încă din copilărie spre mormînt şi
spre mlaştinile sau
smîrcurile din care am evoluat.
Problema răului

Sugerînd că lenea este păcatul originar şi că lenea în forma sinelui bolnav ar
putea fi chiar diavolul, ar
fi relevant să completăm puţin tabloul făcînd cîteva remarci despre natura
răului. Problema răului este
poate una dintre cele mai mari probleme ale teologiei. Totuşi, aşa cum s-a
întîmplat cu multe alte
probleme „religioase”, ştiinţa psihologiei a acţionat, cu cîteva excepţii minore,
ca şi cum răul nu ar
exista. Psihologia poate contribui mult la elucidarea acestui subiect. Sper că
voi putea să contribui la
aceasta în lucrări care vor urma. Deocamdată, fiind vorba doar de o temă
periferică din această carte,
mă voi limita la a prezenta pe scurt patru concluzii la care am ajuns în ceea
ce priveşte natura răului.
Mai întîi, trebuie să conchid că răul este real. Nu este o plăsmuire a
imaginaţiei sau a slăbiciunii minţii
religioase primitive în încercarea de a explica necunoscutul. Există cu
adevărat oameni şi instituţii
făcute de către oameni care răspund cu ură în prezenţa binelui şi ar distruge
binele atît cît le stă în
putere să o facă. Ele ar face acest lucru nu cu o răutate conştientă, ci într-un
fel de orbire, de lipsă de
conştiinţă a propriului rău — într-adevăr, căutînd să evite orice astfel de
conştientizare. Aşa cum a fost
descris răul în literatura religioasă, ele urăsc lumina şi instinctiv vor face orice
ca să o evite, inclusiv
încercînd să o stingă. Astfel de oameni ar distruge lumina în propriii lor copii
şi în toate fiinţele ce se
află în puterea lor.
Oamenii răi urăsc lumina, pentru că ea îi dezvăluie pe ei înşişi lor înşile. Ei
urăsc binele, pentru că el
dezvăluie propria lor răutate. Ei urăsc iubirea, pentru că le dezvăluie lenea. Ei
vor distruge lumina,
binele, iubirea pentru a evita durerea conştientizării de sine. A doua concluzie
a mea este atunci că răul
este lenea dusă la ultima extraordinară extremă. Aşa cum am definit-o,
iubirea este antiteza lenii.
Lenea obişnuită este nereuşita pasivă de a iubi. Unii oameni leneşi obişnuiţi
pot să nu ridice un deget
pentru a se extinde pe sine pînă cînd nu sînt constrînşi să o facă. Ei vor lua în
considerare orice acţiune
ce le stă în putere pentru a-şi proteja propria lene, pentru a conserva
integritatea sinelui lor bolnav. în
loc de a-i nutri, ei îi vor distruge de fapt pe ceilalţi din această cauză. Dacă e
necesar, chiar îi vor ucide
pentru a scăpa de durerea propriei lor dezvoltări spirituale. Pentru că
integritatea sinelui lor bolnav este
ameninţată de sănătatea spirituală a celor din jurul lor, ei vor căuta prin toate
mijloacele să zdrobească
şi să demoleze sănătatea spirituală care ar putea exista în apropierea lor.
Definesc răul atunci ca un
exerciţiu de putere politică — ca impunere a propriei voinţe asupra celorlalţi
printr-o coerciţie făţişă
sau mascată — pentru a evita extinderea sinelui în scopul nutririi dezvoltării
spirituale. Lenea
obişnuită este non-iubire; răul este anti-iubire.
Cea de-a treia concluzie a mea este că existenţa răului este inevitabilă, cel
puţin în acest stadiu al
evoluţiei umane. Dată fiind forţa entropică şi faptul că oamenii posedă liber
arbitru, este inevitabil ca
lenea să fie bine stăpînită de unii şi complet nestăpînită de ceilalţi. Entropia
pe de o parte şi cursul
evoluţionar al iubirii pe de altă parte sînt forţe opuse şi este un fapt natural
că aceste forţe se vor găsi
într-un echilibru relativ în majoritatea oamenilor, deşi unii, la o extremă, vor
manifesta o iubire
aproape pură, iar alţii, la cealaltă extremă, o pură entropie a răului. Pentru că
ele sînt forţe aflate în
conflict, este de asemenea inevitabil ca aceia ce se află la extreme să fie
încleştaţi în bătălie; este tot
atît de natural pentru rău să urască binele precum este pentru bine să urască
răul.

Am ajuns la o ultimă concluzie, aceea că în timp ce entropia este o forţă
enormă în cele mai extreme
forme ale răului uman, este straniu de ineficientă ca forţă socială. Eu însumi
am fost martor al răului în
acţiune, atacînd în mod vicios şi distrugînd în mod eficient spiritele şi minţile
a zeci de copii. Dar răul
se retrage dacă avem în vedere tabloul în mare al evoluţiei umane. Pentru că
fiecare suflet pe care îl
distruge — şi sînt destule — este folositor pentru salvarea celorlalte. Pe
neştiute, răul serveşte ca
baliză pentru a-i avertiza pe ceilalţi să se îndepărteze de bancurile lui de
nisip. Din cauză că majoritatea
am fost dăruiţi cu un simţ aproape instinctiv de oroare faţă de nelegiuirea
răului, atunci cînd îi
recunoaştem prezenţa, personalităţile noastre devin vigilente prin
conştientizarea existenţei lui.
Conştientizarea lui este un semnal de a ne purifica. Răul a fost cel care, de
exemplu, 1-a ridicat pe
Cristos pe cruce, fapt care ne-a făcut pe noi să-1 vedem din depărtare.
Implicarea noastră personală în
lupta împotriva răului din lume reprezintă una din căile prin care ne
dezvoltăm.
Evoluţia conştiinţei

Cuvintele „conştient” şi „conştientizare” au apărut aici în mod repetat pînă
acum. Oamenii răi se opun
conştientizării propriei lor condiţii. Un semn al celor avansaţi spiritual este
conştientizarea propriei lor leni. Oamenii deseori nu sînt conştienţi de propria
lor religie sau de
viziunea lor asupra lumii şi în cursul dezvoltării lor religioase este necesar ca
ei să devină conştienţi de
propriile presupoziţii şi înclinaţii. Prin înfrînare şi prin atenţia privirii ne
dezvoltăm devenind mult
mai conştienţi de ceea ce iubim şi de lume. O parte esenţială a disciplinei o
constituie dezvoltarea
conştientizării responsabilităţii şi a puterii noastre de a alege. Capacitatea de
conştientizare o atribuim
acelei părţi a minţii pe care o numim conştientă sau conştiinţă. Sîntem acum
în punctul în care putem
defini dezvoltarea spirituală ca dezvoltare sau evoluţie a conştiinţei.
Cuvîntul „conştient” este derivat din prefixul latinesc con, însemnînd „cu” şi
cuvîntulscire, însemnînd
„a cunoaşte”. A fi conştient înseamnă „a cunoaşte cu”. Dar cum putem
înţelege acest „cu”? A cunoaşte
cu ce ? Am vorbit despre faptul că partea inconştientă a minţii noastre este
posesoarea unei cunoaşteri
extraordinare. Ea ştie mai mult decît ştim noi, prin „noi” fiind definit şinele
nostru conştient. Iar atunci
cînd devenim conştienţi de un adevăr nou, acest lucru se întîmplă pentru că
noi îl recunoaştem ca fiind

adevăr; noi îl re-cunoaş-tem ca fiind ceva deja cunoscut. Să concluzionăm
oare că a deveni conştient
înseamnă a cunoaştecu inconştientul? Dezvoltarea conştiinţei este
dezvoltarea în mintea noastră conştientă
a cunoaşterii odată cu conştientizarea minţii noastre inconştiente, care deja
posedă această
cunoaştere. Este un proces al minţii conştiente care ajunge în sincronicitate
cu inconştientul. Acesta nar
trebui să fie un proces străin psihote-rapeuţilor, care în mod curent definesc
terapia ca pe un proces
de a „face inconştientul conştient” sau de a lărgi domeniul conştiinţei în
raport cu domeniul
inconştientului.
Dar încă nu am explicat în ce mod posedă inconştientul toată această
cunoaştere pe care noi nu am

aflat-o încă în mod conştient. încă o dată, întrebarea este atît de
fundamentală, încît nu avem un
răspuns ştiinţific. încă o dată, nu putem decît să construim ipoteze. Şi încă o
dată, nu cunosc nici o
ipoteză la fel de satisfăcătoare ca postularea existenţei unui Dumnezeu care
este intim asociat cu noi
— atît de intim, încît El este parte din noi. Dacă vreţi să aflaţi cel mai potrivit
loc în care să
căutaţi graţia, acesta este în voi înşivă. Este sugerat aici faptul că interfaţa
dintre Dumnezeu şi om este
cel puţin în parte interfaţa dintre inconştient şi conştient. Se poate spune
cumva că inconştientul este
Dumnezeu. Dumnezeu înăuntrul nostru. Sîntem parte din Dumnezeu tot
timpul. Dumnezeu a fost în
noi tot timpul, este acum, va fi mereu.
Cum se poate întîmplă aşa ceva? Dacă cititorul este îngrozit de ideea că
inconştientul este Dumnezeu,
ar trebui să-şi amintească faptul că aceasta nu este o concepţie eretică, fiind
în esenţă aceeaşi cu
concepţia creştină a Duhului Sfînt sau a Sfîntului Spirit care locuieşte în noi
toţi. Găsesc de mare ajutor
a înţelege relaţia dintre Dumnezeu şi noi înşine gîndind inconştientul ca pe un
rizom sau ca pe un
sistem de rădăcini incredibil de mare şi bogat, care hrăneşte mica plantă a
conştiinţei ce încolţeşte în
mod vizibil din inconştient. îi sînt îndatorat pentru această analogie lui Jung,
care, descriindu-se pe
sine însuşi ca pe o „aşchie a deităţii infinite”, continuă să spună:
„Viaţa am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăieşte din rizomul ei.
Viaţa sa propriu-zisă nu este
vizibilă, ea îşi are sălaşul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pămîntului
durează doar o vară.
Apoi se ofileşte — o apariţie efemeră. Dacă ne gîndim la devenirea şi
dispariţia infinită a vieţii şi

culturilor, ni se conturează impresia unei deşertăciuni absolute; dar eu n-am
pierdut niciodată sentimentul
perenităţii vieţii sub eterna schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este
cea care dispare.

Rizomul dăinuie.”*
Jung nu a mers niciodată atît de departe încît să afirme că Dumnezeu există
în inconştient, deşi
scrierile sale sînt orientate clar în această direcţie. Ceea ce a făcut el a fost
să dividă inconştientul întrun
„inconştient personal”, mai superficial şi un „inconştient colectiv”, profund,
care este comun genu-
lui uman. în viziunea mea, inconştientul colectiv este Dumnezeu; conştientul
este omul ca individ, iar
inconştientul personal este interfaţa dintre ele. Avînd acest rol de interfaţă,
este inevitabil ca
inconştientul personal să fie un loc în care să existe o anumită tulburare,
scena unei bătălii între voinţa
lui Dumnezeu şi voinţa individului. Am descris înainte inconştientul ca fiind un
tărîm benign şi iubitor.
Aceasta şi cred că este. Dar visele, deşi conţin mesaje de înţelepciune
iubitoare, conţin de asemenea
multe semne de conflict; deşi pot fi vise de plăcută reînnoire de sine, ele pot
fi de asemenea şi coşmaruri
înfricoşătoare, tumultuoase. Din cauza acestui tumult, bolile mentale au fost
localizate de către
majoritatea gîndito-rilor în inconştient, ca şi cum inconştientul ar fi sălaşul
psihopatologiei, iar
simptomele ar fi ca nişte demoni subterani care ies la suprafaţă pentru a-i
scoate din minţi pe oameni.
Aşa cum am mai spus, perspectiva mea este opusă. Cred că de fapt
conştientul este sălaşul
psihopatologiei, iar afecţiunile mintale sînt afecţiuni ale conştiinţei. Ne
îmbolnăvim din cauză că
şinele nostru conştient se opune înţelepciunii noastre inconştiente. Tocmai
deoarece conştiinţa este
tulburată apare acest conflict între ea şi inconştientul care caută să o
vindece. Cu alte cuvinte, boala
mintală apare atunci cînd voinţa conştientă a individului deviază substanţial
de la voinţa lui
Dumnezeu, care este voinţa prorpiului inconştient al individului. Am spus că
scopul suprem al
dezvoltării spirituale este ca individul să devină una cu Dumnezeu. Să
cunoască împreună cu
Dumnezeu. Pentru că de acum inconştientul este Dumnezeu, vom putea
defini în continuare scopul
creşterii spirituale ca fiind atingerea divinităţii de către şinele conştient.
Aceasta înseamnă pentru
individ să devină total, în întregime Dumnezeu. înseamnă oare aceasta că
scopul este unirea conştiinţei

cu inconştientul, devenind astfel inconştienţă? Nu prea. Ajungem acum la
rostul a toate acestea. Rostul
este de a deveni Dumnezeu, conservînd însă conştiinţa. Dacă mugurele
conştiinţei care se dezvoltă din
rizomul Dumnezeului inconştient poate deveni el însuşi Dumnezeu, atunci
Dumnezeu îşi va asuma o
nouă formă de viaţă. Aceasta este semnificaţia existenţei noastre individuale.
Sîntem născuţi pentru că
putem deveni, ca şi conştiinţe individuale, o nouă formă de viată a lui
Dumnezeu.
Conştiinţa este partea executivă a întregii noastre fiinţe. Conştiinţa este cea
care ia decizii şi le traduce
în acţiuni. Dacă ar fi să devenim inconştienţi cu totul, am fi într-adevăr ca un
nou născut, una cu
Dumnezeu, dar incapabili de vreo acţiune care să facă simţită prezenţa lui
Dumnezeu în lume. Aşa
cum am menţionat, există în gîndirea mistică a teologiei hinduse sau
buddhiste ideea regresiunii, în
care statutul nou-născutului, fără graniţe ale eului, este comparat cu Nirvana,
iar scopul intrării în
Nirvana pare similar cu reîntoarcerea în pîntecele matern. Scopul teologiei
prezentate aici şi al
majorităţii misticilor este exact opusul. Nu este vorba de a deveni lipsiţi de
eu, nou-născuţi
inconştienţi. Mai degrabă este vorba de a dezvolta un ego matur, conştient,
care apoi să poată deveni
eu al lui Dumnezeu. Dacă adulţi fiind mergem pe două picioare, sîntem
capabili să facem alegeri
independente care influenţează lumea, putem să ne identificăm libera
noastră voinţă matură cu cea a
lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îşi va asuma, prin intermediul eului nostru
conştient, o nouă şi
puternică formă de viaţă. Vom deveni mijlocitorii lui Dumnezeu, braţele sale,
ca să spunem aşa, şi prin
urmare parte din El. Şi atît cît putem prin deciziile noastre conştiente să
influenţăm lumea în acord cu
voinţa Sa, vieţile noastre însele vor deveni mijlocitoare ale graţiei lui
Dumnezeu. Noi înşine vom
deveni o formă a graţiei lui Dumnezeu, lucrînd în numele Lui, în mijlocul
umanităţii, creînd iubire
acolo unde iubirea nu exista înainte, trăgînd pînă la nivelul nostru de
conştiinţă pe aproapele nostru,
împingînd planul evoluţiei umane înainte.
Natura puterii

Am ajuns acum în punctul în care putem înţelege natura puterii. Este un
subiect foarte greşit înţeles.
Unul dintre motivele acestei înţelegeri greşite este acela că există două feluri
de puteri — politică şi
spirituală. Mitologia religioasă s-a ostenit să traseze distincţia între cele două.
înainte de naşterea lui

realitate cu orice preţ”; şi „Boala mintală apare atunci cînd voinţa conştientă
a individului deviază
substanţial de la voinţa lui Dumnezeu, care este voinţa inconştientului
individului”. Să examinăm
acum această chestiune a bolii mintale mai îndeaproape şi să unim aceste

elemente într-un întreg
coerent.
Ne trăim vieţile într-o lume reală. Pentru a le trăi cum trebuie, este necesar să
ajungem să înţelegem
realitatea lumii cît putem de bine. Dar la o astfel de înţelegere nu ajungem
uşor. Multe aspecte ale
realităţii lumii şi ale relaţiei noastre cu lumea sînt dureroase pentru noi. Le
putem înţelege doar prin
efort şi suferinţă. Oricare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică,
încearcă să evite acest efort
şi această suferinţă. Ignorăm aspectele dureroase ale realităţii, alungind din
conştiinţa noastră anumite
fapte neplăcute. Cu alte cuvinte, încercăm să ne apărăm conştiinţa,
conştientizarea pe care o avem de
realitate. Facem acest lucru printr-o multitudine de mijloace, pe care psihiatrii
le numesc mecanisme
de apărare. Oricare dintre noi foloseşte astfel de mecanisme pentru a-şi
limita conştientizarea. Dacă în
lenea noastră şi în frica noastră de a suferi ne apărăm masiv de
conştientizare, înţelegerea de către noi
a lumii va avea puţin sau deloc de-a face cu realitatea. Din cauză că acţiunile
noastre se bazează pe
înţelegerea noastră, comportamentul nostru va
deveni nerealist. Cînd acest lucru se întîmplă într-o măsură suficientă,
semenii noştri îşi dau seama că
„am pierdut legătura cu realitatea”, soco-tindu-ne bolnavi mintal, deşi noi
sîntem convinşi de sănătatea
noastră*. Dar încă mult înainte ca lucrurile să ajungă la această extremă, iar
boala să fie observată de
semenii noştri, inconştientul nostru observă neadaptarea noastră crescîndă.
O astfel de observaţie ne
este oferită de către inconştient printr-o diversitate de mijloace: coşmaruri,
crize de anxietate, depresii
şi alte simptome. Deşi mintea noastră conştientă neagă realitatea,
inconştientul, care este omniscient,
cunoaşte situaţia reală şi încearcă să ne ajute, prin formarea simptomelor
stimulînd mintea noastră
conştientă să conştientizeze că ceva e greşit. Cu alte cuvinte, simptomele
dureroase şi nedorite ale
bolii mintale sînt manifestări ale graţiei. Ele sînt produse ale „puternicei forţe
ce-şi are originea în
afara conştiinţei, care nutreşte creşterea noastră spirituală”.
Am arătat deja într-o scurtă discuţie despre depresie, spre sfîrşitul primei
secţiuni despre disciplină, că

simptomele depresive sînt pentru individul suferind semne că multe nu sînt
regulă cu el şi că trebuie
făcute modificări majore. Unele exemple de cazuri pe care le-am folosit
pentru a demonstra alte
principii pot fi de asemenea folosite pentru a-1 ilustra pe următorul:
simptomele neplăcute ale bolii
mintale servesc pentru a le atrage oamenilor atenţia că au luat un drum
greşit, că spiritele lor nu se
dezvoltă şi sînt într-o gravă primejdie. Dar aş vrea să descriu pe scurt încă un
caz pentru a demonstra
anume rolul simptomelor.
Betsy era o femeie de treizeci şi doi de ani, drăguţă şi inteligentă, dar cu o
sfioşenie aproape virginală,
care a venit să mă vadă din cauza unor crize severe de anxietate. Era
singurul copil al unor părinţi catolici
din clasa muncitoare, care fuseseră cumpătaţi şi strînseseră bani să o trimită
la facultate. După un an de facultate
însă, în ciuda faptului că se descurca bine cu studiile, s-a decis să
abandoneze şi să se căsătorească cu
băiatul de peste drum — care era mecanic. Şi-a luat o slujbă ca vînzătoare
într-un supermagazin. Toate
au mers bine timp de doi ani. Dar apoi, brusc, au apărut crizele de anxietate.
De neconsolat. Erau total
imprevizibile — cu excepţia faptului că apăreau totdeauna cînd era în afara
apartamentului, undeva
fără soţul ei. Se puteau întîmpla cînd mergea la cumpărături, cînd era la
slujbă în supermagazin sau pur
şi simplu cînd se plimba pe stradă. Intensitatea panicii pe care o simţea în
acele momente era
copleşitoare. Trebuia să abandoneze orice făcea şi să fugă literalmente spre
casă sau la garajul unde
lucra soţul ei. Doar atunci cînd era cu el sau acasă panica se diminua. Din
cauza acestor atacuri, a
trebuit să-şi părăsească slujba.
Cînd tranchilizantele pe care i le dădea medicul generalist nu au reuşit să
oprească sau măcar să
influenţeze intensitatea atacurilor de panică, Betsy a venit să mă consulte.
„Nu ştiu ce e rău cu mine”,
s-a văitat ea. „Totul în viaţa mea e minunat. Soţul meu este bun cu mine. Ne
iubim foarte mult. Mi-a
plăcut slujba pe care o am. Acum totul e groaznic. Nu ştiu de ce mi se
întîmpla asta. Simt că o să
înnebunesc. Ajutaţi-mă. Aju-taţi-mă ca lucrurile să fie la fel de bune cum erau
înainte.” Dar,
bineînţeles, Betsy a descoperit lucrînd împreună cu mine că înainte lucrurile
nu mergeau chiar atît de
bine. încet şi dureros, a ieşit la suprafaţă faptul că, deşi soţul ei era bun cu
ea, o iritau mai multe lucruri
la el. Manierele îi erau vulgare. Aria de interese îi era restrînsă. Cînd voia să
se distreze, nu ştia altceva

decît să se uite la televizor. O plictisea. Apoi a început să recunoască faptul
că şi slujba ei de casier în
supermagazin o plictisea. Aşa că a început să se întrebe de ce a părăsit
facultatea pentru o existenţă atît
de neincitantă. „Ei bine, mă simţeam din ce în ce mai neconfortabil acolo”, a
recunoscut ea. „Tinerii de

acolo luau droguri şi făceau mult sex. Nu mă simţeam în regulă în această
privinţă. Mă luau la
întrebări nu doar băieţii care voiau să facă sex cu mine, dar chiar prietenele
mele. Credeau că sînt naivă.
Mi-am dat seama că începusem să mă îndoiesc de mine însămi, de
Biserică şi chiar de valorile părinţilor mei. Cred că eram speriată.” în cursul
terapiei, Betsy a început
să-şi pună întrebarea dacă nu cumva fugea de ceva atunci cînd a părăsit
facultatea. în cele din urmă, sa
întors la facultate. Din fericire, în ceea ce o priveşte, soţul ei s-a dovedit
doritor de a se dezvolta
odată cu ea şi a mers şi el la facultate. Orizonturile lor s-au lărgit rapid. Şi
bineînţeles atacurile de
anxietate au luat sfîrşit.
Există mai multe feluri de a privi acest caz destul de tipic. Atacurile de
anxietate ale lui Betsy erau în
mod clar o formă de agorafobie (literal, frică de pieţe publice, dar mai uzual,
frică de spaţii deschise),
iar pentru ea reprezenta o frică de libertate. Avea aceste atacuri atunci cînd
era afară, nestînjenită de
soţul ei, liberă să se mişte şi să stabilească legături cu ceilalţi. Frica de
libertate era esenţa bolii ei
mintale. Unii ar putea spune că boala ei consta în atacurile de anxietate ce
reprezentau frica de
libertate, dar eu găsesc că e mai folositor, mai relevant să privesc lucrurile în
alt fel. Frica de libertate
pe care o avea Betsy preceda atacurile de anxietate. Din cauza acestei frici a
părăsit facultatea şi a
început procesul restrîngerii dezvoltării sale. După cum cred eu, Betsy era
bolnavă cu trei ani înainte
de apariţia simptomelor. Totuşi, nu era conştientă de boala ei şi de răul pe
care şi-1 făcea prin
autorestrîngere. Simptomele, aceste atacuri de anxietate pe care ea nu le
dorea şi nu le ceruse, din
cauza cărora se simţea „blestemată”, „de neconsolat”, au fost cele care au
făcut-o să-şi conştientizeze
în cele din urmă boala şi au forţat-o să reintre pe drumul auto-corecţiei şi
dezvoltării. Cred că acest
model e adevărat pentru majoritatea bolilor mintale. Simptomele şi boala nu
sînt acelaşi lucru. Boala
există înainte de simptome. în loc de a fi boala, simptomele sînt începutul
vindecării ei. Faptul că sînt
nedorite face cu atît mai mult din ele un fenomen al graţiei — un dar de la
Dumnezeu, un mesaj de la

inconştient, dacă doriţi, pentru a iniţia o autoexaminare şi o reparaţie.
Aşa cum se întîmpla în general cu graţia, majoritatea oamenilor resping acest
dar şi îi nesocotesc
mesajul. Fac acest lucru într-o diversitate de moduri, toate reprezentînd
încercări de a evita
responsabilitatea pentru boala lor. încearcă să ignore simptomele, pretinzînd
că ele nu sînt cu adevărat
simptome, că oricine are parte de „aceste mici
atacuri din cînd în cînd”. încearcă să facă ceva împrejurul lor, părăsin-du-şi
slujbele, încetînd să mai
şofeze, mutîndu-se într-un nou oraş, evitînd anumite activităţi. încearcă să se
ferească de aceste
simptome prin tranchilizante, prin micile pilule prescrise de medic sau
anesteziindu-se ei înşişi prin
alcool sau alte droguri. Chiar dacă acceptă faptul că au aceste simptome, prin
multe mijloace subtile,
ei vor încerca de obicei să dea vina pe lumea din afară — pe rudele
nepăsătoare, pe prietenii falşi, pe
companiile lacome, pe societatea bolnavă şi chiar pe soartă — pentru
condiţia în care se găsesc. Doar
cîţiva, care acceptă responsabilitatea simptomelor lor, care îşi dau seama că
simptomele lor sînt o
manifestare a tulburării sufletului lor, iau în seamă mesajul inconştientului şi
acceptă graţia. Acceptă
propria inadecvare şi durerea necesară de a lucra pentru a se vindeca. Dar
pentru ei, ca şi pentru Betsy
şi toţi ceilalţi doritori să înfrunte durerea unei psihoterapii există o mare
răsplată. Despre ei vorbea
Cristos în prima dintreFericiri: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor e
împărăţia cerurilor.”*
Ceea ce am spus aici despre relaţiile dintre graţie şi boala mintală este
frumos redat în marele mit
grecesc al lui Oreste şi al Furiilor**.
Oreste era fiul cel mare al lui Atreus, bărbat care încercase în mod greşit să
se dovedească mai
puternic decît zeii. Din cauza nelegiuirii săvîrşite împotriva lor, zeii l-au
pedepsit pe Atreus aruncînd
un blestem asupra tuturor urmaşilor săi. Ca parte a acestui blestem aruncat
asupra casei Atrizilor,
mama lui Oreste, Clitemnestra, i-a omorît tatăl şi şi-a omorît soţul,
pe Agamemnon. Această nelegiuire a făcut ca blestemul să cadă pe capul lui
Oreste, în virtutea codului
grecesc al onoa-rei. Fiul este obligat înainte de toate să-1 omoare pe ucigaşul
tatălui său. Totuşi, cel
mai mare păcat pe care-1 poate comite un grec era păcatul de a-şi ucide
mama. Oreste a fost torturat de
această dilemă. în cele din urmă, a făcut ceea ce părea că trebuie să facă şi
şi-a omorît mama. Pentru
acest păcat, zeii l-au pedepsit pe Oreste să fie bîntuit de Furii de trei harpii
înfiorătoare, care puteau fi

văzute şi auzite doar de el şi care să-1 tortureze zi şi noapte cu critica lor
trăncănitoare şi apariţia lor
înspăimîntătoare.
Urmat oriunde se ducea de către Furii, Oreste rătăcea cău-tînd ispăşire pentru
crima sa. După mulţi ani
de reflecţie singuratică şi anulare de sine, Oreste le-a cerut zeilor să-1
elibereze de blestemul ce apăsa
pe casa lui Atreus şi de Furiile care-1 bîntuiau, afirmînd că a reuşit să
ispăşească uciderea mamei sale.
S-a întrunit un tribunal al zeilor. Vorbind în apărarea lui Oreste, Apollo a
argumentat că el pusese la
cale întreaga situaţie ce îl adusese pe Oreste în poziţia în care nu a avut de
ales, trebuind să-şi omoare
mama şi, prin urmare, Oreste nu putea fi responsabil de aceasta. în acest
punct Oreste a sărit în sus şi
şi-a contrazis propriul apărător spu-nînd: „Eu am fost, Apollo, cel care mi-am
ucis mama.” Zeii erau
uluiţi. Niciodată pînă atunci un membru al casei lui Atreus nu îşi asumase
întreaga responsabilitate
fără să dea vina pe zei. în cele din urmă, zeii au decis judecata în favoarea lui
Oreste şi nu numai că lau
eliberat de sub blestemul ce apăsa casa lui Atreus, dar de asemenea au
transformat Furiile în
Eumenide, spirite iubitoare, prin a căror sfătuire înţeleaptă Oreste va avea
întotdeauna o soartă
favorabilă.
Inţelesul acestui mit nu este obscur. Eumenidele sau „cele blînde” se referă
de asemenea la
„purtătoarele graţiei”. Furiile halucinatorii care puteau fi percepute doar de
către Oreste reprezintă
simptomele, iadul personal al bolii sale mintale. Transformarea Furiilor în
Eumenide reprezintă
transformarea bolii mintale în soarta bună de care am vorbit. Această
transformare a apărut datorită
faptului că Oreste a fost dispus să accepte responsabilitatea pentru boala lui
mintală. Deşi în ultimă
instanţă căuta să se elibereze de ele, el nu vedea Furiile ca pe o pedeapsă
nedreaptă şi nu se percepea
pe el însuşi ca fiind victima societăţii sau a
orice altceva. Fiind un rezultat inevitabil al blestemului ce apăsa casa lui
Atreus, Furiile simbolizează
faptul că boala mintală este o problemă de familie, apărută în fiecare dintre
părinţi sau strămoşi, că
păcatul tatălui ese trecut asupra copilului. Dar Oreste nu a dat vina pe familia
sa — pe părinţii sau
bunicii săi, aşa cum ar fi putut să o facă. Nu a dat vina nici pe zei sau
„soartă”. în schimb, şi-a acceptat
condiţia ca fiind cea pe care şi-a construit-o singur şi a făcut efortul de a se
vindeca. A fost un proces

lung, aşa cum tind să fie majoritatea terapiilor. Dar ca rezultat, el a fost
vindecat şi prin acest proces de
vindecare prin propriul efort lucrurile care altădată îi provocau suferinţă au
fost cele care i-au adus
înţelepciunea.
Toţi psihoterapeuţii experimentaţi au văzut acest mit transpus în practica lor
şi au fost martori ai
transformării Furiilor în Eumenide, în minţile şi vieţile pacienţilor cu care au
avut cel mai mare succes.
Nu a fost o transformare uşoară. Imediat ce şi-au dat seama că, în ultimă
instanţă, procesul terapiei le
cere să-şi asume responsabilitatea pentru condiţia în care se găsesc şi pentru
procesul vindecării,
majoritatea pacienţilor, indiferent cît de doritori de terapie păreau să fie la
început, au abandonat-o. Au
ales să fie mai degrabă bolnavi şi să dea vina pe zei decît să se facă bine,
fără a mai da vina pe
altcineva. Din minoritatea care a rămas să continue terapia, mulţi au trebuit
să fie învăţaţi să-şi asume
responsabilitatea totală pentru ei înşişi ca parte a vindecării lor. Această
învăţare — „instruire” ar fi un
cuvînt mai potrivit — este strădania terapeutului care-şi confruntă metodic
pacientul cu ezitarea lui de
a-şi asuma responsabilitatea iarăşi şi iarăşi şi iarăşi, şedinţă după şedinţă,
lună după lună şi deseori an
după an. Frecvent, la fel ca şi copiii încăpăţînaţi, ei se vor zbate şi vor ţipa
atunci cînd sînt conduşi
către ideea unei responsabilităţi complete pentru ei înşişi. în cele din urmă
însă, vor reuşi. Este rar
pacientul care intră în terapie cu disponibilitatea de a-şi asuma o
responsabilitate totală încă de la
început. Terapia, în astfel de cazuri, deşi poate mai este încă necesară un an
sau doi, este relativ scurtă,
relativ netedă şi deseori un proces foarte plăcut atît pentru pacient cît şi
pentru terapeut. In
orice caz, indiferent dacă e relativ uşoară sau dificilă şi prelungită,
transformarea Furiilor în Eumenide
va apărea. Cei care au stat faţă în faţă cu boala lor mintală, care şi-au
acceptat totala responsabilitate
pentru ea şi au făcut schimbările necesare în ei înşişi pentru a depăşi boala
şi-au dat seama nu numai
că sînt vindecaţi şi eliberaţi de blestemele copilăriei lor şi ale strămoşilor, dar
şi că trăiesc într-o lume
nouă şi diferită. Problemele de altădată sînt percepute acum ca oportunităţi.
Barierele dezgustătoare de
altădată sînt acum provocări binevenite. Gînduri înainte nedorite devin intuiţii
folositoare; sentimente
înainte renegate devin sursă de energie şi îndrumare, întîmplări care
odinioară păreau a fi poveri par

acum daruri, inclusiv simptomele din care şi-au revenit. „Depresia şi atacurile
mele de anxietate au
fost cele mai bune lucruri care mi s-au întîmplat vreodată”, vor spune ei la
sfîrşitul unei terapii reuşite.
Chiar dacă vor ieşi din terapie fără credinţă în Dumnezeu, astfel de pacienţi
care au reuşit vor avea
totuşi în general un sentiment foarte real că au fost atinşi de graţie.
Rezistenţa la graţie

Oreste nu s-a dus la psihoterapeut; s-a vindecat singur. Chiar dacă ar fi
existat psihoterapeuţi în Grecia
antică, el tot ar fi trebuit să se vindece singur. Pentru că aşa cum am
menţionat, psihoterapia este doar
un instrument — o disciplină. De pacient depinde să aleagă sau să respingă
instrumentul, iar odată
ales, pacientul este cel care hotărăşte cît să folosească acest instrument şi cu
ce scop. Există oameni
care vor depăşi tot felul de obstacole — de exemplu, bani insuficienţi,
experienţe anterioare
dezastruoase cu psihiatri sau psihoterapeuţi, dezaprobarea rudelor, clinici
reci şi respingătoare —
pentru a urma o terapie şi pentru a obţine orice picătură din beneficiile ei
posibile. Alţii însă vor
respinge terapia chiar dacă le va fi oferită pe o tavă de argint; sau chiar dacă
ajung să se angreneze
într-o relaţie terapeutică, vor trece prin ea ca gîsca prin apă, netrăgînd nici un
folos, indiferent cît de
capabil este terapeutul, indiferent de efortul şi iubirea lui. Deşi la sfîrşitul unui
caz de succes sînt tentat
să am sentimentul că eu l-am vindecat pe pacient, ştiu că, în realitate, nu am
fost mai mult decît un catalizator
— şi că am avut noroc să fiu astfel. Dacă în ultimă instanţă oamenii se
vindecă singuri cu sau fără instrumentul
psihoterapiei, de ce sînt atît de puţini cei care o fac şi atît de mulţi cei care nu
o fac? Dacă drumul
creşterii spirituale, în ciuda dificultăţii, este deschis tuturor, de ce atît de
puţini aleg să meargă pe el?
La această problemă se referea Cristos cînd a spus „căci mulţi sînt chemaţi,
dar puţini sînt aleşi”. Dar
de ce sînt aleşi doar puţini şi ce îi distinge pe aceştia de cei mulţi? Răspunsul
pe care mulţi
psihoterapeuţi sînt obişnuiţi să îl dea se bazează pe o concepţie privind
diferitele grade de gravitate în
psihopatologie. Cu alte cuvinte, ei cred că deşi mulţi oameni sînt bolnavi, unii
sînt mai bolnavi decît
alţii, iar cei mai bolnavi sînt mai dificil de vindecat. Mai mult, gravitatea bolii
mintale a cuiva este în
mod direct determinată de cît de devreme au fost privaţi de grija părintească
şi de gravitatea acestei
privaţiuni suferite în copilărie. Anume, se crede că indivizii cu psihoze au avut
parte de foarte puţină

grijă din partea părinţilor în primele nouă luni de viaţă; boala poate fi
ameliorată printr-o formă sau
alta de tratament, dar e aproape imposibil de vindecat. Se crede că indivizii
cu tulburări de caracter au
avut parte de o grijă părintească adecvată ca sugari, dar foarte săracă în
perioada dintre vîrsta de nouă
luni şi doi ani, cu rezultatul că ei sînt mai puţin bolnavi decît psi-hoticii, dar
încă destul de bolnavi
pentru a fi dificil de vindecat. Despre indivizii cu nevroze se crede că au avut
parte de o grijă
părintească adecvată în prima copilărie, dar că apoi această grijă a devenit
neîndestulătoare cîndva,
după vîrsta de doi ani, dar de obicei începînd înainte de vîrsta de cinci sau
şase ani. Despre nevrotici se
crede că sînt mai puţin bolnavi decît cei cu tulburări cu caracter sau psihotici
şi, prin urmare, mai uşor
de tratat şi de vindecat.
Cred că există destul de mult adevăr în această schemă şi că ea formează o
teorie psihiatrică destul de
folositoare practicienilor în mai multe feluri. Nu trebuie criticată cu totul.
Totuşi, ea nu ne spune
întreaga poveste. Printre altele, ea denigrează importanţa vastă a grijii
părinteşti în copilăria tîrzie şi
adolescenţă. Există motive bune pentru a crede că grija părintească
insuficientă în aceşti ani din urmă
poate produce ea însăşi boli mintale şi că o bună grijă
părintească în timpul anilor din urmă poate vindeca multe sau poate toate
rănile cauzate de grija
părintească insuficientă din primii ani. Mai mult, deşi schema are o valoare
predictivă în sens statistic
— nevroticii sînt în general mai uşor de tratat decît persoanele cu tulburări de
caracter, iar cei cu
tulburări de caracter sînt în general mai uşor de tratat decît psihoticii — ea nu
reuşeşte să prezică prea
bine cursul dezvoltării într-un caz individual. Astfel, cea mai rapidă analiză
reuşită în întregime pe care
am făcut-o vreodată a fost cea a unui bărbat care a venit la mine cu o
psihoză majoră şi a cărui terapie
a ajuns cu bine la sfîrşit în nouă luni. Pe de altă parte, am lucrat timp de trei
ani cu o femeie care în
mod clar avea „doar” o nevroză şi care ar fi trebuit să dobîndească doar o
minimă îmbunătăţire.
Printre factorii pe care această schemă a diferitelor grade de gravitate a
bolilor psihice nu reuşeşte să îi
ia în considerare se numără acel lucru efemer din pacient care poate fi numit

„voinţa de a creşte”. Este
posibil ca un individ să fie extrem de bolnav şi totuşi, în acelaşi timp, să
posede o extrem de puternică
„voinţă de a creşte”, caz în care vindecarea va apărea. Pe de altă parte, o
persoană care este doar uşor

bolnavă, atît cît putem defini afecţiunea psihiatrică, dar căreia îi lipseşte
voinţa de a creşte nu se va
mişca un centimetru din poziţia ei nesănătoasă. Cred, prin urmare, că voinţa
de a creşte a pacientului
este în mod crucial hotărîtoare pentru succesul sau eşecul psihoterapiei.
Totuşi, există un factor care nu
este deloc înţeles sau măcar recunoscut de către teoria psihiatrică
contemporană.
Deşi recunosc extrema importanţă a acestei voinţe de a creşte, nu ştiu în ce
măsură voi fi capabil să
contribui la înţelegerea ei, fiindcă acest concept ne aduce încă o dată în
pragul misterului. Se va vedea
imediat că voinţa de a creşte este în esenţă acelaşi fenomen ca şi iubirea.
Iubirea este voinţa de
extindere de sine prin creştere spirituală. Oamenii care iubesc veritabil sînt
prin definiţie oameni aflaţi
în creştere. Am discutat despre faptul că însăşi capacitatea de a iubi este
nutrită de către grija iubitoare
a părinţilor, dar am făcut de asemenea observaţia că nutrirea părintească de
una singură nu reuşeşte să
asigure existenţa acestei capacităţi în toţi oamenii. Cititorul îşi va aminti că a
doua secţiune a acestei cărţi
se termina cu patru întrebări despre iubire, dintre
care vom discuta acum două: de ce unii oameni nu reuşesc să răspundă la
tratamentul celor mai buni şi
mai iubitori terapeuţi şi de ce unii oameni depăşesc copilării lipsite total de
iubire cu sau fără ajutorul
psihoterapiei, pentru a deveni ei înşişi persoane pline de iubire? Cititorul îşi
va aminti de asemenea că
am afirmat atunci că mă îndoiesc că voi putea răspunde la aceste întrebări,
spre satisfacţia completă a
cuiva. Am sugerat că poate fi totuşi aruncată o oarecare lumină asupra
acestor întrebări, luînd în
considerare conceptul de graţie.
Am ajuns să cred şi am încercat să demonstrez că capacitatea de a iubi a
oamenilor şi, prin urmare,
voinţa lor de a creşte este nutrită nu doar de iubirea părinţilor în timpul
copilăriei, dar de asemenea,
de-a lungul vieţilor lor, de către graţie sau de către iubirea lui Dumnezeu.
Aceasta este o puternică
forţă externă conştiinţei lor, care operează prin intermediul inconştientului la
fel ca şi prin intermediul
unei persoane iubitoare, alta decît părinţii şi prin alte căi adiţionale pe care
nu le înţelegem. Datorită
graţiei, este posibil ca oamenii să depăşească traumele cauzate de părinţii
lipsiţi de iubire şi să devină
ei înşişi oameni iubitori, care s-au ridicat mult deasupra părinţilor lor pe scara
evoluţiei umane. De ce
atunci doar unii oameni cresc spiritual şi evoluează dincolo de circumstanţele
felului în care s-au

comportat părinţii? Cred că graţia este disponibilă pentru oricine, că sîntem
cu toţii învăluiţi în
dragostea lui Dumnezeu, nici unul mai puţin nobil decît altul. Singurul
răspuns pe care îl pot da este
prin urmare acela că mulţi dintre noi aleg să nu ia în seamă chemarea graţiei
şi să refuze ajutorul ei.
Afirmaţia lui Cristos — „căci mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” — aş
putea-o traduce ca
însemnînd „toţi sînt chemaţi şi de către graţie, dar puţini dintre noi aleg să
asculte chemarea ei”.
întrebarea devine atunci: De ce doar atît de puţini dintre noi aleg să ia în
seamă chemarea graţiei? De
ce cei mai mulţi dintre noi se opun graţiei? Am vorbit mai devreme despre
graţia care ne înzestrează
cu o anumită rezistenţă inconştientă la boală. Cum se face atunci că părem
să posedăm o rezistenţă
egală la sănătate? Răspunsul la această întrebare a fost de fapt deja dat. Este
vorba de lenea noastră, de
păcatul originar al entropiei cu care am fost blestemaţi. Tot aşa cum graţia
este sursa supremă a forţei care ne
împinge să urcăm scara evoluţiei umane, entropia este cea care ne face să
rezistăm la această forţă, să
rămînem pe treapta confortabilă şi uşoară pe care ne aflăm acum sau chiar
să coborîm la forme de
existenţă din ce în ce mai puţin pretenţioase. Am vorbit pe larg despre cît de
dificil este să ne
disciplinăm, să iubim veritabil, să creştem spiritual. Este natural să dăm
înapoi în faţa dificultăţii. Deşi
ne-am ocupat de fundamentul problemei entropiei sau lenii, mai există un
aspect al ei care merită încă
o dată o menţiune particulară: chestiunea puterii.
Psihiatrii şi alţi oameni sînt familiarizaţi cu faptul că problemele psihiatrice
apar cu o remarcabilă
frecvenţă la indivizi curînd după ce au fost promovaţi într-o poziţie de mai
mare putere şi
responsabilitate. Psihiatrul militar care este mai familiarizat cu problema
„nevrozei de promovare” este
de asemenea conştient că problema nu apare cu o frecvenţă şi mai mare din
cauza numărului mare de
soldaţi care reuşesc să reziste încă de la început promovării. Există mulţi
militari de carieră de rang
inferior care pur şi simplu nu doresc să devină sergenţi de companie,
plutonieri sau plutonieri majori.
Există un mare număr de subofiţeri care mai degrabă ar muri decît să devină
ofiţeri şi care în mod
repetat resping ofertele de instruire pentru a deveni ofiţeri, grad pentru care,
în virtutea inteligenţei şi
stabilităţii lor, ar părea bine dotaţi.
Aşa se întîmplă şi cu creşterea spirituală, la fel ca în viaţa profesională.
Deaorece chemarea graţiei

înseamnă o promovare, o chemare către o poziţie de o mai mare
responsabilitate şi putere. A fi
conştient de graţie, a experimenta personal prezenţa ei constantă, a şti cît de
aproape eşti de Dumnezeu
înseamnă a cunoaşte şi a experimenta continuu o linişte şi o pace interioară
pe care doar cîţiva o
posedă. Pe de altă parte, această cunoaştere şi conştientizare aduce cu ea o
mare responsabilitate. A
experimenta apropierea de Dumnezeu înseamnă de asemenea a experimenta
obligaţia de a fi Dumnezeu,
de a fi agent al puterii şi iubirii Lui. Chemarea graţiei este chemarea către o
viaţă de grijă plină de
efort, către o viaţă de servire şi de sacrificiu. Este o trecere de la copilăria
spirituală la maturitatea
spirituală, o chemare la a fi părinte pentru omenire. T.S. Eliot descrie această
chestiune în predica de
Crăciun pe care Thomas Becket o ţine în piesa Murder in the Cathedral (Crimă
în catedrală).

Dar gîndiţi-vă puţin la cuvîntul „pace”. Nu vi se pare ciudat că îngerii trebuie
să vestească Pacea cînd
lumea fără încetare este îndurerată de Război şi de frica de Război? Nu vi se
pare vouă că vocile
îngereşti greşesc şi că promisiunea este o dezamăgire sau o înşelătorie?
Reflectaţi acum la felul cum Domnul însuşi a vorbit despre Pace. El le-a spus
discipolilor Săi: „Pace
vă las vouă, pacea Mea o dau vouă”*.
S-a gîndit El la Pace aşa cum ne gîndim noi la ea: regatul Angliei în pace cu
vecinii săi, baronii în pace
cu regele, gospodarul socotindu-şi în pace cîştigurile, casa măturată, cel mai
bun vin pentru prieteni pe
masă, nevasta cîntîn-du-le copiilor? Acei bărbaţi discipoli ai Săi nu ştiau
despre astfel de lucruri, ei
mergeau în călătorii departe pentru a suferi pe mare şi pe uscat, pentru a
cunoaşte tortura, pentru a fi
închişi, dezamăgiţi, pentru a suferi moartea prin martiraj. Ce înţelege atunci
El prin pace? Dacă
întrebaţi aceasta, amintiţi-vă că El a spus de asemenea „nu precum dă lumea
vă dau Eu”**.
Deci El le-a dat discipolilor Săi pace, dar nu pace aşa cum o dă lumea.***
Deci odată cu pacea graţiei vin şi responsabilităţile, datoriile, obligaţiile
chinuitoare. Nu este
remarcabil faptul că atît de mulţi sergenţi bine dotaţi nu doresc să-şi pună pe
umeri epoleţii de ofiţer?
Nu este de mirare că pacienţii psihoterapiei n-au nici cel mai mic gust pentru
puterea care însoţeşte
sănătatea mintală autentică. O tînără care a făcut terapie cu mine timp de un
an pentru o depresie
extinsă şi care a ajuns să afle o mulţime de lucruri despre psihopatologia
rudelor sale era extrem de

bucuroasă într-o zi pentru că reuşise să se descurce cu înţelepciune, sînge
rece şi uşurinţă într-o situaţie
de familie. „M-am simţit cu adevărat bine”, a spus ea. „Aş vrea să simt acest
lucru mai des.” I-am spus
că acest lucru se poate întîmpla, arătîndu-i că
motivul pentru care s-a simţit atît de bine era acela că pentru prima oară cînd
a fost vorba de familia ei
s-a aflat într-o poziţie de putere, fiind conştientă de comunicarea lor
distorsionată şi de felurile
nesincere în care încercau să o manipuleze pentru a realiza aşteptările lor
nerealiste şi că astfel a reuşit
ea să fie la înălţimea situaţiei. I-am spus că odată ce va putea să-şi extindă
acest tip de conştientizare la
alte situaţii, va putea să se găsească de tot mai multe ori la „înălţimea
situaţiei” şi, prin urmare, să aibă
parte de sentimente bune din ce în ce mai frecvent. M-a privit cu un început
de sentiment de oroare.
„Dar asta mi-ar cere să gîndesc tot timpul!”, a spus ea. Am fost de acord că
puterea ei ar putea să
evolueze şi să se menţină prin multă gîndire şi că ea se va debarasa astfel de
sentimentul de neputinţă
aflat la rădăcina depresiei ei. A devenit furioasă. „Nu vreau să gîndesc la
naiba tot timpul”, a ţipat ea.
„Nu am venit aici pentru ca viaţa mea să devină mai dificilă. Nu vreau decît
să pot să mă relaxez şi să
mă bucur. Dvs. aşteptaţi de la mine ca eu să fiu un fel de Dumnezeu sau ceva
în genul ăsta!” E trist să
spun că la scurtă vreme după aceea această femeie potenţial strălucită a
terminat tratamentul prea puţin
vindecată, îngrozită de pretenţiile pe care le avea sănătatea mintală de la ea.
Ar putea suna ciudat
pentru un novice, dar psihoterapeu-ţii sînt familiarizaţi cu faptul că oamenii
sînt în mod curent
îngroziţi de sănătatea mintală. O parte majoră a sarcinii psihoterapiei constă
nu doar în a-i face pe
pacienţi să ajungă la experienţa sănătăţii mintale, dar, de asemenea, printr-
un amestec de consolare,
redare a încrederii şi de severitate, să prevină faptul ca pacienţii să fugă de
această experienţă odată ce
au avut-o. într-o privinţă, această frică este legitimă şi, în sine, nu
nesănătoasă: frica de a deveni
puternic este frica de a folosi greşit puterea. Sfîntul Augustin scria: „Dilige et
qu-od isfac”,însemnînd:

„Dacă eşti iubitor şi sîrguincios vei putea face orice vei dori.”*
Dacă oamenii progresează îndeajuns în psihoterapie, ei vor lăsa în cele din
urmă în spate sentimentul
că nu pot să coopereze cu o lume copleşitoare şi fără milă şi într-o zi îşi vor
da seama brusc că le stă în
putere să facă tot ce vor. Conştientizarea acestei libertăţi este
înspăimîntătoare. „Dacă pot să fac tot ce

vreau”, vor gîndi ei, „ce mă va opri de la a face greşeli grosolane, de la a
comite nelegiuiri, de la a fi
imoral, de la a abuza de libertatea şi puterea mea? Sînt sîrguinţa şi iubirea
mea suficiente ca să mă
conducă?”
Dacă conştientizarea puterii şi a libertăţii este trăită ca o experienţă a
chemării graţiei, aşa cum se
întîmplă deseori, răspunsul va fi de asemenea: „O, Doamne, mi-e teamă că
nu sînt vrednic de
încrederea Ta.” Această frică este bineînţeles ea însăşi parte integrantă a
sîrguinţei şi iubirii cuiva şi
prin urmare este folositoare în guvernarea de sine care previne abuzul de
putere. Din acest motiv ea nu
trebuie lăsată la o parte; dar nu trebuie să fie atît de uriaşă încît să oprească
o persoană să ia în seamă
chemarea graţiei şi să-şi asume puterea de care este capabilă. Cei care au
chemarea graţiei pot să se
lupte ani de zile cu frica lor înainte de a putea să o depăşească şi să-şi
accepte propria evlavie. Cînd
această frică şi senzaţie de nevrednicie sînt atît de mari încît să oprească
asumarea puterii, este vorba
de o problemă nevrotică, ce ar putea deveni problema centrală în
psihoterapia cuiva.
Dar pentru mulţi oameni frica nu de faptul că ar putea abuza de putere
reprezintă problema principală
în rezistenţa lor la graţie. Nu partea din maxima Sfîntului Augustin cu „fă ce
vrei” este indigestă
pentru ei, ci partea cu „fii sîrguincios”. Mulţi dintre noi sînt precum copiii sau
adolescenţii; credem că
libertatea şi puterea adultului ni se cuvine, dar nu prea avem apetit pentru
responsabilitatea şi
disciplina de sine a adultului. Aşa cum ne simţim oprimaţi de către părinţii
noştri — sau de către
societate sau soartă — la fel avem nevoie de puteri deasupra noastră pe care
să dăm vina pentru condiţia
în care ne aflăm. A ne ridica pînă la poziţia unei asemenea puteri, în care să
nu avem pe cine da
vina în afară de noi înşine, reprezintă o stare de lucruri care provoacă frică.
Aşa cum am menţionat
deja, dacă Dumnezeu nu ar fi cu noi în această poziţie înaltă, am fi îngroziţi
de solitudinea noastră.
Totuşi, mulţi au o capacitate atît de mică de a tolera solitudinea puterii, încît
mai degrabă resping
prezenţa lui Dumnezeu decît să aibă experienţa lor înşile ca singur căpitan al
vasului lor. Mulţi oameni
vor pacea fără solitudinea puterii. Şi vor încrederea în sine a adultului fără să
trebuiască să se maturizeze.
Am spus în mai multe feluri cît de dificil este să te maturizezi. Foarte puţini
păşesc siguri pe ei şi fără

şovăială în viaţa de adult, totdeauna doritori de responsabilităţi noi şi mai
mari. Mulţi îşi tîrăsc
picioarele şi în fapt nu devin niciodată mai mult decît parţial adulţi, totdeauna
dînd înapoi de la cerinţele
unei maturizări complete. Aşa este şi cu creşterea spirituală, inseparabilă de
procesul
maturizării psihologice. Chemarea graţiei este în forma sa ultimă o somaţie
de a fi una cu Dumnezeu,
de a-ţi asuma egalitatea cu Dumnezeu. Prin urmare, este o chemare la
maturitate completă. Sîntem
obişnuiţi să ne imaginăm experienţa convertirii sau a bruştei chemări a
graţiei ca pe un fenomen de
tipul „O, bucurie!” Din experienţa mea, ea este de multe ori, măcar parţial, un
fenomen „O, la naiba!”
în momentul în care auzim în cele din urmă chemarea, am putea spune: „O,
mulţumesc Doamne!”; sau
am putea spune: „O, Doamne, sînt nevrednic” sau am putea spune: „O,
Doamne, chiar trebuie?”
Deci faptul că „mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” este uşor explicabil în
lumina dificultăţilor
inerente de a răspunde la chemarea graţiei. întrebarea cu care am rămas
atunci nu este de ce oamenii
eşuează în a accepta psihoterapia sau de ce eşuează să beneficieze de ea,
chiar cînd se află în cele mai
bune mîini, şi nici de ce oamenii se opun în mod curent graţiei; forţa entropiei
face să fie natural faptul
de a se comporta astfel. Mai degrabă, întrebarea este opusă: cum de cîţi-va
iau în seamă chemarea,
care este atît de dificilă? Ce-i distinge pe aceşti cîţiva de cei mulţi? Nu pot să
răspund la această
întrebare. Aceşti oameni pot veni cu o formaţie cultă bogată sau cu o
formaţie superstiţioasă
împovărătoare. Ei pot să fi avut experienţa unor părinţi iubitori, dar e la fel de
probabil să fi trăit
experienţa unei profunde privări de afecţiunea părintească sau de grija
veritabilă. Ei pot intra în
psihoterapie din cauza unor dificultăţi minore de adaptare sau cu boli
mintale copleşitoare. Pot fi bătrîni sau tineri. Pot lua în seamă brusc
chemarea graţiei şi cu aparentă
uşurinţă. Sau pot lupta împotriva ei şi o pot blestema, făcîndu-i loc doar
gradual şi dureros, centimetru
cu centimetru. Prin urmare, cu experienţa pe care am dobîndit-o de-a lungul
anilor, am devenit mai
puţin selectiv în hotărîrea pe cine voi încerca să tratez. îmi cer scuze faţă de
cei pe care i-am exclus de
la terapie ca rezultat al ignoranţei mele. Am învăţat că în primele stadii ale
procesului psihoterapeutic
nu am absolut nici o capacitate de a prezice care dintre pacienţii mei nu va
reuşi să răspundă la terapie,

care va răspunde printr-o creştere semnificativă, totuşi parţială, şi care va
creşte miraculos imediat
pînă la starea de graţie. Cristos însuşi a vorbit despre imposibilitatea de a
prezice graţia cînd i-a spus
lui Nicodim: „Vîntul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde
vine şi încotro se duce.
Astfel este cu oricine e născut din Duhul.”*
După ce am spus atît cît am putut despre fenomenul graţiei, la final nu ne-a
rămas decît să
recunoaştem natura ei misterioasă.
întîmpinarea graţiei

Şi sîntem iarăşi în faţa unui paradox. De-a lungul acestei cărţi, am scris
despre creşterea spirituală ca şi
cum ar fi un proces predictibil şi ordonat. Am dat de înţeles că creşterea
spirituală poate fi învăţată aşa
cum cineva învaţă pentru doctorat, de exemplu; dacă îţi plăteşti taxele şi
munceşti îndeajuns,
bineînţeles că vei reuşi să primeşti acest grad academic. Am interpretat
spusa lui Cristos „mulţi sînt
chemaţi, dar puţini sînt aleşi” ca semnificînd faptul că foarte puţini aleg să ia
în seamă chemarea
graţiei din cauza dificultăţilor ce intervin. Prin această interpretare am indicat
că faptul de a fi binecuvîntaţi
de graţie este o chestiune ce ţine de alegerea noastră. In esenţă, am spus că
graţia se cîştigă. Şi
ştiu că acest lucru este adevărat.
In acelaşi timp, ştiu că de fapt lucrurile nu se întîmplă deloc astfel. Nu noi
ajungem la graţie, graţia
ajunge la noi. în-cercînd să obţinem graţia, ea ne-ar putea ocoli. Am putea să
nu o căutăm şi totuşi ea
să ne găsească. în mod conştient, am putea dori cu aviditate viaţa spirituală,
dar să descoperim apoi tot
felul de piedici în cale. Sau s-ar putea ca aparent să nu prea avem gust
pentru viaţa spirituală şi totuşi
să fim viguros chemaţi către ea, în ciuda voinţei noastre. Deşi, la un nivel, noi
sîntem cei care alegem
dacă vom lua în seamă chemarea graţiei, la un altul pare clar că Dumnezeu
este cel care face alegerea.
Experienţa comună a celor care au atins starea de graţie, cărora „viaţă nouă
din ceruri” le-a fost dată,
este una de uluire faţă de propria condiţie. Nu simt că ei au fost cei care au
cîştigat-o. Deşi au o
conştientizare realistă asupra bunătăţii naturii lor particulare, ei nu pun
natura lor pe seama voinţei
proprii. Mai degrabă, simt distinct faptul că bunătatea naturii lor a fost creată
de mîini mai înţelepte şi
mai iscusite decît ale lor. Cei care sînt mai apropiaţi de graţie sînt cei mai
conştienţi de caracterul
misterios al darului ce li s-a dat.

poate servi la împiedicarea muncii în domenii mai fructuoase de analiză. Şi
pentru că e probabil ca tot
acest material să fie foarte obscur. Astfel de pacienţi trebuie să fie învăţaţi să
nu mai caute vise, să lase
visele să vină la ei, să lase inconştientul să aleagă care din vise trebuie să
intre în conştiinţă. Această
învăţare poate să fie destul de dificilă ea însăşi, ce-rînd aşa cum se întîmplă
ca pacientul să renunţe la
un anume control şi să-şi asume o relaţie mai pasivă în mintea lui. Dar odată
ce un pacient învaţă să nu
facă nici un efort conştient pentru a apuca visele, materialul cu vise amintit
descreşte în cantitate, dar
creşte dramatic în calitate. Rezultatul este că visele pacientului, aceste daruri
din inconştient care acum
nu mai sînt căutate — uşurează elegant procesul dorit al vindecării. Dacă
privim cealaltă faţă a
monedei totuşi, vom vedea că sînt mulţi pacienţi care intră în psihoterapie cu
absolut nici
o conştientizare sau înţelegere a imensei valori pe care visele o pot avea
pentru ei. Prin urmare, ei
aruncă din conştiinţă tot materialul visului ca fiind nevaloros şi neimportant.
Aceşti pacienţi trebuie
mai întîi să fie învăţaţi să-şi amintească visele şi apoi cum să aprecieze şi să
perceapă comoara ce zace
înăuntrul lor. Pentru a utiliza eficient visele, trebuie să lucrăm pentru a deveni
conştienţi de valoarea
lor şi pentru a trage avantaje din ele atunci cînd ajung la noi şi trebuie de
asemenea să lucrăm uneori
pentru a nu le căuta sau aştepta. Trebuie să le lăsăm să fie adevărate daruri.
Deci aşa stau lucrurile cu graţia. Am văzut deja că visele sînt doar o formă
sau o cale prin care ne sînt
date darurile graţiei. Aceeaşi abordare paradoxală trebuie folosită în ceea ce
priveşte toate celelalte
forme: intuiţii bruşte, premoniţii şi o întreagă serie de evenimente sincronice
de serendipitate. Şi faţă
de toată iubirea. Oricine vrea să fie iubit. Dar mai întîi trebuie să ne facem pe
noi demni de a fi iubiţi.
Trebuie să ne pregătim pentru a fi iubiţi. Facem acest lucru devenind noi
înşine fiinţe umane iubitoare
şi disciplinate. în cazul în care căutăm să fim iubiţi — dacă ne aşteptăm să
fim iubiţi — acest lucru nu
se poate împlini; vom fi dependenţi şi lacomi şi nu vom iubi veritabil. Dar
atunci cînd ne nutrim pe noi
înşine şi pe ceilalţi fără a avea ca preocupare principală obţinerea unei
recompense, atunci vom deveni
demni de a fi iubiţi, iar răsplata de a fi iubiţi pe care nu am căutat-o ne va
găsi ea. Aşa este cu iubirea
umană şi aşa este cu iubirea lui Dumnezeu.
Una din intenţiile principale ale acestei secţiuni despre graţie a fost aceea de
a-i ajuta pe cei aflaţi pe

calea creşterii spirituale să înveţe să aibă competenţa serendipităţii. Să rede-
finim acum serendipitatea
nu ca pe un dar, ci ca pe o capacitate învăţată de a recunoaşte şi de a utiliza
darurile graţiei care ne sînt
date de dincolo de domeniul voinţei conştiente. Cu această capacitate vom
descoperi că dezvoltarea
noastră spirituală este îndrumată de o mînă invizibilă şi de inimaginabila
înţelepciune a lui Dumnezeu
cu o infinit mai mare acurateţe decît cea de care e capabilă voinţa noastră
conştientă, neajutorată.
îndrumată, călătoria devine mai rapidă.
Intr-un fel sau altul, aceste idei au fost stabilite cu mult înainte — de către
Buddha, de către Cristos, de
către Lao Tzî, printre mulţi alţii. Originalitatea aceste cărţi derivă din faptul că
eu am ajuns la aceeaşi înţelegere
printr-o cale individuală, ducîndu-mi viaţa în secolul XX. Dacă ceri o mai mare
înţelegere decît cea pe
care notele de subsol moderne pot să ţi-o ofere, atunci începe sau întoarce-te
la texele antice. Caută o
mai mare înţelegere, dar nu te aştepta la o detaliere mai amplă. Sînt mulţi
care datorită pasivităţii,
dependenţei, fricii şi lenii vor să li se arate fiecare centimetru din cale şi să li
se demonstreze că fiecare
pas va fi sigur şi că le merită efortul. Acest lucru nu poate fi făcut. Deoarece
călătoria dezvoltării
spirituale cere curaj, iniţiativă, independenţă a gîndurilor şi a acţiunilor. Deşi
vorbele profeţilor şi
ajutorul graţiei sînt disponibile, călătoria trebuie însă să fie făcută de unul
singur. Nici un învăţător nu
te poate duce acolo. Nu există formule prestabilite. Ritualurile sînt doar
ajutoare pentru învăţare, ele
nu sînt însăşi învăţarea. A mînca hrană organică, a spune cinci Ave Măria
înainte de micul dejun,
rugîndu-te cu faţa la est sau la vest sau mergînd la biserică duminica, toate
acestea nu te vor duce la
destinaţie. Nu poate fi spus nici un cuvînt, nu poate fi predată nici o
învăţătură care să-1 elibereze pe
călătorul spiritual de necesitatea de a-şi lua singur calea, de a urca cu efort şi
angoasă pe propriul
drum, trecînd prin împrejurările unice ale propriilor lor vieţi pînă la
identificarea sinelui lor individual
cu Dumnezeu.
Chiar atunci cînd înţelegem cu adevărat aceste chestiuni, călătoria creşterii
spirituale este încă atît de
solitară şi dificilă încît deseori ne descurajăm. Faptul că trăim într-o epocă
ştiinţifică, deşi ne este de
ajutor în unele aspecte, serveşte pentru unii la cultivarea descurajării.
Credem în pricipiile mecanice
ale universului; nu în miracole. Prin ştiinţă, am ajuns să aflăm că sălaşul
nostru este o planetă a unei

stele printre altele pierdută într-o galaxie. Şi tot aşa cum părem pierduţi în
mijlocul enormităţii
universului extern, ştiinţa ne face să ne dezvoltăm o imagine despre noi
înşine ca fiind neajutoraţi şi
guvernaţi de forţe interne ce nu sînt supuse voinţei noastre — de moleculele
chimice din creierul
nostru şi de conflictele din inconştientul nostru, care ne constrîng să simţim şi
să ne comportăm într-un
anume fel atunci cînd noi nu sîntem nici măcar conştienţi de ceea ce facem.
Astfel, înlocuirea miturilor
umane de informaţiile ştiinţifice ne-a făcut să suferim de un sentiment al
lipsei de sens personale. Căci
ce semnificaţie posibilă putem avea, ca indivizi sau chiar ca rasă, mişcaţi
încolo şi încoace de forţe
interne chimice şi psihologice pe care nu le înţelegem, invizibile într-un
univers ale cărui dimensiuni
sînt atît de largi încît nici chiar ştiinţa nu le poate măsura?
Totuşi, aceeaşi ştiinţă este cea care, într-un anumit fel, m-a ajutat să percep
realitatea fenomenului
graţiei. Am încercat să transmit această percepţie. Odată ce percepem
realitatea graţiei, înţelegerea
nostră înşine ca lipsiţi de sens şi insignifianţi este puternic zguduită. Faptul că
există dincolo de noi
înşine şi de voinţa noastră conştientă o puternică forţă care nutreşte
dezvoltarea şi evoluţia este
îndeajuns pentru a întoarce pe dos ideea insignifianţei de sine. Existenţa
acestei forţe (odată percepută)
indică cu incontestabilă siguranţă faptul că dezvoltarea spirituală a omului
este de cea mai mare
importanţă pentru ceva mai măreţ decît noi înşine. Acest ceva îl numim
Dumnezeu. Existenţa graţiei
este dovada prima fade nu doar a realităţii lui Dumnezeu, dar de asemenea a
realităţii că voinţa lui
Dumnezeu este devotată creşterii spiritului individual uman. Ceea ce altădată
părea a fi un basm se
dovedeşte a fi realitate. Ne trăim vieţile sub privirea lui Dumnezeu, nu la
periferia, ci în centrul
viziunii Sale, a preocupării Sale. Este probabil că universul aşa cum îl
cunoaştem este doar o treaptă
către intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu sîntem pierduţi în univers.
Din contră, realitatea
graţiei indică umanitatea ca fiind centrul universului. Acest timp şi spaţiu
există ca noi să călătorim
prin el. Atunci-cînd pacienţii mei pierd din vedere semnificaţia pe care o au şi
sînt descurajaţi de
efortul muncii pe care o facem, le spun uneori că rasa umană este aproape
de a face un salt în evoluţia
sa. „Dacă vom reuşi sau nu acest salt”, le spun eu lor, „este responsabilitatea
ta personală.” Şi a mea.

Universul este această treaptă care a fost pusă pentru a ne pregăti o cale.
Dar noi înşine trebuie să
păşim peste ea unul cîte unul. Prin graţie, sîntem ajutaţi să nu eşuăm. Şi prin
graţie ştim că sîntem bine
veniţi. Ce putem cere mai mult?
Cuvînt de încheiere

De la prima publicare a cărţii, am fost îndeajuns de norocos să primesc multe
scrisori de la cititorii
cărţii Drumul către tine însuţi. Au fost scrisori extraordinare. Inteligente şi
bine articulate fără
excepţie, ele au fost de asemenea extrem de iubitoare, în semn de apreciere,
multe dintre ele conţineau
şi daruri: poezii potrivite, citate folositoare din alţi autori, grăunţe de
înţelepciune şi povestiri din
experienţa personală. Aceste scrisori mi-au îmbogăţit viaţa. A devenit clar
pentru mine că există o
întreagă reţea — mult mai vastă decît am îndrăznit să cred — de oameni din
toată ţara care au plecat
de la lungi distanţe pe drumul puţin bătut al creşterii spirituale. Ei mi-au
mulţumit că am diminuat
senzaţia lor de solitudine în această călătorie. Le mulţumesc că mi-au făcut
acelaşi serviciu.
Cîţiva cititori m-au întrebat despre credinţa mea în eficacitatea psihoterapiei.
Le-am sugerat că, în ce
priveşte competenţa, psihoterapeuţii sînt foarte diferiţi. Dar continuu să cred
că majoritatea celor care
nu au reuşit să beneficieze de munca cu un terapeut competent li s-a
întîmplat astfel din cauza lipsei de
apetit sau de voinţă în ceea ce priveşte rigorile muncii. Totuşi, am neglijat să
specific că o mică
minoritate de oameni — poate cinci procente — au probleme psihiatrice de o
asemenea natură încît nu
răspund la psihoterapie, ea putînd chiar să le înrăutăţească situaţia prin
profunda introspecţie
implicată.
Oricine a reuşit să citească şi să înţeleagă într-o oarecare măsură această
carte este foarte puţin
probabil să aparţină acelor cinci la sută. Şi, în orice caz, ţine de
responsabilitatea unui terapeut
competent să discearnă cu grijă şi uneori în
mod gradual care pacienţi nu ar trebui să intre în munca psihanalitică şi să-i
conducă spre alte forme
de tratament, care le pot fi cu adevărat benefice. Dar cine este un psihotera-
peut competent? Mai mulţi
cititori ai cărţii Drumul către tine însuţi care au mers în direcţia căutării de
psihoterapie mi-au scris
pentru a mă întreba cum poate fi ales terapeutul potrivit, distingînd între unul
competent şi unul
incompetent. Primul meu sfat este acela de a lua lucrurile în serios. Este una
dintre cele mai

importante decizii pe care le iei în viaţă. Psihoterapia este o investiţie majoră,
nu doar de bani, ci mai
mult, de timp valoros şi energie. Este ceea ce agenţii de bursă numesc o
investiţie cu risc înalt. Dacă
alegerea este potrivită, vei fi răsplătit mărinimos în dividende spirituale la
care nici măcar n-ai visat.
Deşi probabil n-o să fii vătămat, dacă faci totuşi o alegere greşită, îţi vei irosi
totuşi mulţi bani, timp şi
energie valoroase pe care le-ai depus acolo.
Deci nu ezita să investeşti. Şi nu ezita să ai încredere în sentimentele şi
intuiţia ta. De obicei, după o
singură întîlnire cu un terapeut, vei putea să-ţi dai seama dacă „vibraţiile”
resimţite au fost bune sau
rele. Dacă vibraţiile au fost rele, plă-teşte-ţi taxa pentru o singură şedinţă şi
du-te la altul. Astfel de
sentimente sînt de obicei intangibile, dar ele pot emana din mici indicii
tangibile. La vremea cînd am
început terapia în 1966, eram foarte preocupat şi critic faţă de moralitatea
implicării Americii în
războiul din Vietnam. în camera de aşteptare a terapeutului meu, erau
exemplare dinR amparts şi din
New York Review ofBooks, amîndouă reviste liberale cu o politică editorială

anti-război. Am început să
resimt vibraţii bune înainte chiar de a da ochii cu el.
Dar mai important decît înclinaţiile politice ale terapeutului, sexul sau vîrsta
lui este dacă el sau ea este
o persoană plină de o grijă veritabilă. Acest lucru poate fi de asemenea
deseori simţit repede, deşi
terapeutul n-ar trebui să se năpustească asupra ta cu asigurări pline de
bunătate şi angajamente bruşte.
Dacă terapeuţii sînt oameni cărora le pasă, ei vor fi de asemenea prudenţi,
disciplinaţi şi de obicei
rezervaţi, dar ar trebui să fie posibil ca tu să intuieşti dacă rezerva ascunde
căldură sau răceală.
Din moment ce terapeuţii te intervievează pentru a vedea dacă te vor ca
pacient, este perfect normal ca
şi tu să-i intervievezi la rîndul tău. Dacă este relevant pentru tine, nu te
abţine să întrebi care sînt
sentimentele terapeutului despre chestiuni cum ar fi emanciparea femeii,
homosexualitate sau religie.
Eşti îndreptăţit la răspunsuri oneste, deschise şi atente, în ceea ce priveşte
alte tipuri de întrebări —
precum cît de mult va ar putea dura terapia şi dacă mîncărimea ta de piele
este psihosomatică, de
obicei e mai bine să te încrezi în terapeutul care spune că nu ştie. în fapt,
oamenii pregătiţi şi de succes
în profesia lor care-şi admit propria ignoranţă sînt în general cei mai buni
experţi şi mai demni de
încredere.

Iscusinţa unui terapeut are puţină legătură cu recomandările pe care le are.
Iubirea, curajul şi
înţelepciunea nu pot fi certificate de gradele academice. De exemplu,
psihiatrii „acreditaţi”, terapeuţi
cu multe scrisori de acreditare, au avut parte de o instrucţie suficient de
riguroasă pentru a fi relativ
sigur că nu ai să cazi în mîinile unui şarlatan. Dar un psihiatru nu este în mod
necesar un terapeut mai
bun decît un psiholog, un asistent social sau un preot — sau măcar la fel de
bun. într-adevăr, doi dintre

cei mai mari terapeuţi pe care i-am cunoscut nu au absolvit niciodată o
facultate. Vorbele de la om la
om sînt deseori cea mai bună cale pentru a începe căutarea unui
psihoterapeut. Dacă aveţi prieteni pe
care-i respectaţi, care sînt mulţumiţi de serviciile unui terapeut particular, de
ce să nu începeţi cu
această recomandare? O altă cale, în mod particular indicată, în cazul în care
simptomele sînt grave
sau aveţi şi dificultăţi fizice, ar fi aceea de a începe cu un psihiatru. în
virtutea instrucţiei lor medicale,
psihiatrii sînt de obicei cei mai scumpi terapeuţi, dar sînt şi cei care se află în
cea mai bună poziţie
pentru a înţelege din toate unghiurile situaţia în care vă aflaţi. La sfîrşitul unei
ore, după ce psihiatrul a
avut şansa de a afla dimensiunile problemei voastre, puteţi să-i cereţi să vă
recomande un terapeut mai
puţin scump, dacă acest lucru este potrivit. Cei mai buni psihiatri vor fi de
obicei destul de dispuşi să
vă spună ce practicanţi în afară de medicii din comunitatea medicală sînt în
mod special competenţi.
Bineînţeles, dacă faţă de doctor resimţiţi vibraţii bune, iar el este dispus să vă
ia ca pacient, vă puteţi încrede în el.
Dacă sînteţi strîmtoraţi financiar şi nu aveţi asigurare medicală care să
acopere costurile unei
psihoterapii ca pacient neinternat, singura opţiune pe care o aveţi este de a
căuta asistenţă la un spital
de stat cu secţie psihiatrică sau la o clinică de sănătate mintală. Va fi stabilită
o taxă în acord cu mijloacele
de care dispuneţi şi veţi fi destul de asiguraţi că nu veţi cădea în mîinile unui
escroc. Pe de altă
parte, psihoterapia în clinici tinde să fie superficială, iar capacitatea voastră
de a alege propriul terapist
poate fi destul de limitată. Totuşi, deseori funcţionează destul de bine.
Aceste scurte îndrumări probabil că n-au fost atît de precise pe cît ar fi dorit
cititorii. Dar mesajul
principal este că din moment ce psihoterapia necesită o relaţie intensă şi
intimă din punct de vedere
psihologic între două fiinţe umane, nimic nu vă poate elibera de
responsabilitatea de a alege personal
acea fiinţă umană în care să aveţi încredere ca îndrumător. Cel mai bun
terapeut pentru cineva poate să
nu fie cel mai bun pentru altcineva. Fiecare persoană, terapeutul sau
pacientul, este unică şi trebuie să
vă bazaţi pe propria judecată intuitivă unică. Pentru că există unele riscuri, vă
doresc noroc. Şi pentru
că actul de intra în psihoterapie cu tot ceea ce implică ea este un act de
curaj, aveţi admiraţia mea.
martie 1979

M. Scott Peck
Bliss Road
New Preston, Conn. 06777

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s